Despre neamuri proaste

Avem, uneori, senzaţia că mai suntem înainte de ’89 şi că realităţile ceauşiste-s durabile, oricum, longevive, supravieţuind epocii post.
De aceea, pesemne, mai există oamenii ce se aşează cuminţi, la coadă, de teamă să nu-i caftească miliţianul, ori să-i urce-n dubă securistul. Miliţianul şi securistul au dispărut, oricum, nu se mai numesc aşa: prostovanul însă, tot acela e…
Lîngă mine, spre exemplu, e o loterie : de marţi, pînă sîmbătă, intră un om la un sfert de oră. Duminica însă, invariabil, se face coadă. De ce să iei un bilet 6/49 liniştit, relaxat, cînd poţi să te-nghesui, să stai cu spaima-n gît că la ora 13,30 închide şi mai sunt zece înainte!…Mai şi glu meşti cu vînzătoarea („dau o şampanie! Hă-hă!”/”să dea Dumnezeu, că dai şi trei, hă-hă!”), mai şi comentezi cu un alt cumpărător(„dă-le dracu’, că-s trucate, numai ei să ia, nu le mai ajunge de îmbuibaţi!”) ş.a.m.d.
Aceeaşi stare de bizarerie comportamentală la Billa : intri cu căruciorul să cumperi cîte ceva ; dar pe cam toate culoarele, circulaţia-i îngreunată fie de angajaţii magazinului – care completează rafturile taman cînd vrei tu să iei pui sau vin de pe ele, fie de ceilalţi clienţi care, au obiceiul să se oprească, discutînd unii cu alţii; tu strigi „pardon”, „permiteţi să trec!” etc., şi tot ei se uită urît, adicătelea de ce-i deranjezi, că discută despre gută…
Nu e mai simplu pe stradă: şi nu numai din cauza cerşetorilor care-s mulţi şi insistenţi( şi pe care poliţia-i lasă întotdeauna-n pace, nu-nţeleg de ce), ci şi a celor care te opresc ori să te-ntrebe cît e ceasul, ori să-ţi ceară un foc! Şi doar un ceas e, la orice gheretă, 7 lei - unul chinezesc, iar un chibrit – numai 20 de bani!…
De asemenea, groaznicul obicei de-a mînca în spaţii închise, în care nu eşti singur( trenuri, microbuze, săli de aşteptare, săli de cinema etc.)! Nu o poţi face în aer liber – înainte, ori după? Pesemne, n-ar avea farmec; sau n-ar vedea colegii de activitate că tu ai cîrnaţi usturoiaţi şi ei, nu,’rar mămicuţa lor a Nichipercei!
O altă mitocănie, trăită recent la hotel Europa din Vaslui :am fost cazat aici două nopţi, ca membru-n juriul unui festival de umor. Hotelul arăta bine, avea duş, telefon, televizor, frigider…Iar pe uşa frigiderului, lipit un anunţ :”Mini-barul nu intră-n preţul camerei! Deci, băuturile costă…atîta şi atîta”. Buuunn! E civilizat să ai ceva de băut în cameră, şi e normal să plăteşti ce bei.
Anormal e că dimineaţa, cînd am plecat, la ora 6 dimineaţa, spre alt festival, deşi mă grăbeam, nu am fost lăsat să părăsesc locaţia :”Mar’şicaaaa!!!” – a strigat recepţionera. Ma ricica ştia lecţia : a apărut nu se ştie de unde, a urcat scările voiniceşte, şi numai după ce a sunat la recepţie, să confirme că nu am băut nimic din bar fără să plătesc, am fost lăsat să părăsesc Vasluiul…Domne’, dacă nu ai încredere în clienţi, nu te obligă nimeni să le laşi la dispoziţie un mini-bar! Mai bine o chemi la telefon pe Mar’şica şi vinde ea bere, whisky, apă, cafea etc.,nu?!
Să nu mai vorbesc de nesimţiţii care nu-şi închid telefoanele mobile : sau, măcar să le pună pe vibrato! Te duci la teatru, la o şedinţă, la o conferinţă a unei personalităţi şi „Bing-bang-buuuum!”, începe un acord de tarantelă, chinuitor , strident şi dat la maximum – doar fiecare din noi a trăit momentul acesta penibil, cel puţin de treizeci-patruzeci de ori, în încă scurta viaţă a celularelor!
Poate-s prea pretenţios; sau poate doar normal. Hotărîţi dvs...

Terasa cu pachet mare si mic

Seară. Zăpuşeală. Ziua fuseseră 39-40 de grade.
Termin, cu doi amici ( el & ea) o întîlnire „de lucru” (ceva, doctorat) şi ei zic să mergem la o terasă. Idee bună. Propun o terasă pe care am descoperit-o, recent, lîngă mine şi la doar o staţie de casa lor ; în plus, muzică bună şi-n surdină, bucătărie excelentă, aer curat, copaci umbroşi, preţuri mici. Idee aprobată.
Din păcate, cred că nimerirăm noi o seară proastă : terasa era plină şi cele două fete simpatice, care serveau, nu făceau faţă. Comandăm, pentru început, un coniac, o bere şi o carafă de vin (juma’ de litru). Vin, ce-i drept, toate, dar tîrziu – „ce vreţi, e aglomerat!” , se scuză fătuca. O fi, da’ ce vină aveam noi?!....Puteau angaja un ospătar în plus!
Ne uităm în meniu : citim toţi trei, pe rînd, şi nu ne vine să credem ( începe o lectură tip Ipătescu/Titircă din O noapte furtunoasă). Jur că-i adevărat! (pentru suspicioşi, dau, pe e-mail, şi numele restaurantului). „Pachet adult – 30 lei; pachet copil 7-14 ani – 15 lei ; pachet copil 4-7 ani – 7,5 lei”. Prin pachet se-nţelegea un fel de fripturi combinate (din toate cărnurile care se frigeau pe grătarul localului).
Pînă aici , ar putea părea normal – e firesc ca unui copil de 5 ani să nu-i dai aceeaşi cantitate ca unui adult. Deci, e firesc să fie şi diferenţiate, porţiile, ca preţ. Nostimada acu’ vine : se specificau, în meniu, în josul paginii, două ciudăţenii – 1) un pachet nu putea fi consumat decît de către un singur client; 2) nu aveai voie să iei la pachet ce-ţi rămînea , nici măcar oasele! Hm...
Am chemat fătuca şi am întrebat-o : „pachetul mare, de adult, bănuim că-i ...mare , nu?” „Da, are 350 de grame” „Şi dacă nu-l poate mînca doamna, singură, o putem ajuta şi noi?” „Nu, n-aveţi voie! ” „Da’ dacă cerem, atunci, pachete de copii ?” „Nu vă dau, că sunteţi adulţi!” – şi fata a plecat demnă, că grădina era plină şi n-avea timp să lămurească logicienii de ocazie.
Ne imaginam fel de fel de soluţii ca să fentăm localul : să aducem un copil de pe stradă şi să-i comandăm pachet pentru 7-14 ani, apoi să-l trimitem la minge şi să-i halim porţia ; să comandăm un singur pachet adult şi să guste şi ceilalţi doi , pe furiş, cînd ospătăriţa nu-i atentă ; să luăm oasele pentru cîine în poşeta doamnei şi să susţinem că le-am mîncat noi, fiind foarte fragede.
Dar...dacă terasa era prevăzută cu camere de supraveghere? Dacă în copaci stăteau vigilenţi picolo, prevăzuţi cu aparate de fotografiat? Dacă la ieşire ţi se făcea un control corporal sever, tip aeroport ?...
Categoric, terasa cu pricina pune probleme. Da’ cin’ se duce seara, la o terasă, să...problematizeze?!...

