La mare, la soare, buzunarele-s goale!

…Şi-s în halul acesta de nudism nu numai din cauza preţurilor, ci şi din a mereu spi noasei probleme a cazării.
Am văzut în week-endul trecut un reportaj tv în care recepţionerii erau disperaţi de marele număr de turişti care vroiau un loc la hotel , iar speculanţii de pe peronul gării, care-ţi oferă un loc „superofertă”, se îmbogăţesc aproape fără nici un efort.Degeaba îi eviţi pe cei tuciurii : nici ăi albinoşi nu-s de încredere!
Am mîncat, vara aceasta, pîinea amară a cazării la gazdă, în Constanţa ( direct, ori prin amici la care mă duceam, în mod neinspirat, în vizită). Şi mă bucur că am trecut prin as ta, pentru a-mi da seama că singura soluţie de a petrece un sejur liniştit & demn, e să pleci la …Varna, Burgas, Balaton, Crimeea, Copacabana, pe malul Mediteranei etc.
Vorbeam de bani. La Constanţa, am descoperit un restaurant excelent, cu preţuri re zonabile, cu ospătăriţe agreabile care-ţi pun frapiera cu cuburi de gheaţă pe masă, cu bucă tari profesionişti, care fac o saramură excelentă şi barmani ce servesc vin bun, sec, la carafă, la numai 15 litrul (cel mai ieftin vin din restaurantele noastre serioase).
La Mamaia însă, un amic a făcut tîmpenia să iasă seara, cu familia, la o grădină ( trebuie să spun că staţiunea are terase minunate; le-am văzut şi eu : jos pălăria!). Însă-s, vai!, inaccesibile! Amicul a comandat trei porţii de peşte şi o sticlă cu vin; bronhiotul însă nu se putea mînca ( peştele fiind ţinut în frigider prea mult, pînă la desfoliere!), iar vinul era bun, dar n-aveai după ce să-l bei. A costat (această cină ratată) numai 200 de lei! Ptiu!
Revenind la gazde: cele care te-aşteaptă pe peron, ori cele care-ţi sunt recomandate de cunoştinţe (am aflat recent, se dă comision pentru asta!), oferă marea cu sarea, în primele minute; totul pare mirific! Pentru numai 35 lei pe noapte (nedeclaraţi la fisc!), ai tot ce-ţi pofteşte inima – frigider, televizor, marea aproape, intimitate, acces la bucătărie, terasă…
După ce dai banii însă, observi că mai apar iute, în intimitatea ta promisă, încă trei familii; de care, evident, nu ţi s-a spus nimic. Dar casa are un singur wc, doar o baie, numai o bucătărie, un singur frigider, numai patru camere, deci gazdele dorm pe jos, în bucătărie,îngreunîndu-ţi drumul spre aragazul la care vrei să-ţi faci o cafea sau la terasa de pe care poţi admira marea!…
La toaletă e coadă, sunt ţînţari, e zăpuşeală,plînge un copil, dialogheză mulţi cîini, trec beţivi noaptea care cîntă turceşte, din frigider îţi dispar diverse gustări & sticle…Plus că vin şi vecinii, curioşi, să vadă cum stau megieşii cu norocul…
Şi fiindcă, oricum, cazarea n-a fost scumpă (o treime din cît ai plăti la hotel!), renunţi la ultimele zile de mare, renunţi la bronzul natural, la ultraviolete şi la cîteva sute de mii plătite în avans. Şi te-ntorci acasă, fericit, eliberat, acasă la tine ,unde nu ai soare, topless şi şuberek, dar ai televizorul tău, baia ta, patul tău, frigiderul tău.
Mi-aduc aminte, scriind aceste amare amintiri recente, de paradoxalul – dar cît de realul dicton „numai lucrurile scumpe sunt ieftine!”. Să luăm aminte, fraţi plezirişti , nedes curcăreţi treimiişti, naivi căutători de gheşefturi…

Monumente în întrecere, beţivi în spaţiu, gări în vînzare...

Titlul pare surrealist, dar realitatea a devenit suprarealistă, draci lectori...¤ Calculatorul frige, aşa că mă grabesc să scriu, să nu ia foc, odată cu gîndurile-mi perpelite de caniculă.¤ După ce tembeliziunea ne-a aburit cu concursul Mari români (din care-a reieşit că doi din primii mari români erau nemţi!), acu’ ni se mai propune o întrecere nesocialistă – cele şapte minuni ale ţării.¤ Nu e rău, se mai popularizează frumuseţila patriei : Ateneul, Ansamblul Brâncuşi, Cazinoul de la Constanţa , Cimitirul (cam prea) vesel de la Săpînţa etc. Mai află străinii ce-i frumos p-acilea ; ba chiar şi unii români (că pe listă apare, spre exemplu, şi Biserica Densuş de la Hunedoara, de care nu ştia multă lume...).¤ Şi mai află de-alde Andreea Bănică, Luciu şi Monica Bîrlădeanu că România conţine şi frumuseţi de substanţă , durabile...¤ Da’ ce ziceţi de faptul că-n Vrancea vor fi scoase la vînzare zece gări – în frunte cu cea din Focşani?! Ptiu! ¤ Mi se pare aberant, teteo! ¤ Hai să zic, mai renunţi la o haltă care vinde trei bilete pe zi, da’ chiar gara capitalei judeţului, prin care trece Intercity-ul?! Hm...¤ Cică au datorii la Electrica. ¤ Şi dacă puşcăria din Focşani are datorii şi ea, o scoatem şi pe aceasta la vînzare? ¤ Pe listă mai sunt gările din Panciu & Coteşti : astea, hai, mai înţeleg, că acolo se face vin şi lumea nu mai poate pleca, pe motiv de macheală ţapănă; dar Focşaniul? Pe-aici trec şi neebrietaţi, în frunte cu Marian Oprişan, nu?...¤ Că tot ziserăm ceva de tiutiuncăneală : nişte gazetari americani au insinuat că NASA trimite cosmonauţi ...machiţi, în spaţiu. Nu ar fi de mirare : păi ce, unu’ treaz e nebun să plece pe Lună?!...¤ Apropos de nebuni : nişte damblagii au postat o macara pe-un pod şubred, de lîngă Bacău. Evident, o buca’ de pod s-a prăbuşit şi-acu tre’ să ocoleşti 18 km. Ca să ajungi în oraş. ¤ Ce fel de specialişti îs ăia care nu pot aprecia rezistenţa unui pod? ¤ Sau podu’ le-o fi făcut în ciudă? ¤ Pe caniculă,totul e posibil.¤ Iote, par egzampl, Iaşiul are acum o hartă frumoasă, cu obiective turistice & agenţi economici importanţi. Brava! ¤ Curios e că harta fu făcută de o firmă...austriacă! ¤ Vienezii cu pricina or fi cunoscînd oraşul mai bine...¤ Cică din cauză căldurii nici concertul lui Iglesias nu-a ieşit grozav : nu doar că s-au păruitără fo’ zece ţaţe la intrare, da’ şi sunetul era ca la nunţile săteşti. Cică unii au şi huiduit! ¤ Păcat! Că omu’ n-are nici o vină. ¤ Da’ şi ăia care au dat un purcoi de beni pe bilet, au dreptul să şuiere, nu?! ¤ Avurăm şansa să vedem un interviu cu un general de jandarmi ; mi-a plăcut tutucul jandarmilor români, mai ales că a zis că fără ei, ţara „s-ar dezintegra din interior”.¤ Cu ei însă, există şansa unei dezintegrări... exterioare! ¤ Altă comicărie : noul Cod Penal va permite inculpatului să negocieze pedeapsa, cu instanţa. Adică, dacă judecătorul propune zece ani ţu-haus, delincventul zice că ar fi de ajuns fo’ cinci cotolani. ¤ După negociere, rămîn şapte ani. Toată lumea-i mulţumită, iar Justiţia...dă-o-n colo, că tot are ochii legaţi! ¤ Da’ hai să vedem viaţa-n roz, măcar în ultimele rînduri ale foiletonului meu : căci Tăriceanu chiar veni-ntr-o zi la servici cu un papion roz! ¤ Pesemne, tot ca să vada şi el viaţa-n culoarea papionului...¤ Că loc de roz, e-ntotdeauna, pe pămîntul ăsta mioritic gri, mocirlos, uscat, neprimitor, ghinionist, cum vreţi să-i ziceţi. Dar , categoric, deloc plicticos şi nicidecum previzibil! ¤ Trăiască originalii!...