O ţară în papuci

Suntem un popor de oameni care iubesc tihna.Care au tabieturi,care îşi doresc să se sim - tă bine,seara, după ce vin acasă de la lucru,cu un şpriţ în faţă şi seminţe de bostan,lîngă tele -vizor,în mijlocul familiei.Erau vremuri cînd bărbatul – capul familiei şi unicul ei sponsor – nici nu se apleca să se descheie la pantofi :treaba asta o onora pe soaţă, în timp ce soacra fugea să înfierbînte ciorba, iar băiatul cel mare dispărea în beci, după murături şi rachiu.La fereas -tră rîdeau muşcatele,ascunse după un voal(de nailon) cu franjuri,se citea gazeta, mai venea un cumnat la o tablă şi seara se depăna molcom, într-o patriarhală mulţumire generală…
Azi vremurile-s agitate : nu mai există genul acesta de tabiet – decît în rarele cazuri de stabilitate de pe la mahalalele micilor tîrguri ;stressul ne omoară cu zile, relaţiile inter familiale nu mai au dulceaţa d’anţărţ,chinuitoarea problemă financiară sabotează tihna atît de dragă românului, în secolele trecute.
Şi totuşi, un detaliu vestimentar ne face,adesea, să tresărim a încîntare, cînd trecem pe lîngă anumiţi concetăţeni :o anumită candoare a lor ne stîrneşte invidia; un fel nonşalant de-a se purta,ne face nostalgici…Da,aţi înţeles şi din titlu, e vorba de cei care,sfidînd treimiis –mul, umblă,şi azi, peste tot,dezinvolt,nonconformist deja,ÎN PAPUCI!
Treci pe lîngă un spital :uniforma pacientului(tradiţionala pijama în dungi),este com –pletată de celebrul tîrşiit al papucilor (de vinilin) pe trotuar.Demn,mîndru de cum arată, bol –navul se plimbă pe Copou cu mîinile la spate,convins că trecătorii îi admiră mersul agale şi costumaţia interesantă.Aş putea spune că uniforma,plus încălţămintea elegantă, acordă un fel de imunitate pacientului-pieton,aşa cum funcţia de senator,spre exemplu, ocroteşte politi --cianul ales de prostime.
Mergi la un restaurant : priveşti cu admiraţie sandalele decupate ale ospătăriţei şi nu te mai miră degajarea cu care le tîrşie.La mare, încă n-a dispărut figura omului muncii venit acolo prin sindicat, care ţine în mînă o minge de apă şi-şi freacă de asfalt şlapii maronii de plastic turnat,împecabil asortaţi la un pantalon de la costumul gris, în dungi fine,şi la maieul de bumbac fără mîneci,cu cîteva găurele pe ici, pe acolo…
Intri într-o unitate CEC şi constaţi cu mulţumire că şi funcţionarele de-aici(ba chiar şi şeful lor,îmbrăcat la costum şi cravată!) se simt bine-n papuci!Să nu mai vorbim de elitele feminine care vin la petreceri cu papucii-n poşetă şi, pe la miezul nopţii, cînd masculii-s deja pe pilot automat,dau jos sărăciile alea din lac, cu toc de 10 cm. ,şi-şi pun,răsuflînd feri cite,credincioşii pepuci de casă,emblema sănătăţii mentalităţii lor…Da’ ce, conştiincioşii călă tori de la vagonul-cuşetă (rari,ce-i drept!)care , înainte de culcare,se îndreaptă senini către toaletă în… aceeaşi încălţare!(uitînd că WC-urile noastre din tren nu-s precum cele din Elveţia!),nu-s nostimi?!
Culmea, acum cîţiva ani am cunoscut chiar o secretară de director de teatru(şi nu un teatru oarecare!) care purta,cu rară distincţie, peste tot prin instituţie, papucei cu blăniţă sintetică şi pampon de lînă!S-o fi văzut cînd răspundea la telefon şi afla că directorul insti tuţiei era căutat de însăşi Tamara Dobrin : papucii doamnei, evident, completau taiorul sobru şi personalitatea machitoarei ex-ministre adjuncte(bănuite la capătul firului)

Şi în fond,parcă viaţa nu merge înainte,tot în papuci?!…

Recorduri vesele

…Păi,da, aborigeni din toate zările,că v-oţi fi săturat să priviţi, cu spaimă,spre America & Afganistan!Ce zice moralistul,bre?”O zi în care n-ai chicotit = o zi pierdută” ; bref : de ce să pierdem din ele, că şi-aşa nu avem cîte-am vrea?!
D-aia fu lăsat Mandea pe pămînt : să însenineze dimineţile cetitoarelor sale fidele,care cît lecturează rubrica de faţă nu-şi mai pleznesc copiii,nu-şi agasează consorţii şi nu ard fasolea pe aragaz…Dar fiindcă-s sastisit să mă tot iau de alţii, azi mă pun pe mine însumi la stîlpul (parodic al) infamiei,şi vă rezum cele trei recorduri (naţionale) caraghioase pe care le-am stabilit în zbuciumata-mi existenţă…
Cronologic vorbind, primul ar fi cel de la Bereşti(să... trăieşti!).Era prin 87.Fui invitat să montez o piesă (o comedie de Băieşu) pe scena căminului cultural local, pentru festivalul muncii şi creaţiei libere(sic!)” Cîntarea României”.Directorul aşezămîntului,se numea Cocu , pare-mi-se,după prima întîlnire cu colectivul mă invită, galant, la localul… local. Restau- rantul însă…era închis.Un băiat vag retardat păzea clădirea şi nu voia să ne lase înăuntru. Cocu a forţat nota & uşa şi-am ajuns în bucătărie.Acolo, într-un grup frigoric scos din priză, în primul sertar, zăceau fo’ douăzeci de fripturi (neprăjite) care miroseau groaznic.”De două zile e stricat frigiderul!”- a explicat paznicul.”N-aveţi ce mînca!”.L-am contrazis : căutînd pe la mijlocul mormanului de carne, am descoperit că aerul nu ajunsese la toate şi, cu lipsă de prejudecăţi, fo’ şase din ele încă ar putea fi comestibile.
Am dat drumul la plita electrică, am turnat pe ea doi pumni de sare grunjoasă,am pus feliile de carne peste sare şi, după ce le-am întors,am scuturat şi măturicile de cimbru ce erau agăţate deasupra plitei,apoi am aruncat şi oleacă de boia iute – să neutralizeze ipoteticile microorganisme născute între timp.
Cît s-au făcut fripturile, Cocu a adus o sticlă de rachiu tulbure,da’ bun şi-am tras o masă pe cinste,spre mirarea tînărului (care a fugit pe uliţi strigînd, între două chicote isterice,”ăia mănîncă fripturi stricate!”…).
A doua pătăranie avu loc prin 94, într-o localitate cu un nume la fel de puţin celebru – Zorleni(lîngă Bîrlad).Eram la festivalul umorului.Seara,domnul Strugaru( un fel de şef al ex-IAS-ului),invită participanţii la o masă cu de toate,inclusiv muzică(cîntînd şi el, celebra melo die italienească, Marina).Pe la ora 10 seara,Valentin Silvestru dădu, ca de-obicei,stingerea. Toţi se ridicară nemulţumiţi că se sparge cheful taman în toi,pentru a pleca cu autobuzul la Vaslui(unde erau cazaţi).Eu,fiindcă montam o piesă la teatrul „V.I.Popa” , stăteam la hotelul din Bîrlad,aşa că am mai rămas cu fo’ trei orăşeni,să ne terminăm paharele.La doar cinci minute după plecarea grosului invitaţilor, a apărut o fătucă cu o tavă plină de cafele.S-a uitat în jur şi a întrebat, plîngăcios: „Da’ unde-s oaspeţii?!”.I s-a spus.”Şi eu ce fac cu cafelele?”.”Lasă-le aici,dragă!”- i-am răspuns.După o minimă codeală, s-a supus.
În jumătate de oră, le terminasem, de unul singur(ceilalţi afirmînd că seara nu se bea
cafea).Erau fix…douăzecişiopt!
Al treilea record personal, cel cu epiderma porcină, e deja mediatizat( a apărut,în 95 şi în Evenimentul zilei şi în Magazin).Recent s-a scris despre el şi-n ziarul Naţional. Oricum, reamintesc că-s şi campion mondial la mîncat şorici(un metru jumătate pătrat, în şase ore), victorie stabilită, cu cinci martori(unul din ei,artistul Gheorghe Urschi),pe teritoriul Republicii Moldova(localitatea Cantemir).
Într-o lume sufocată de întreceri sobre, mai comit şi io diversiuni scuzabile.Fii şi tu vesel, cititorule,că asta-i singura salvare de moment!…

O vizita ciudata: moartea

Nici azi n-o pot uita. Fiindcă nici azi nu ştiu ce-a fost atunci,cu adevărat. Rămîne o amintire situată între coincidenţă, mahmureală, autoironie, erotism & paranormal! Trebuie să public acest episod, măcar pentru doza sa de inefabil...

Era prin 1978. Luna Mai, parcă (ţin minte, fiindcă era legat totul de o premieră a mea la Ploieşti!). Stăteam, pe-atunci, într-un bloc de lîngă Teatrul Nottara, la etajul cinci.

Dormean de doar trei-patru ore (ajunsesem dimineaţa, de la Ploieşti). Aud, prin vis , ”bing-bangul” soneriei. Nu deschid. Insistă. Nu deschid. Insistă. Decid să cobor din pat.

Năuc, mahmur, confuz, deschid deci uşa. O femeie potrivită ca înălţime, de circa 27 de ani, poate 30, cu părul lins şi faţa rotundă, avînd un zîmbet frumos –trist şi senzual , dar şi unul din ochi inundat de sînge, mă privea, de parcă dorea să mă hipnotizeze :

- Domnule, eşti OM?!

- Da! – am răspuns caraghios de hotărît, arătării.

Tăcere scurtă.

- Dacă eşti OM, invită-mă în casă!

- Da! – am continuat să fiu deplsat / laconic/ ospitalier.

Repet, seara avusesem o premieră, urmată de chef, apoi de un …flirt. Cînd am văzut-o pe strania musafiră, dintr-un defect incredibil de asociere, am crezut că e doamnă din noaptea trecută, prahoveanca.

Fără inhibiţii, necunoscuta a intrat în camera în care dormeam, mi-a inspectat, foarte atentă, pereţii, mobilierul, cărţile, gravurile şi, brusc, m-a întrebat dacă sunt doctor.

-Student, i-am răspuns.

-Nu la medicină?!

-Nu.

S-a întins pe pat, s-a lăsat familiar/lasciv pe spate şi mi-a comandat …un whisky, plus un Kent. Nu altceva. Culmea e că aveam atunci un Kent în bar; nu şi whisky. Am servit-o cu votcă Krepkaya – care se găsea atunci, peste tot.