Sponsori, sponsorizări etc.

Cînd mă gîndesc la acest subiect – atît de des comentat în ultimii nouasprezece ani – nu pot să nu-mi amintesc cîteva întîlniri ale mele, de prin anii 90-95, cu Valentin Silvestru. În fiecare din ele, după ce marele teatrolog se mira cum de nu reuşeam eu să-mi găsesc un sponsor – pentru cărţi, ori spectacole – decreta cu o simplitate care mă înnebunea, pur şi simplu :” Metoda e la-ndemîna oricui şi e veche de cînd lumea ! Bate şi ţi se va deschide ; cere şi ţi se va da!”…
Eu am încercat de cîteva ori, să bat : nu mi-a deschis nimeni! Am cerut, cu obrajii stacojii, de jenă : nu mi-a dat nimeni, nimic! Pesemne, nu am vocaţie pentru asta. Aşa că, după două-trei eşecuri, m-am resemnat să nu mai cer nimic şi să nu mai aştept sponsorizări, fiindcă n-am noroc la ele…
E adevărat, prin 1999, aflîndu-mă la Bucureşti, la un şpriţ, cu amicul meu Nicu Apostol, l-am convins pe un alt amic comun, posesor al unui salariu supra-decent, să-mi avanseze 100 de dolari pentru tipărirea unei cărţi. A fost singura dată cînd, pot spune, a mers totul ca pe roate. Cartea a şi apărut, în două luni. Dar, fiind un caz izolat în biografia-mi tenebroasă, putem spune că aceasta ar constitui excepţia probatoare de reguli…
Dar fiindcă tot l-am pomenit pe Silvestru : cînd vedea că nu poate obţine bani, cerea …produse! La decernarea premiilor naţionale de umor pe 1995, spre exemplu, eu am primit un serviciu de porţelan chinezesc, Gagniuc – un curcan, Cavadia – un mierloi , iar biata Rodica Tott (o femeie care nu cîntărea mai mult de 36 de kilograme),doi saci de cartofi de cîte 25 de kile! Nici unul din noi nu ne-am supărat pentru…originalitatea premiilor, fireşte!…
Eram, prin 1991, în biroul unui director de teatru, din vest ( vestul ţării, fireşte) ;acesta ofta de Mama Focului, fiindcă nişte lăutari din Republica Moldova, cărora el le reţinuse camere la hotel, plecaseră în zori şi nu achitaseră cazarea. Suma era măricică (cam două salarii bune, în ziua de azi). Mi-era milă de el, văzînd cum oftează, se frămîntă, se plimbă prin birou şi fumează fără pauză. Dar, la un moment dat, s-a oprit, iluminat :”Îl sun pe Zamfir!”( Zamfir era un prosper om de afaceri local, care – culmea! - iubea teatrul). Într-adevăr, Zamfir a venit nu doar cu banii necesari achitării hotelului, dar şi cu o sticlă de whisky, pe care am terminat-o toţi trei, cu maximă plăcere, într-un timp minim. Ce m-a mirat, atunci : omul nostru a scos pur şi simplu banii din buzunar, i-a dat şi n-a cerut nici chitanţă, nici formular de sponsorizare! Hm…
Prin 1999, eram cu Dorel Vişan în biroul lui de la Cluj ; cum stăteam noi la voroave, intră, tristă, contabila şefă a Naţionalului şi-i spune, cu glas de Hecubă :”Dorel, ne lipsesc 55 de milioane ca să dăm salariile!”…Eu m-am blocat : suma mi se părea incredibil de mare!
Dar directorul de-atunci al Naţionalului, după ce a oftat histrionic şi a rostit, cu ton de martir” ce v-aţi face fără mine?!”, a pus mîna pe telefon şi a cerut cu directorul unei Bănci locale : într-o oră avea banii! Sau, altădată, eram la Bacău şi George Mihăiţă i-a povestit, în faţa mea, directorului teatrului de-acolo, cum nereuşind să vîndă, la un spectacol al Comediei, mai mult de 100 de bilete, s-a dus la primar ; Sechelariu i-a cumpărat restul de bilete( pînă la umplerea sălii) din banii lui! (şi şi-a trimis, apoi, obligatoriu, subalternii la teatru).
Dacă n-aş fi fost martor la toate aceste întîmplări, aş fi crezut că-s fabulaţii. Din fericire, ele-s realităţi care ne ajută să trecem oleacă mai simplu prin lume. Lumea tranziţiei , lumea artei, lumea fantasmelor noastre care, iată, uneori au acces la generoase atitudini… pragmatice.

Despre indivizii care te acostează pe stradă

Toată viaţa am suferit de complexul Adrian Năstase : mi se părea că sunt un fel de in telectual antipatic, bicisnic, care stîrnesc dispreţ proletariatului şi pe al celorlalţi oameni din po por. Eram convins că figura mea are ceva care respinge şi genul meu de-a deschide gura, în lătură , din pornire, companionii virtuali.
M-am înşelat : în ultimele trei zile am fost acostat pe stradă, în mod destul de decent, de trei ipochimeni care, pentru un altul, ar fi putut deveni utili & interesanţi. Eu nu sunt inspirat, nici comunicativ şi nu ştiu să-mi fac prieteni; dar simplul fapt că respectivii nu au trecut indife renţi pe lîngă ursuzul de mine, mă umple de nădejdea că, mai ştii, în curînd s-ar putea să devin sociabil…
Concret : mergînd pe strada Petru Rareş, cam pe lîngă casa lui Michi Zaim ( unde-a funcţionat restaurantul), văd că mă opreşte o persoană exagerat de creolă, cu o sticlă borşită de soare sub braţ şi mă atacă, ruşinat/măgulitor :
- Mă numesc Stănescu şi-s din Ciurea ; aveam adresa unui domn care a acceptat să-mi boteze puradelul, dar am pierdut-o. Deci, nu aţi dori să ne-nrudim? La noi, la naşi se dau cadouri babane – o brăţară de aur, cercei de aur, ceas de…
I-am explicat că-s flatat, dar nu cred că pot corespunde exigenţelor celebrei familii Stă nescu din Ciurea ; eu abia dacă am după ce bea apă, iar în apartamentu-mi modest de numai do uă camere, nu-s şanse să-ncapă viitorii fini, atunci cînd (prea des) vor veni-n vizită la naşi…
Omul, dezamăgit, a acceptat refuzul condiţionat : numai dacă-i ofer ceva finului, în semn de consolare. Aveam 2 lei la mine, pentru a-mi cumpăra ziarul ; i-am oferit magraonului, jenat şi am trecut pe lîngă el, cu privirea plecată, iute ca fulgerul. Singura mea palidă satisfacţie e că am, pesemne, figură de om cumsecade, din moment ce sufletiştii balaoacheşi mă vor de naş, „din prima”…
Mai trece o zi şi, pe strada gării, un tip la fel de închis la ten, mă salută timid; îi răspund, ca orice om civilizat. Încurajat, se apropie şi-mi şuieră cu timbru de ventriloc :
- Nu doriţi o bormaşină Bosch?
Nu, nu doream. Dar întrebarea m-a făcut să mă umflu-n pene, de mîndrie : adicătelea, a veam moacă de ins care ştie să umble cu o bormaşină! De om al muncii care, cum pune mîna pe o bormaşină, începe să dea găuri în stînga şi-n dreapta, depăşind recordul stahanoviştilor…
În fine, mai trec (nici)24 de ore şi, pe la colţul străzii gării cu linia de tramvai ce urcă-nspre centru(ce coincidenţă! toate se petrec în zona gării!), doi tineri civilizaţi, ţinînd nişte foi în mînă, mă acostară zîmbind sănătos :
-Aveţi o clipă liberă? Noi strîngem fonduri pentru copiii orfani şi, nu-i aşa, un gest de caritate vă asigură mulţumirea sufletească pe tot restul zilei…
Am refuzat politicos, explicînd că mai curînd aş dona bani pentru maturii orfani, care trag de le sar capacele ; dar faptul că li s-a părut colectorilor stradali că am figură de om cu bani şi o mină de om milos, m-a ridicat în proprii-mi ochi!
Cu toate acestea, am început să circul mai prudent, înafara casei : nu de alta, dar nici prea multă mulţumire de sine nu-i bună…

Propoziţii de vară...