A sorbit o gură, a tras un fum şi,vai!, a dat să se dezbrace, spunînd că vrea să doarmă.

Am înlemnit. Nu ştiu de ce, nu eram de acord. Simţeam că nu e cazul (da’ simţeam atipic, zău aşa!). Am pretextat că aştept o vizită. Atunci mi-a cerut…bani de hotel. Supus, i-am dat 100 de lei (camera la hotel costa, pe vremea aia, cam între 75 şi 125).

Tot ce-şi dorea, primea. Naiba ştie de ce…

-O să te mai caut, domnule! – mi-a şoptit. Şi a arborat iar surîsul acela dureros /feminin, cu care cred că, de fapt, m-a dat gata. M-a sărutat pe frunte şi a luat de pe oglindă un şirag de mătănii, primit de mine din Grecia. Mi-a spus că vrea să-şi aducă aminte de dimineţa aceea, privindu-le.

În fine, a dat Dumnezeu şi a plecat.

Nu mi-am revenit o juma’ de oră, stînd pe marginea patului şi neînţelegînd nimic. Mi-am făcut o cafea mare, mare.

După 15 minute m-am albit. Am realizat că femeia aia nu era verosimilă! N-avea ce căuta la mine-n casă. N-o ştiam. Şi nu înţelegeam de ce Mama Dracului i-am făcut toate poftele (se pare, minus una!).

Cînd mi s-a făcut tare frică, am fugit pe stradă. Nu vroiam să mă găsească iar, dacă i-ar fi dat prin cap să revină!

Am sunat la uşa scriitorului I.D.Şerban, care stătea aproape, pe Eminescu. Era un confesor de nadejde al meu, in chestiuni amoroase. El mai era si dramaturgul de succes al Teatrului Nottara, în acea perioadă. Dar fusese iniţial medic. Deci, poate că ştia mai multe despre himere, deliurum-tremens, halucinaţii post-bahice…

I-am povestit totul, sincer ,crispat şi uimit. Transpirînd şi îngrozindu-mă de tembela-mi docilitate în faţa necunoscutei.. După ce am terminat, Ideşeul- cum i se mai spunea- nu a avut nici el o reacţie de om sănătos la cap. Ba chiar , parcă vroia să-mi demonstreze, cabotin, că se aştepta la aşa ceva!...

Urlam la el şi-i spuneam „de ce nu te miri ?!Uimeşte-te, de-aia te-am abordat, să mă compătimeşti, să admiri ocultismul tărăşeniei, să mă lămureşti!…”

-Bogdane, în primul rînd, calmează-te. Apoi, află că la fel a păţit şi Horia Lovinescu, acum vreo trei ani. O fi tot aia!

A mai fumat, s-a mai plimbat prin casă, a băut o gură de whisky (şi acesta era cu whisky-ul, că făcuse preinfarct şi doctorul lui i-a zis că n-are voie altceva!).

-Da’ treaba nu-i curată!…

Am ieşit din casă. După ce am mers noi vreo doi – trei kilometri, pînă la Fondul Lite rar, am intrat la restaurantul Ovidiu, unde nimeream de multe ori, în zilele de Fond. Am comandat o sticlă (normal, luaserăm bani, amîndoi, de la Uniune) şi, după ce am sorbit în tăcere, primele două pahare, IDŞ a decretat, cu un comic involuntar, greu de egalat:

-Ştii cine-a fost la tine? MOARTEA!

Cînd a ţipat, grav, ”Moartea”, ospătarii au intrat, brusc, în bucătărie şi s-au pus pe băut. Iar femeia de la toaletă femei s-a-ncuiat acolo.

-Nu-i de rîs! Am avut timp să reflectez…Ştii ce te-a salvat? GENEROZITATEA! (atunci n-am sesizat că mă supraestima!). Dacă nu-i dădeai tot ce ţi-a cerut, te lua pe tine! Că de-aia venise! Şi de-aia te-a-ntrebat şi dacă eşti medic – fug de ăştia!…Banii, ţigările, băutura, mătăniile te-au scăpatat! Azi puteam fi la priveghi! Şi bine că n-ai lăsat-o să se dezbrace : probabil, sub bluză era doar …scheletul! Şi făceai stop-cardiac! Iar ochiul roşu în semna sete de sînge! Habar n-ai prin ce-ai trecut, băiete!…

Rămăsesem perplex. Nu credem teoria, dar nici nu-mi venea s-o iau în glumă. Mai ales că dramaturgul vorbea cu o seriozitate care impunea un fel de respect!

- Ioane…suntem oameni lucizi, nu putem crede-n holograme! O fi fost vreo derbe doaică, aflase că-s singur acasă, mahmur şi …De ce neapărat MOARTEA?!

Şerban m-a pus s-o desenez pe un şerveţel. Mi-a fost oarecum, teamă(ştiam că nu-i bi ne S-o imortalizezi, că iar te caută!).

- Nu-ţi fie frică! Ştiu eu cum scăpăm de Ea!

Am băut un whisky, să-mi fac curaj. I-am arătat-o, schiţată pe hîrtie.

- Cred că era bună, putoarea!…

Am ceva talent la desen, iar Putoarea era chiar bună! (culmea, acum îmi vine-n minte titlul cel mai potrivit pentru acest episod :BUNA MOARTE NECHEMATĂ!).

- Hai s-o distrugem!- a răcnit amicul meu, speriind, de data aceasta, clienţii localului.

Vă repet, nu-s psihopat :tot ce povestesc e , spre stupoarea tuturor, autentic. Dar priviţi totul cu umor, că umorul salvează orice, oriunde, oricînd.

Am mers amîndoi în pisoarul restaurantului Ovidiu şi, aruncînd în scoică acel chip suspect al morţii, imortalizat pe şerveţel, am făcut …pipi pe el, strigînd cu o vehemenţă caraghioasă – mai ales pentru cei care, intrînd în toaletă şi văzîndu-ne, renunţau să continue drumul :

- Nu ne temem de tine! Mori, Moarte!…Să nu mai vii! Pleacă!…Du-te!

De-atunci nu m-a mai căutat.

Peste cinci-şase ani însă, a trecut pe la prietenul meu I.D.Şerban. Cred că l-a plăcut : l-a luat cu Ea…

Aveţi „stofă” de paraşutist ?

Tuturor ne plac, din cînd în cînd, pericolele :de aceea mergem la bibliotecă ( unde, seara e atît de pustiu, încît ţi-e frică să nu fii atacat!); tot de aceea mergem, periodic la vot, ori la casierie, să ne ridicăm salariul-surpriză.
Din acelaşi motiv privim emisiuni tv ca Din dragoste, De 300 de ori femeie, Iartă-mă, fă!, Folclorul contraatacă degeaba etc.
Azi, dracii mei, încercăm să aflăm însă dacă sunteţi dispus la opţiuni mult mai grave, care cer şi curaj, nu doar masochism. De aceea v-am somat să răspundeţi sincer la-ntrebarea din titlul testului. Am selectat, ruşinaţi, cîteva din răspunsurile primite :

a) Doamne fereşte! Noi abia avem după ce bea apă, tată!…;
b) Prefer să fiu…”paraşută”! Ce, credeţi că la sol viaţa-i mai puţin plină de riscuri? Ha!…;
c) Da, eu sunt paraşutist fiindcă tot neamul meu am fost săritori cu paraşuta :bunicul a sărit şi la 80 de ani de sus, din AN 24 (i-am făcut ieri, de 40 de zile!), iar o mătuşă, şi ea cam sărită, se suie pe bloc (am mutat-o într-un bloc mai puţin înalt!) şi-şi dă drumul în gol, o dată pe trimestru ( cînd îi dă drumul din spital);
d) Credeţi că ăsta e testul curajului, la români? A fi curajos, azi, pe plaiuri mioritice = a supra vieţui; punct ;
e) Maică, io tot vreau s-o termin cu existenţa asta nenorocită (că vine iarna, întreţinerea va fi trei milioane şi pensia mea, numai două), aşa că : unde-i avionul acela? Ce? Paraşută? Dă – o - n să răcie, eu vreau să mor, nu să-mi iau livret de sportiv!…;
f) Eu fui îa armată aşa ceva şi nu fu rău, da’ acu’, la 60 de ani, 128 de kile şi două preinfarcturi…;
g) Sunt de acord că există o beţie a plutirii, o senzaţie inefabilă a ignorării gravitaţiei, o nimicire ex haustivă a spiritului de conservare, dar nici plutirea & beţia pe care ţi-o oferă trăscăul, nu-s de neglijat! …; încercaţi şi voi! …;
h) Vedeţi dvs., sporturile extreme cer calităţi extreme; e bine ca omul să se autocunoască şi să ştie ce i se potriveşte, în viaţă; şi-n meseria mea – hoţ de buzunare – trebuie curaj, stimaţi psihologi, sociologi şi alţi fraieri cu cioc care-n loc să „produceţi”, staţi prin birouri şi vă scremeţi mintea ce întrebări tîmpite să mai puneţi cititorilor care-s naivi…Ptiu!

Comentarea răspunsurilor :

…Da’ ce, parcă mai poţi comenta ceva?!…

Vară românească

E aşa de cald, încît nici nu mai pot scrie ceva inteligibil ( v-aţi prins, azi am circumstanţe atenuante!) : acest foileton a fost scris de trei ori şi rescris de cinci. După ce am scrijelit pentru prima oară titlul (Vară românească), mi-a ieşit Basă omîheadxya (care, probabil, înseamnă ceva în limbajul spionilor interbelici). A doua oară, Vamă rostopască ( ăsta ar putea interesa măcar oligofrenii!). În fine, am pus cuburi de gheaţă pe monitor, am îndreptat ventilatorul spre unitatea centrală, şi a ieşit bine : Vară românească. Nu e inteligent, da’ măcar e inteligibil... Am terminat acest articol azi noapte, pe la ora 3 – că abia atunci era (oarecum) răcoare în casă. Pendula bătea mai rar, din cauza caniculei, aşa că arăta abia ora 1. După ce-am scris, nu mai puteam dormi. Am fugit la frigider : am dat să-l deschid ...m-a fript mînerul (deh, dacă nu-l fac şi ei, din azbest!). Am băut apă fierbinte, de la robinetul de apă rece. La robinetul de apă caldă, n-am umblat, de frică să nu se topească... Cum mergeam prin casă, ascultînd sforăitul tip manea al soacrei, am călcat pe-un covoraş de blană ; m-am gîndit, întîi, că noi nu avem covoraş de blană. Apoi, că soţia a vrut să-mi facă un cadou. Dimineaţa am realizat că era valabilă prima variantă : nu era covoraş, era pisica, topită, de la căldură. Am dezlipit-o cu greu de pe parchet. Da’ şi pisicile astea, se găsesc să poarte blană tocmai cînd în România se anunţă călduri de peste 40 de grade! Răzvan Theodorescu gîndesc că e mai fericit... Tot dimineaţa am constatat că soacra mea tace. Culmea! M-am prefăcut că nu observ, să nu-i dau idei...Stătea liniştită în colţul ei, în fotoliu, cu andrelele în mînă şi ochelarii pe nas. Sau invers. Oricum, n-am deranjat-o – dacă era vorba de leşin, sau...hm, altceva, urma să constate fii-sa... Mi-era sete, în continuare. Dar cu ce să-mi astîmpăr setea? Am scos cuburile de gheaţă din congelator ( destul de greu, fiindcă şi tăviţa de cuburi frigea!), şi cîteva secunde am băut apă rece. Apoi, cuburile au devenit apă caldă. Am profitat şi m-am spălat pe cap, cu ele...Nasol e că şamponul va da, de-acum încolo, un gust specific viitoarelor cuburi, care se vor solidifica pesemne, în lunile de iarnă... Ies în balcon : în părculeţ, vecinul meu, scoţianul, fredonează melodii din operete : îi dă mîna, el poartă fustă! Ba chiar îşi şi face vînt cu ea!...Ptiu, spurcatul! La radio se anunţă, în continuare, călduri infernale ; ni se sugerează să nu ţinem mai multe aparate casnice în priză, fiindcă în Ferentari iau foc, în fiecare oră, trei apartamente. Docil, scot din priză radioul, televizorul, calculatorul, foenul, ventilatorul, maşina de călcat, maşina de spălat, aparatul de ras, friteusa... Intră nevastă-mea, cu o gură cît o şură, zicînd ceva despre zăpuşeală şi bărbaţii-paraziţi. Am scos-o şi pe ea din priză şi am aşezat-o simetric, în colţul opus soacrei care , incredibil!, tăcea în continuare. Acum, în premieră naţională, tac amîndouă. Bucuria însă-mi e de scurtă durată : va veni toamna...apoi, iarna... Da’ poate-avem noroc, şi nu le mai apucăm...

O companie nedorită (Mirciulica si ursuletul)

După ce s-a terminat tradiţionala manifestare, prestigioasă, la care am avut cinstea să fiu invitat şi-n această ediţie, am mai rămas o noapte-n oraş, deoarece aveam cursuri, a doua zi, în apropiere şi n-avea rost să mă mai duc acasă, la 600 de km., pentru o singură zi. Aşa dar, ca omul aflat în oraş străin, fără treabă, am acceptat bucuros invitaţia la prînz, a prietenului meu Mirciulică. Am luat o sticlă de vin şi o cutie de bomboane şi am sunat la uşa ami cului. Am pupat mîna doamnei, am împărţit dulciuri copiilor, am compătimit guta soacrei …A fost o întîlnire agreabilă, liniştită, o duminică relaxată în care calmul oraşului pusese stă pînire pe noi,parcă, într-un mod definitiv… Seara, îmi zic, hai să mă revanşez : îl invit pe confrate la cină, la un restaurant care pă rea ademenitor. Intrăm, nici o masă liberă! Doar una, aproape de intrare, avea un consuma tor mai ciudat – un ursuleţ de pluş, destul de mare ( abia încăpea în scaun…). Hotărăsc să stăm acolo. Mirciulică însă, spre seară, nu ştie nimeni de ce, devine irita bil. Ideea de a consuma într-o asemenea companie, e clar că nu-i surîdea. După ce ne-am aşe zat, a venit o fată simpatică, cu un mini şi mai agreabil , să ne întrebe ce dorim.
- Pînă să ne iei comanda, ia animalul acesta de-aici! – a dictat recentul consumator. Fata însă avea personalitate, plus o vădită simpatie pentru jucărie.
- Nu pot să-l iau, deoarece aici e locul lui.
- A fost, acum stau eu aici! - Staţi şi cu el, că e simpatic!
- Dacă ţi-e simpatic, ia-l de bărbat! – a continuat disputa, amicul.
- Gluma e deplasată, domnule! Pe de altă parte, aici îi place lui să stea! Aici consumă ursuleţul , în fiecare seară! E clientul casei!…
- Şi eu , unde consum?
- Lîngă el! Nu e o comapanie degradantă,nu?!…Există oameni mult mai…
- Lasă consideraţiile, că dacă vroiam filosofie, apelam la Liiceanu!
- Liiceanu? Nu vine asta pe la noi…
- Nici eu – dacă nu pleacă urîtul ăsta de la masă! Cu o expresie scîrbită pe figură, bolborosind ceva de genul „a vorbit unu’frumos foc! ”, chelneriţa a luat de-o mînă paşnicul ursuleţ şi l-a aşezat pe bar, cu spatele la noi.Eu abia aşteptam să comand ceva - mi se făcuse, brusc, foame şi sete ; n-am apucat…
-De ce stă bestia aia, cu spatele la mine? Întoarce-l, să mă privească-n faţă, dacă are curaj!… Pînă la urmă, ne-a privit în faţă un …agent de pază care ne-a sugerat, zîmbind, să ne-ntoarcem acolo unde am consumat pînă la ora aceea. Am plecat la gară cu o experienţă în plus, utilă şi ea : a nu se mai intra în localuri în care stau la masă animale de pluş. Punct.

Mismas de vara in Ziarul de Iasi

Versiunea articolului publicat ieri pe blog, aparut astazi in Ziarul de Iasi. Click pe titlul acestui post.