...că fraze, de unde? ¤ Pe căldura asta, nu poţi ajunge pîn’ la frază : exprimi propoziţia şi te duci sub duş.¤ Ieşi din cadă, mai apuci să încropeşti o propoziţie...ş.a.m.d.¤ Că deja e cod ROŞU în cinci judeţe, bre! ¤ Par egzampl ( nu se scrie aşa, da’ vara, de unde memorie?!): Julio Iglesias a cîntat prin ţară. Doamne lăcrimînd, domni pufnind a gelozie, tinere mestecînd indiferent chewing-gum. ¤ Ca să fie popular, cam ca nea Nelu, guristul latin îndemna oamenii să se ducă urgent acasă „şi să facă dragoste...ca nebunii!”.¤ Ideea nu-i nouă, nici rea, numai că publicul n-a dat bani pe bilet ca să plece imediat acasă, ci ca să-l vadă pe fostul fotbalist creol. ¤Apoi, cum spectatorii spaniolului sunt trecuţi de a doua tinereţe, nu-i sigur că mai au cu ce să facă dragoste, cînd ajung în hogeac. ¤ Că tot vorovirăm de Dom’ Iliescu : mie-mi place (sincer, de data asta!) că zise că e bine să revină Năstase în fruntea PSD. Sunt de acord.¤ Geoană prostănacul n-are charisma lui Adiţă, nici cultura sa, ba mai e şi prostănac! ¤ Sigur că Geoană e superior lui Vanghelie, da’ ce termeni de comparaţie îşi aleg neo-comuniştii, de tre’ să insiste Ilici pentru Adi? Hm...(na’, că intrai în frază, naşterica & sîngeoaica mamii ei de retorică!).¤ Naşpa’ e şi cu ziariştii, în aceste zile toride : o gazetară din Miercurea Ciuc fu pălită de copita unui cal; o importantă jurnalistă rusă, fu găsită moartă în casa ei de la ţară ; în fine, un deţinut care e şi gazetar, iese oleacă din pîrnaie să facă nişte emisiuni pentru un post tv din Timişoara.¤ Gazetarii nu doar caută senzaţionalul : uneori, îl şi trăiesc...¤ Să revin la fraze...neterminate : incendii. ¤ Incendii.¤ Accidente. ¤ Păduri iau foc. ¤ Tineri se înneacă.¤ Deşi nu e apă. ¤ Deşi se restricţionează apa.¤ Fiindcă-i caniculă, consumul de energie estival din 2007, are aspect de consum de iarnă. Se limitează, în anumite zone, curentul.¤ Se limitează, în alte zone, apa. ¤ Se va limita şi gînditul, deoarece iese fum de la efortul circumvoluţiunilor...¤ nu se limitează prostia mioritică, fiindcă ea nu consumă apă, curent etc.¤ PROSTIA e instituţia cea mai rentabilă din lume : nu investeşti, nu consumi, dar PRODUCI!¤ Nu-ţi faci rău, dar FACI rău! ¤ Ha! ¤ Ha-ha! ¤ Ca dovadă, în Coreea de Nord s-a descoperit mîncare/antidot a caniculei :supa de cîine.¤ PTIU! ¤ Nu ne miră să mai aflăm că era mîncarea preferată a unui oligoid celebru, Kim Ir Sen. ¤ Ne-a intrigat şi faptul căî Traian a vorbit absolvenţilor Academiei de Poliţie, într-o zi în care erau peste 40 de grade la umbră ; bieţii juni caralii erau îmbrăcaţi...în uniformă de toamnă.Trei poliţişti au leşinat.¤ Traian, nu.¤ Dar ce să mai zici de faimosul nor de fosfor ucrainean? After Cernobîl , situaţia era să scape iar de sub control.¤ Rusnacii sunt şucăriţi, teteo, că îi defăimăm. Noi nu tre’ să ne arătăm indispuşi că trec nor de fosfor letali pe deasupra graniţelor ţării...¤ Ptiu! ¤ Dar ucrainienii de ce trec sub tăcere, şi de data aiasta, un pericol baban? ¤ Remeş vrea să se reducă TVA-ul la pită. Şi noi.¤ Dar cine decide? Nu noi.¤ Cică-n biserici se poate adăposti omul, cu o batistă pe căpeaţă şi cu o sticlă de apă în mînă. E bine.¤ Măcar aşa, mai intră omu’n biserică...¤ Penibil e că se măresc, iar, texale poştale. Noroc că mai trimit corespondenţă şi pe e-mail...¤ Da’ hai să-nchei cu-o veste bună : cică suntem mai afectuoşi ca americanii.¤ Nu e vorba, deci, doar despre iq – noi 94, ei 98; ci şi despre inteligenţa afectivă! ( noi 104, ei – 100...). ¤ Sunt mîndru că-s român, tată! Şi că-s afectuos! ¤ Sîc! ¤ Vorba cuiva : de fapt, cînd Ştefan bea zghihară cu Răreşoaia, Columb căuta, umil, sponsori să poată descoperi şi el America...¤ Vă pup în fundul curţii!