Mişmaş de vară

...Dar ce e mişmaşul? E şpriţ (adică, vin & apă). ¤ Eu beau şpriţ, mai ales vara ; deci, şi veştile de azi, sunt tot ca şpriţul – una vioaie, alta (apă de) ploaie...¤ Că, pe seceta aiasta, citind io în gazete – plus holbîndu-mă pe micuţul ecrănuş, că mor de la caniculă ăi şubrezi, n-avui încotro şi privii spre cer : ceva picura. ¤ Recte, cerul. ¤ Deci, mă uitai iar la tv şi auzii (privii) cum că muriră unii ...şi de la ploaie & vijelie.¤ Nu moare nimeni însă de la Maria Ploaie & Vali Vijelie...¤ Dar, că tot vorbirăm de actriţa noastră, ce ziceţi de Gigi Dinică , prezentat la tv ...din spital : i se făcu rău şi lui de la căldură. Şi pesemne, nu trase şpriţurile de rigoare în ziua cu pricina, iar Bărbosu’ nu doarme : băutoru’ leneş musai să fie pedepsit! ¤ Din păcate, fu pedepsită, la Babele,şi-o turistă americană care fotografia de zor frumuseţile patriei noastre. Fiindcă se apucă să fotografieze şi o ursoaică ce umbla flendura pe poteci.¤ Ursoaica, supărată că e pozată cînd nu e aranjată pentru modelling, trase o labă fotografei. Fatală.¤ Morala? Nu pozaţi anapoda! ¤ Serios vorbind însă, nici nu mai lăsaţi urşii să umble pe coclauri, alături de turişti. Mai băgaţi-i în ţarcuri, bre, că şi-aşa vin greu americanii-n ţară, acu’ , după ce-i gonirăm cu ursarii, îi mai gonim şi cu urşii? ¤ Hm! ¤ Tot de la caniculă „marele” Sergiu Nicolaescu se puse pe filmat o nouă serie cu comisarul Moldovan. Cine credeţi că-l va interpreta pe tînărul comisar? Un actor...ceh! Ptiu! ¤ Da’ ce ne mirăm? Vitoria Lipan nu fu , într-un film de-al nostru, o... italiancă?! ¤ Vreau un Moş Nechifor Coţcariul cu Peter O’Toole! ¤ Mai auzii & văzui chestii incredibile, în ultimele zile : par egzampl, cică apărură pe piaţă culegeri de rezolvări ale subiectelor pentru bacalaureat ; dacă e adevărat, procuraţi-mi şi mie una, da’ urgent! ¤ Altă chestie care mă lăsă bujbei : cică onorariul unui consilier juridic a ajuns...100 euro pe oră! Cît o chenzină de-a nevestei mele! ¤ Iar tre’ să mă repet : dacă ştiţi vreo consilieră juridică nemăritată, informaţi-mă, tot urgent! Că la banii ăştia, îşi poate permite să angajeze un bucătar : şi io gătesc minunat! ¤ Altă chestie bizară : un arbitru de şah făcu un infarct la un campionat desfăşurat la Mediaş. Şi ca să nu fie singurul cu probleme, un jucător maghiar căzu-n baie şi-şi rupse nasul...Ptiu! ¤ Eu credeam că şahiştii îs sobri, bre! ¤ Da’ ei văd că se cred în filmele cu Stan şi Bran! Hm...¤ Cică de ieri se scumpiră şi ţigările. Mie-mi place că ţigările se scumpesc o dată pe semestru, pe motiv că-s dăunătoare ; băutura, idem. Urmează carnea de porc (cîh!), apa minerală cu bulbuci (balonează!), privitul unei femei frumoase ( te complexează!), prăjiturile (obezează), sarea(clar-dăunează!) şi benzina (poluează!). ¤ Încet-încet, înafară de iarbă, care-i sănătoasă, şi apă de izvor, care nu se găseşte decît la izvor, totul se va scumpi...¤ Societatea te omoară pervers, pretextînd că se gîndeşte la sănătatea ta. ¤ Deci, mori falit, da’sănătos ! Ce bine! ¤ Eu vreau să mor bolnav, adică şi cu ceva bani în buzunar...¤ UDMR zice că uninominale sună rău, în maghiară. Aşa o fi.¤ Da’ şi Ionescu sună rău în franceză, mălai sună naşpa-n ungureşte, as(s) sună groaznic în engleză , pussy e de ruşine la americani etc. ¤ Orice cuvînd de pe pămînt, se pare, sună oribil într-una din multele limbi ale globului! ¤ Atunci, propun să nu mai vorbim şi să nu mai scriem, măcar un deceniu, ca să se dezintoxice lumea asta pestriţă & mereu nemulţumită...¤ Donc, vă ţuc, dragilor şi promit să tac o săptămînă.¤ Zăpuşeală suportabilă!

Test: Va place bautura ?

Nu o dată, ne-am lăsat ademeniţi de mrejele ei. Am mers, în patru labe, ne-am făcut de rîs în faţa şefilor, a familiei , a vecinilor şi a celor care aşteptau autobuzul. Românul bea la bucurie, la plictiseală şi la necaz. „Sparge”, lipăieşte, dă peste cap, „tiutiuncăneşte”, dă ”la pompe”, dă de duşcă, o ia „pe ulei”, intră pe „pilot automat”, se face „muci”, sporind nu doar a lumii taină, ci şi producţia de băuturi curate a întreprinderilor autorizate – respectiv, au tohtonele scursuri „haraşpincă”,”samahoncă”,”rachiu de pufoaică”, „lacrimă de electrod ” , ”cocîrţ”, frecţie Galenica bătută cu albuş, spirt sanitar dat prin lut ş.a.m.d. Cu toate acestea, există şi oameni ponderaţi pe lume – Preşedinţii de stat, absti nenţii de nevoie, bolnavii de schizofrenie, cei aflaţi în moarte clinică sau spionii profesionişti. I-am întrebat pe reprezentanţii ambelor categorii de consumatori dacă le place băutura; priviţi ce - au răspuns :

a) mie-mi place să beau pentru că alcoolul are vitamine, proteine, lipide, glucide, a minoacizi, fitoncide, ierbicide, zaharuri, anabolizante, afrodisiace, toate foarte hrănitoare;

b) cu ce, tată? cu ce?…;

c) io, decît să mănînc un pui, beau două halbe, că au tot atîtea calorii…;

d) nu consum distilate! Mă ţin mai mult cu coca-cola, nectar de carote, suc de kiwi, sirop de soc, ceai de măceş şi concentrat de vîsc; da’ acu zece ani să mă fii văzut! Uscam, ce mai ! Nu era zi să nu dau din perete, în perete;

e) n-am bani, maică, da’ mai urmăresc prin cimitir cînd se fac pomeni şi parastase şi mă bag şi io în convoi, să creadă lumea că-s o rudă îndepărtată şi să mă omenească…; îmi fac plinu’ prin efracţie, zău aşa!…;

f) eu bleau bloody Mary, fiindcă visul meu a fost să ajung vampir, na!;

g) fiindcă o duc naşpa’ cu „mălaiul”: o zi beau, o juma’ de zi - nu;

h) mis un delicat degustător de licori, dar şi de versuri, aşa că să-mi permiteţi să fiu olecuţă livresc; cum zicea şi Arghezi (citez din amnezie):” Nu aştepta scursura domnească, fră ţioare / ia-l pe pahar cu sete, gîlgîie-l des şi tare!”; alt poet însă, completa:”trăscăul e-n toate, e - n cele ce sunt/ şi-n cei care mîine vor voma în soare!” …

Comentarea răspunsurilor :
...hîc!, ră’ne pe data v’toare!… hîc!

Luna care ar fi putut fi de miere

Am implinit multe varste in viata, varsta mea preferata este o luna, fiindca e o varsta tanara si fiindca seminifica intalnirea mea cu voi - putinii dar bunii mei cititori. Umorul e speranta noastra. Daca speranta moare ultima - cum se spune, umorul nu moare niciodata. Sa ne vedem in continuare zilnic si in numar din ce in ce mai mare pentru ca societatea are nevoie de nonconformisti - de o parte sau alta a display-ului . Sa fiti sa sanatosi si veseli ! S-aveti bani, s-aveti valuta si nimeni sa nu va ... supere !

Test: Va place marea ?

   Ştim cu toţii că vacanţa fără mare, e precum nunta fără lăutari, Viorica fără Ioniţă de la Clejani, whiskyul fără gheaţă, Monica fără Irinel, Gagniuc fără inspiraţie, Voiculescu fără Dinescu, Teo fără trandafir, cafeaua fără tutun, ori Băsescu fără Tăriceanu.
Eu merg la mare dinainte să mă fi născut, deoarece mama făcea nămol la Techirghiol cînd era în luna a treia. Eu mai ţin minte, printr-o precocitate greu de explicat, că-n perioada aceea nu iubeam nămolul, nici geamandurile, nici meduzele, nici măcar marea; dar nu ştiam cum e la munte, deci n-aveam termen de comparaţie şi aşteptam să văd ce-o fi mai tîrziu. Mai tîrziu am înţeles că la munte, la mare şi-n orice altă împrejurare, „ciocolata Pitic te face voinic!” – cum spunea o reclamă tîmpită, pe care n-o reclama nimeni.
Ca să văd dacă vremurile s-au schimbat, vă adresez (cu jenă inexplicabilă) întrebarea de mai sus ; iată ce mi-aţi răspuns, mai jos :

1) da’, mie-mi place la mare că e soare, apă,faleză, nisip fin, Poarta 2, cherhana, scafandrii în şomaj şi dă iluzia de concediu, chiar dacă nu eşti în el ;
2) eu mor după mare, fiindcă pe plaje sunt femei fără sutien şi nefiind însurat, am voie să mă holbez în decolteul lor exagerat de decoltat;
3) eu merg vara la munte, pen’că la Mamaia nu-s veveriţe, conuri de brad şi cabanieri ; din veveriţe se fac blănuri, din conuri – sirop pentru plămîni, iar din cabanieri nu se face nimic, dar nici nu se îngrijorează nimeni pe chestia asta ;
4) eu merg bucuros la mare, da’ să nu fie-n România, că anu’ trecut dădui 200.000 lei pe o porţie de guvizi prăjiţi alteraţi şi 2.000.000 pe medicamente nealterate ;
5) eu merg în concediu pe bloc, unde improvizez o mare...altitudine : vin copiii şi-ni aşează nisip pe tablă – să nu mă ardă, apoi îmi aduc sirene de tablă – să nu fiu singur şi bere rece – să nu fiu treaz, slip – să nu fiu indecent; e mai bine pe bloc fiindcă nu plătesc trenul şi cazarea, iar femei fără sutien văd şi-n blocul de vis a vis, prin binoclu ;
6) prefer şesul ;
7) marea mea preferată rămîne Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie ;
8) fiind intelectuală, optez pentru Marea lui Debussy, revista România marea, Marea lui Slavici şi...chestia aia mare a lui Terente, găzduită într-un borcănel, la Medico-Legal.

Restul răspunsurilor sunt fie nepublicabile, fie inexistente. A bon entendeur,salut!

Căldură mare şi deliruri idem !...

E atît de cald, că a secat pînă şi Fontana di Trevi ! ¤ Şi mai e atît de cald încît nea Nelu Iliescu susţine că nu i-a chemat el pe mineri la Bucureşti, în 1990 ; în plus, scrie, negru pe alb Evenimentului Zilei, că aceştia nici nu au avut un comportament brutal, atunci... Ptiu! ¤ Eu eram în Bucureşti şi-i admiram cum seraficii fîntînari măciucesc anapoda, bestii cu figuri tipice de intelectuali. ¤ Dar la căldură şi memoria se topeşte sau se întinde ca caşcavalul prăjit, nu? ¤ Uneori, memoria este doar o biată cîrpă kaghebistă, nu?! ¤ Tot din motiv de caniculă începu recent şi procesul lui Bivolaru – zis Grieg, Guru sau Scumpi (SIC!). De ce zic că e ceva în neregulă? Fiindcă inculpatul nu e-n ţară şi nici n-are de gînd să revină.¤ Iar Suedia nu vrea să ni-l trimită, aşa că...¤ Procesul ăsta va echivala cu o frecţie la un picior de lemn . ¤ Da’ mă intrigă o chestie: cine i-o fi zis Scumpi, scîrbosului urinofil ? Hm...¤ Mă mai enervează ceva : în microbuzul acela cu ghinion, din care au murit trei persoane, şi care s-a ciocnit cu TIRul, la Ciocăneşti (nume predestinat!), erau în plus 7 elevi. Eu ca navestist, care merg săptămînal cu microbuzul, mă uit chiorîş la şoferii care iau în plus patru-cinci călători, aşezaţi pe interval. Da’ nimeni nu se sesizează? ¤ S-a lămurit cum e şi cu naşterile & decesele, în România : recordul –decembrie, la dat cotu’ ; iulie - la născut. ¤ Din păcate, sporul natural rămîne negativ. Poate mai aducem chinezi şi-i botezăm...Că ăştia-s buni la înmulţit... ¤ Vadim a reuşit să se certe şi cu Dan Claudiu Tănăsescu. Doctorul, pe chestia asta, i-a zis că dacă mai vrea să apară la Cosmos TV, să plătească.¤ Tribunul a răspuns că va desfiinţa Cosmos TV. ¤ Ce nu-nţeleg io : cine urmărea emisiunile de pe Cosmos TV? ¤ Nici ce-i în PSD nu arată a liniştită viaţă de familie (politică). Dar, de fapt, în care partid e linişte, înafară de UDMR? ¤ Tot eu vă dau soluţia, draci politruci : mutaţi-vă partidele-n alte ţări şi-o să vedeţi atunci ce uniţi veţi fi! ¤ Ce, UDMR dacă funcţiona-n Ungaria, era atît de impenetrabil? Oho!...¤ Altă chestie bizară, care sigur nu mai e de la căldura de-afară : anunţul acela cu voce neplăcută, repetat cam de 30 de ori pe zi, cum că abuzul de zahăr, sare & grăsimi dăunează sănătăţii.¤ Păi, taman vara, să nu mănînci o îngheţată? Atunci de ce tot pe TV i se face reclamă? Da’ snacksurile n-au sare? Da’ lactatele n-au grăsimi? ¤ Şi cînd iese mioriticul la un grătar, să nu pună mici sau costiţe la prăjit, fiindcă au sare & grăsime? Ce să pună pe jar? Numai roşii, pîine fără sare şi ceapă? ¤ Eu renunţ la zahăr, sare & grăsimi, cînd pe micul ecran se va face publicitate doar la iarbă, lucernă şi fîn ; că astea SIGUR n-au toxine de-alea de care consumăm ca inconştienţii, din moşi-strămoşi, şi ne mai şi bucurăm ca suicidalii, că ce bune-au fost!... ¤ Las’ să trăiesc eu cu un an mai puţin, da’ să fiu fericit...¤ Da’ hai să vă povestesc şi ceva înduioşător : un indian, care-a adunat în buchetul vieţii numai 73 de ghiocei, a căzut la examenul de absolvire a clasei a 10-a. ¤ Şi-ncă asta n-ar fi rău, dar a căzut...pentru a 38-a oară. ¤ Şi nici asta n-ar fi grav, dacă n-ar fi jurat că nu se-nsoară decît cînd are absolvite 10 clase...¤ Brava pentru tenacitate! Dar io-i dau o povaţă, tuciuriului : să vină-n România cu 100 de euroi şi primeşte diploma pe loc, prin vreun cătun mai ferit de ochii presei. Că la noi, nu-i aşa, oamenii-n vîrstă sunt respectaţi, teteo! ¤ Tot de la arşiţă, pesemne, sătenii din Roşiori Neamţ văd cercuri concentrice mari, în lanul de lucernă. Dacă mai şi beau fo două sticle de samahoncă, or să vadă, precis, omuleţi verzi cu goarne-n cap, jucînd leapşa în jurul cercurilor...¤ Să-nchei optimist : o româncă plecată din ţară mai demult, candidează la preşedenţia Israelului. Mai ştii...¤ Io-i ţin pumnii.¤ Da’ gata cu vorba, aflai că Bill Clinton ia o sută de mii de dolari pe un discurs, aşa că fug să ţin şi io unul : accept şi lei, că nu-s Clinton. Hai, pa!

CME: Cum , cînd şi cui ne prezentăm

Vi s-a întîmplat să ajungeţi într-o casă în care nu cunoşteaţi pe nimeni şi nici nu aveaţi vreo şansă să fiţi prezentat cuiva, nu?! Stînjenitoare situaţie! Pînă cînd cineva vă va recomanda asistenţei, n-aveaţi încotro şi urma să priviţi tablourile, să spargeţi bibelourile, să-ntrebaţi oc togenarele ce vîrstă au şi, mai ales, să luaţi de pe masă tot ce se putea lua, mîncînd şi bînd într-una, măcar să ştiţi de ce nu puteaţi purta o conversaţie…
A fost vina gazdei, desigur. Evident, v-aţi fi putut prezenta şi singur, dar asta ar fi însemnat să-l şfichiuiţi discret, pe amfitrion, la modul “ dacă gazda n-are bunul simţ să mă recomande, am s-o fac singur, că ce pretenţii poţi avea de la un mîrlan care tranşa porci la abator, înainte de-a ajunge patron!”. Numai că autoprezentarea este văduvită, din pornire, de autolaude ; cînd spui că eşti “ prof. univ. dr , om de mare valoare, băutor de cursă lungă , Don Juan irezistibil, tip cu bani, influent în Guvern etc”, observi că nici n-apuci să termini autoelogiul şi ai rămas singur, cu o servitoare chioară care deşartă paharele neterminate de oaspeţi. Ergo, e indicat să te prezinte gazda, căci lui i se iartă neadevărurile…
Altă regulă elementară : nu-l prezinţi pe cel vîrstnic, junelui; nici pe ministru, servitorului. Nu o recomanzi pe doamnă, domnului. Şi nu cu numele de alint (spre exemplu, ar suna naşpa’ rău să-i zici unui amic de şpriţuri, “bă Tavi, iote o mamaie la care se poate bea cite ceva , cînd n-ai pitaci!” ); elegant e să spui “stimată şi dintinsă doamnă Aspazia Montaureanu-Arghiropulos, permiteţi-mi să vi-l prezint pe tînărul de viitor Augustin Cărcăleanu-Pechea”.
Nici nu dai tu, mina, primul, cu un domn mai în vîrstă, ori c-o tanti ; nu pupi mina pe stradă, ori cînd paceaura tocmai iese de la toaletă; nici nu abordezi subiecta la nimereală, căci se poate isca un conflict serios şi irevocabil. Am un amic care-a stat trei luni în ghips, deoarece a-ntrebat-o pe-o damicelă pempantă dacă bătrînul său soţ se mai dă-n bărci; bătrînul, vai!, era taman antrenorul naţionalei de kung-fu…La fel, cînd eşti la o ambasadă, nu-l întrebi pe consulul Palestinei de ce nu-i nimeni acolo tocmai de la ambasada Israelului…
Nu faci sondaje financiare, la modul “ voi , bancarii, cîştigaţi al naibii de bine, nu ca noi, artiştii !” Nici nu emiţi remarci de genul “cam sărăcuţă masa, ţineţi post, bre ?” Nici nu faci conexiuni aberante, de genul “Vă numiţi Băsescu? Sunteţi rudă cu…V-a dus şi pe dvs. la Golden Blitz ?” Ori :” Cum ziceaţi că vă numiţi, Rozenberg ? că aveţi un nume imposibil, zău aşa!”
Dacă o doamnă vi se confesează cum că tocmai a divorţat, nu săriţi cu remarci gen “ ce bine, că şi io-s văduv, mai ştii?!”…Sau dacă, în timp ce citiţi gazeta, stînd în fotoliu, o tipă vine să vă spună că de mult dorea să vă cunoască, ridicaţi-vă-n picioare ; excepţie fac cei care stau în cărucioare de handicapaţi, Adi de Vito, ori cei atît de beţi, încît e mai sigur (pentru toţi) să nu se ridice…
În fine, nu faceţi trimeri pline de subînţeles la trecutul unui cunoscut (cunoscută), decît dacă el (ea) încep discuţia ; altfel, rememorări de genul “ a, vă ştiu, că şi io-s din Caracal : sunteţi fata hingherului Pandele!...mai bea? ” pot stînjeni interlocutoarea.
După cum vedeţi, de reguli nu ducem lipsă. Urmează doar să le reţineţi şi să le aplicaţi – spre binele vostru şi al societăţii.
Succes, scumpeilor & nebuneilor ce era să fiţi !