File dintr-un jurnal teatral

Fac parte dintr-un juriu obişnuit, la un festival (pentru mine) neobişnuit : Ingenious drama fest. Se desfăşoară, de opt ani, la Bacău şi e adresat liceenilor care vorbesc bine engleza. Admir talentul multora dintre ei. Şi maturitatea cu care au participat la discuţiile de după terminarea reprezentaţiilor.
¤
O incredibilă maltratare a titlului unei capodopere, găsesc într-o revistă studenţească de acum doi ani : Regizorul în loc de Revizorul.
Da-n fond, în orice regizor dormitează un revizor, nu?!...
¤
Şi fiindcă tot suntem la erori de informare : într-un necrolog Radu Anton Roman (din Jurnalul naţional, 31 august 2005) se spune că scriitorul era membru UNITER din 1980.
N-avea cum : UNITER a luat fiinţă în 1990 ; Radu era membru ATM (antemergătoarea uniunii păstorite de Caramitru).
¤
George Banu povesteşte o chestie nostimă : marelui plastician Horia Bernea nu-i plăcea teatrul fiindcă...se mişca! Curat deformaţie de pictor!
Ce-ar fi ca lui Marcel Iureş, să zicem, să nu-i placă pictura deoarece e statică?! Hm...
¤
Ca fost profesor de arta vorbirii, reţin o exprimare a actorului Vasile Creţoiu ( cu referire la G. Ciprian) :”Izbea cu sete în cuvinte, de parcă ar fi vrut să le-nzecească interesul!”.
Ar fi frumos ca totul să fie atît de simplu! Ca să pui vorba-n valoare, pe scenă, mai trebuie multe altele : în primul rînd, talent ; apoi, inteligenţă ; dicţie ; uneori, chiar şi volum...
¤
Se zice că Orson Welles, auzind că L.Oliver vrea să joace Othello, ar fi exprimat : „N-are cum –Oliver e tenor, iar Othello, bariton!”.
De-aia mare actor englez , cînd rostea replicile maurului, o făcea într-o tonalitate nespecifică. Mai pe româneşte, făcea compoziţie de voce.
Teribil de greu trebuie să-i fi fost !
¤
Într-un ziar central, dau peste un interviu cu Mircea Diaconu. Întrebat dacă actorii din telenovele mai au şansa revenirii în teatru, cunoscutul actor răspunde, tranşant :” Nu. Televiziunea îi strică.Joacă din vîrful buzelor, dau un pic din zulufi şi asta e”.
Just! Da’ ce ne facem că , în ultima vreme, au pătruns în telenovele şi actori stimabili – Oana Pellea, Răzvan Vasilescu, Marius Bodochi, Şerban Ionescu, Bebe Cotimanis, ba l-am văzut chiar şi pe regretatul Adrian Pintea! Şi destinul lor să fi suferit modificări, după încercarea telenovelei?!...
¤
„Nu sunt director de teatru şi festival, ci manager – e cu totul altceva!” (Constantin Chiriac, în Cotidianul din 6 iunie a.c.).
În esenţă, e acelaşi lucru. Important e să fii bun director/manager, aşa cum e Chiriac...

Codul Manelelor Elegante: Cum şi cui te adresezi ?