O zi cu George W. Bush & alţi români, la Praga

Eram la Praga, cu o săptămînă înaintea sosirii preşedintelui Americii în această frumoasă Capitală ( pentru mine, oraşul în care mereu m-am simţit excelent ; prefer Praga Romei, Barcelonei şi chiar Vienei!). Dacă el (Bush) nu ştia că eu sunt acolo, reciproca nu mai era valabilă : din prima clipă, aveam să fiu asaltat de imaginea & numele lui ; ziarele (care se citeau într-una, în metrou) se deschideau cu fotografia sa ; sute de demonstranţi – care împînziseră centrul Pragăi – cereau ca el să nu calce pe pămînt cehesc ; participanţii la întîlnire pronunţau, des, chiar prea des, numele său. Mai mult, cu o zi înaintea întoarcerii mele în ţară, am aflat cu îngrijorare că aeroportul de-acolo a fost închis cîteva ore bune, din motive de securitate. Dar pe mine nu preşedintele Americii mă interesa. Eram pentru prima oară ( nu-mi vine să cred, da’ e adevărat!) într-un juriu internaţional de teatru, al unuia din marile festivaluri europene ( 11 th world festival of puppet art). Eram în echipă cu reprezentanţii altor trei continente : Behrouz Gharibpour ( Iran), şeful juriului ; Sid-Ahmed Medahh (Algeria) şi Miryam Menfis Reategui Espinoza (Peru). Fiecare în felul său, interesant : Behrouz, fuma pipă într-una, şi din spatele ochelarilor îţi arunca priviri tăioase, de oţel, cînd era vorba de comentarea montărilor abia vizionate ; Miriam, mereu cu dicţionarul după ea, vorbea mult, bîlbîindu-se uşor, vorbea peste tine, comanda meniul peste tine, urla cvasi - isteric, suspect de des, Oh, my God! şi seara, spre bucuria mea, comanda un pahar de vin roşu, umanizîndu-se (zic bucuria mea fiindcă eu îi ceream zilnic ospătarului casei unde mîncam, Mohamed, fost ospătar al preşedintelui Egiptului, un pahar cu vin sau bere, şi nu vroiam să fac o impresie proastă abstinenţilor mei colegi) ; că tot vorbirăm de ne-băutori : Ahmed, cînd i-am propus să ciocnim, seara, tîrziu, după vizionări, jurizări şi festivităţi, o cupă de şampanie, a rîs şi a zis „Sorry! Eu sunt musulman!”. Ahmed umbla îmbrăcat mereu, sobru/şters, cu o bluză cafenie/gri, încheiată pînă la ultimul nasture. Vinerea, îmi povestea, era ziua lui de sărbătoare, în Algeria : mergea cu familia la moschee, se-nchina, apoi, ajunşi acasă, mîncau cuş-cuş. Nu aveam în Praga nici moschee, nici cuş-cuş, aşa că bietul african suferea teribil... Am plecat la Praga ...ca la tăiere : eu nu prea vorbesc engleza, ei...sigur nu vorbeau româna, deci, mă-ntrebam ca omul de bun simţ, cum vom putea delibera? După prima zi, m-am liniştit : Ahmed vorbea (normal!) franceza, deci, cînd mă-mpotmoleam în judecăţi, o dădeam pe frâncă şi Ahmed traducea. Norocul meu – nici unul din ei nu era englez, ori american, deci vorbeau rar şi, de multe ori, căutîndu-şi cuvintele. Culmea, jur!, înţelegeam 90% din ce spuneau. Ei, după cinci-şase deliberări, începuseră să priceapă ce vroiam să spun, prin metoda mea originală de exprimare, compusă din trei cuvinte-n limba lui Will, o frază-n limba lui Moliere, o injurie mioritică, plus interjecţii, pantomimă, rictusuri, onomatopee, step, hipnoză etc. Ce mai, pe la mijlocul stagiului, formam o echipă - deşi ne vedeam pentru prima oară...Se pare că ne vom revedea şi la anu’. Mi-o doresc! La Praga, excluzînd faptul că stăteam la un hotel departe de centru (11 staţii cu metroul!), trecînd peste faptul că trebuia să vedem & notăm şase spectacole pe zi, alergînd între trei teatre, restul era minunat : teatrele, preşedintele festivalului ( Todor, un om excepţional, factotum, regizor, manager, patron de hotel & restaurant, proprietar de magazine de păpuşi şi bijuterii , conviv inegalabil la mesele festive, un sîrb cu inimă mare ), soţia lui Adriana-Codruţa ( care m-a ajutat să trec peste emoţiile inerente aflării mele acolo, pentru prima oară), o bună parte din reprezentaţii, masa la restaurant, rarele plimbări prin oraşul păpuşilor – privind şi studiind cît mai multe din ele, prin geamul multelor magazine de gen...Am cunoscut oameni din întreaga lume, m-am şi împrietenit cu vreo cinci din ei (cu algerianul Ahmed, în primul rînd!)...Am învăţat mult, din marile reprezentaţii urmărite (mai ales din cele ale teatrului-gazdă : Cats şi Facerea lumii)... Am auzit texte româneşti, în limba noastră (Teatrul Ţăndărică – cel care a deschis festivalul) sau în rusă ( Raza de soare a lui Al.T.Popescu, reprezentaţie care...a închis competiţia). Într-un spectacol catalan, am auzit muzică de-a noastră ( Dumitru Fărcaş , Hora stacatto sau Gh.Zamfir). În localul în care ne adunam de trei-patru ori pe zi, am întîlnit trei actori care au terminat facultatea la ...Iaşi (cu Cristina, proaspătă mămică, am şi lucrat cîndva, la teatrul din Bîrlad)! În fine, în ultima zi, am fost invitat la Ambasada noastră de la Praga unde, incredibil, m-a primit chiar domnul ambasador interimar, Dan Bălănescu ( cu care am purtat o scurtă, dar plăcută discuţie despre teatru ). Cît despre Bush...ce mai conta pentru mine Bush, cînd mă simţeam atît de bine printre românii din Praga ?!...

Meserii treimiiste !

Băi fraţilor, mă dusei într-o seară în vizită la nişte prieteni mai tineri, oameni bine situaţi, cu ştaif, cu avere, cu conversaţii civilizate, situaţi în cartier rezidenţial, care mă invitară să sărbătorim mutarea lor în casă exagerat de nouă. Ei bine, îmi făcui probleme – adicătelea, ce să duc să nu par nici calic(cum sunt!),nici snob(cum aş putea fi catalogat!).

Luai şi io un filtru de cafea ultimul răgnet, nişte flori de mătase(că ţin mult şi nu-s kitsch, ca alea de plastic) şi un volum de Ananie Gagniuc (că e la fel de mare precum Hemingway, dar nu atît de prăfuit ca acela), cu autograful autorelui (de la Gagniuc aveam zece, fiindcă de cîte ori mă vedea, fiind machit,îmi mai oferea o dată cartea!).

Fui bine primit, deşi cu o oarecare răceală. Nimeni nu se uita urît la mine, dar o oarecare distanţă simţeam – cu acel al şaptelea simţ pe care doar artiştii, oricît de necunoscuţi îs ei, îl au! Am înţeles, după circa o oră de conversaţie împotmolită-n termeni criptici, de un de pornea malentendu-ul! ERAM PREA VECHI!(vorba lui Caragiale).Un ins banal,cu ocupaţii banale, de care plaiul mioritic e sastisit….

Stăpînul casei se recomandă Brand Product Sales Manager, iar distinsa sa soţie ocupa postul(atît de rîvnit de mioritice) de Merchandiser! Naşul lor era cunoscut ca destoinic Key Account Manager,iar naşa îl privea de sus, fiind o teribilă Brand Product Marketing Manager!…

Mai erau nişte colegi de firmă ai gazdelor, despre care am înţeles că se ocupau cu trebi tradiţionale – ori băştinaş Customer Service Manager, sau neaoş Logistics Manager…Un vecin care a sosit mai tîrziu – pierzînd antreul minunat, cu somon afumat şi caviar rouge – şi-a cerut scuze, dar meseria,deh!( am aflat că se prezenta, peste tot, Maintenance Manager!) . Ce să-i faci?Nu e simplu să fii Maintenance Manager!Un nepot de-al meu, după doar două săptămîni de maintenanceat managearial, s-a dus la oi!( salariu mic, dar aer curat şi complexe, ioc!).

Pe la miezul nopţii, era să aţipesc de plictiseală! Noroc că un Financial Reporting s-a încăierat cu un tupeist Credit Controller, de la o tipă ţapănă cu aer de Researcher Human Resources!…Ce-am mai rîs de un Public Relations Officer ce s-a băgat anapoda între ei şi a luat un pumn în gură de la un Site Facilities Manager, care credea că e vorba de nevastă-sa (Car Fleet Manager la o firmă turcă aflată în pragul falimentului).

Seara s-a sfîrşit cu bine. Deşi nu epatam prin funcţii, ori competenţă treimiistă, mi s-a echivalat bruma de cultură, cu gradul – deloc neglijabil! – de Personnel Development Manager!( adică, un fel de şef de cadre care se ocupă cu reciclarea specialiştilor inutili pieţei de muncă interne).

Ce vă miraţi?! Japonezii nu-nvaţă şi la 70 de ani?…

Dicţionar de cuvinte răruţe

Agârbiceanu – duşman declarat al lovirii clăcaşului cu biciul

Arghezi – cuvînt care a uitat să existe

Alehem – salut rămas pe raftul bibliotecii

Balzac – ins care ajungea mereu obosit la sindrofii

Baranga – ba posteritatea!…

Beaumarchais – călător narcisist

Cehov – concetăţean al lui Havel care iubeşte ruşii

Camus – marcă de coniac

Cazimir – o păţeşte omul care aterizează din pom

Gogol(oi) – se găseşte în supa cu găluşte nereuşită

Goldoni – de la gold( bani)& oni…soit qui mal y pense!

Juvenal – doftorie contra acneei

Kafka – pafta, în slava veche

Kant – ultimul fel în care citesc ziarul cei care fac o călătorie lungă

Labiche – viciu solitar

Marţial - superstiţios

Moliere – pansamente cazone(vezi şi melodia „Vai sireacu,grenadieru’/cum îl strînge molieru’!”)

Popa’s – privilegiu bisericos

Racine – neajunsuri

Sartre – trapezişti

Shakespeare – tic profesional al barmanilor

Şolohov – străbun al cocktailurilor Molotov

Ţoiu – paharul prozatorului

Tzara – patria snobului

Udrea – personaj (jenant de) abstinent din Steaua fără nume

Unamuno - …da’ nici a doua nu era mai brează!

Vigny – alintul graficianului de carte

Wilde – om de spirit (decretul) 200 %!

Una caldă , una rece...

Dacă m-a bucurat teribil victoria filmului românesc, prin Mungiu, a fost şi datorită unor străini care, la Praga, chiar a doua zi după decernare, m-au privit cu uimire admirativă – adicătelea, chiar şi românii iau premii la Cannes? ¤ Le-am amintit că am luat două premii, nu unul ; şi că am mai luat, în timp, distincţii, tot acolo, de trei ori ! ¤ Rămînînd în domeniu : păcat c-a murit Adrian Pintea. Era tînăr. Era un om de teatru important, care avea plurivalenţă şi care trecea simplu şi demn, de la Romeo, la Iancu Jianu şi de la Becket, la eroi din telenovele. A fost actor, regizor, profesor. ¤ Dar şi soţia lui a fost minunată, în cele cîteva reportaje triste.M-a cutremurat durerea ei şi fidelitatea faţă de memoria dispărutului. ¤ Dar, ca să fiu sincer, am început să mut pe alt post, de cîte ori vedeam imagini de la moartea/înmormîntarea sa : fiindcă mă înlăcrimau. ¤ Se zice că nimeni nu e de neînlocuit : în artă însă, cred eu, nu rămîne valabilă zicala...¤ Am cîştigat meciul cu Slovenia : şi turul şi returul. Avem acum un loc bun ; avem şanse de calificare. ¤ Dar să nu le dăm cu piciorul în ultima clipă...¤ Că avem precedent.¤ Delicată rămîne şi problema importului de deşeuri de la italieni : ne-or da ei 110 euro pe tonă, dar ce ne trebuie nouă, gunoiul altora? Nu avem destule gunoaie autohtone? ¤ Mă rog, nu e treaba mea...¤ O (altă) veste bună ? Iaca : tinerii care se fac fermieri cică vor beneficia de o primă incredibilă ( între 25.000 şi 40.000 de euro!). Nu-i rău! ¤ Da’ cine bagă mîna-n foc că, după ce iau piştarii, junii nu se vor căra cu ei în Caraibe, să deguste pina colada sub palmieri, privind albastrul mării? ¤ O veste incredibilă şi din Sardinia : un compatriot de 38 de ani, a fost ucis de colegii de la grajduri, fiindcă...muncea prea mult! Ptiu! ¤ În ţară, se pare că ucide lenea. Oricum o dai...¤ Mai bine-n România, fiindcă aici nu te împuşcă nimeni nici cînd eşti harnic, nici cînd eşti puturos. Sîc! ¤ Ce să mai zic de George W. Bush, care s-a trezit cu (pardon de expresie) pîntecăraie, because a drinkit o bere fără alcool : cine l-a pus? ¤ Şi ambasadorul britanic are deviaţii de orientare, deoarece fu zărit des, pe la sediul PSD. ¤ Io nu ştiu ce-o fi-nsemnînd în engleză PSD, dar mă tem că diplomatul face confuzii...¤ Culmea trăznăilor : urşii din Braşov ajunseră, în căutare de papă, pîn’ la prefectură! Hm! ¤ Sunt urşi comunitari, dar curînd vor deveni urşi... de familie ( cam ca doctorul de familie & preotul de familie). Pe urşii de proximitate însă, SIGUR îi vom vedea mai des decît pe poliţiştii de proximitate...¤ Universitatea Cuza din Iaşi s-a situat pe primul loc în topul Universităţilor naţionale. Felicitări! (chiar dacă Bucureştiul & Clujul contestă aprecierea).¤ Văd mereu pe micul ecran imagini cu inşi care nu pot bea apă, din cauza secetei. Sigur că e strigător la cer că-n mileniul trei, n-ai apă nici cît în mileniul unu ( cînd, nu-i aşa, civilizaţia era pe la - nceputuri).¤ Dar, pentru Dumnezeu, de ce se spune că cei însetaţi se gîndesc la foametea din anii ’50? ¤ Parcă vorbeam de apă! ¤ Şi setea nu-i ca foamea, nu?! ¤ Se vorbeşte că OTV, postul piticului Diaconescu, e ca şi suspendat. Pe mine nu mă afectează, că nu-l urmăresc : da’ va fi o criză de veşti senzaţionale, ţaţo, să te ţii!...¤ După băile micuţei Columbeanu, iată că vin peste noi, dinspre micul ecran, certurile familiei Prigoană. Ca să fie tacîmul complet.¤ Cum ne săturasem de plicticoşenia lui Irinel, ei bine, era cazul să ni se aplece şi de celălalt cuplu dornic de publicitate...¤ Ca să-nchei vesel : pasagerele & stewar desele daneze se plîng de controale...exagerat de intime pe aeroportul din Danemarca. Sigur că nu-i mumos, mămăiţă, să pipăi multe tanti pe zi, sub pretextul că vrei să te asiguri că n-au bom be-n budigăi. ¤ Pe de altă parte, io cred că-i o măsură perversă, a unei ţări care are probleme cu natalitatea.¤ Vă pup, nebuneilor ce sunteţi! Ura şi la mare!

TEST de (lipsă de) inteligenţă & (in)cultură : Sunteti Narcisist ?!

    Toţi trăim, uneori, vaga şi mulţumitoare senzaţie că Soarele şi-a luat zi liberă şi trebuie să-i ţinem locul , măcar cîteva ore. Am avut, în copilărie, mătuşi, bunici, vecine & nimfomane care ne flatau în mod aberant ; de asemenea, în zilele de leafă soţiile augmentează importanţa noastră în familie. Cînd ne uităm în oglindă, uneori, noaptea, după circa douăzeci de votci deşertate voiniceşte, avem iluzia că ceva mai reuşit ca ăla care se uită idiotizat spre noi, nu poate exista în lumea aceasta.

Cu toate acestea, dimineţile şi-n zilele de criză financiară, cînd erecţiile-s răruţe şi retrogadările dese, unii dintre noi se mai şi trezesc. Aşadar, publicăm mai jos răspunsurile sincere ( ?) primite la interogaţia din titlu :

A. eu mi-s narcisist, deoarece mă numesc Narcis şi preschimbai lîngă Carpaţi (vorba unui poet nemulţumit de el) numele, în obicei ;
B. ce-i aia, bre ?!… ;
C. narcisismul e bugetofag, iar eu tre’ să-ntreţin 6 persoane, aşa că nu e momentul ; poate la pensie, tată !… ;
D. întrebarea e indiscretă, nu credeţi ? viciile solitare nu se declară-n public, zău aşa ! ;
E. ‘raţi ai dracu’ cu întrebările voastre tîmpite ! ce vă priveşte ?eu sunt şi ambidextru, ei şi ? ;
geaba’, nu mă las provocat, tot cu PSDul votez, că ne mai dă 6% la pensii, plus medicamente 90% compensate ! ;
F. au fost momente în care mă autosuspectam de narcisism şi momente în care, dimpotrivă, eram aşa de dezamăgit de mine, încît cătam cu disperare, prin casă, odgoane & săpun !…depinde ; ce, voi nu aveţi senzaţia că-n tinereţe măsuraţi 1,95 m ?!… ;
G. e o întrebare care mă descumpăneşte ; mai bine nu mi-o puneaţi ! acu’, toa tă ziua stau să mă autoanalizez, Freudul şi Jungul mamii ei de intros pecţie !…

Comentarea răspunsurilor - pe scurtătură :
A. mă rog…
B. vai de caaapuuul nooostruuu!…
C. brava !
D. cred că nu aţi înţeles întrebarea…
E. indivizi ca dvs. ne vor face să renunţăm la teste, curînd !…
F. …măcar nu vă e ruşine !
G. aveţi o gîndire sănătoasă ; şi simţ autocritic ; precis nu sunteţi femeie !…


Cultura dăunează, ‘tu-i complexul lui Oedip şi aşteptarea frustrată a şcolii vieneze de psihanaliză !