E o problemă, uneori, vitală!
Ţin minte o anecdotă veche cu un primar care le spunea concitadinilor „râmniceni săraţi”! Mda...Pînă-n ’89 mai auzeai, pe ton răstit, pe la cozi, „un’ te-mpingi, tovarăşe?” Sau, am mai cunoscut peizani care-şi primeau soacra-n uşă cu „ mai trăieşti, coană mare?”. Am văzut şi destui limacşi care se adresau superiorului ierarhic cu şefule! Aberanţi erau şi miliţienii care te trăgeau pe dreapta zicîndu-ţi cetăţene – de parcă am fi fost în timpul Revoluţiei franceze... Silă (sau milă?) mi-e , acum, de toţi!
Dar nu mi-e ruşine nici cu grobienii care se adresează , spre exemplu, secretarelor cu păpuşă, ori duduiţă! Mai sunt comicoşi care zic casierei de la agenţia de voiaj „ce faci, viespe?” Sau linguşitori care, avînd nevoie de o acritură sexagenară cu coc, care trebuie să le elibereze un act important, eşuează-n comparaţii tip „ vai, remarcabilă doamnă, cum semănaţi cu Angelina Jolie!” Nu-i mumos să minţi, mămăiţă!...
Politeţea ne mai învaţă, draci lectori & luciferice cetitoare, să adaugăm mereu un cuvînt (o sintagmă) după afirmaţia sau negaţia simplă. Cînd ai de-a face cu o persoană distinsă, nu răspunzi „Da!” sau „Nu!”, ci „Da, domnule!” sau „Nu, doamnă!”. Pe vremuri se mai foloseau apelative gen Înălţimea Voastră, Majestate, Excelenţă...dar au trecut acele vremi, odată cu persoanele care meritau apelativul.
Cînd s-a înfiinţat Partidul Liber Schimbist, membrii formaţiunii îşi vorbeau ca-n Caragiale, cu venerabile, stimabile şi onorabile ; nu era rău – măcar, ieşea din uz!
Nu-i delicat nici să-i spui unei vecine „ce faci, Grigoreasco?” Mai bine renunţi la nume ; mai ales că, de multe ori, nici nu-l reţii. Sau îl poceşti. La spaniolii cu titluri nobiliare (ăia care au un nume...din cincisprezece nume), nici n-ai cum să i te adresezi „venit-ai, bă Miguel Jose Carmilo Buenavista Contreras Borges Garcia Lope Calderon Mihuras Lucicambo de Migura y Salvedra Natale?”...Pînă termini de rostit numele (presupunînd că-l reţii!) omul a şi plecat.
Într-o adunare, dacă suntem la tribună, nu vom zice „dragi ascultători”, nici „doamnelor, domnişoarelor şi domnilor”, nici, cum zicea Ionesco, în joacă, domnilor şi domnilor. Vom rosti, banal, doar doamnelor & domnilor (deşi nu-i sigur că-n sală sunt mulţi domni şi doamne!). Şi poate vom găsi şi o formulă de înlocuire a poncifului funest întristată adunare ; în fond, cine e trist că a dat cotu’ o băbătie antipatică de 90 de cotolani, care-a lăsat tuturor celor de faţă cîteva zeci de milioane? ...
Nu dă bine nici să-i spui unei femei doamnă ministru – că doar ministru e soţul ei, nu e ea. Am mai citit o carte de bucate veche, scrisă de o doamnă care semna Elena Colonel Bel ciugăţeanu ; n-am înţeles cine era colonelul – că doar la-nceputul secolului trecut femeile nu primeau grade-n armată (excepţie făcînd Ecaterina Teodoroiu şi Elisabeta Lipă).
În fine, în familie renunţaţi să spuneţi părinţilor mămuţă & tătuţule, mămiţico & tăticuţule şi alte diminutivuţe zaharisite. Bunicii (soacrei) nu-i mai ziceţi mamina (sună a marcă de lapte praf!), bunicului (socrului) nu vă adresaţi cu bunelule , că e ditamai octogenaru’ şi nici nu-i sigur că a fost un om bun.
Dar nici nu vă luaţi după generaţia anglofonă şi aruncaţi scîrbiţi, mestecînd gumă, părinţilor, aborigene dad sau mam’ !
Hai că v-am făcut capul calendar : gata, o lună, pauză!...

Secetă, ploaie şi vreme neutră...

...Toate odată! ¤ Ca s-avem de unde alege. ¤ Vrei ploaie? Ai ploaie! Vrei arşiţă? Ai arsiţă! ¤ Nu vrei nici una, nici alta ? N-ai... . ¤ Şi totuşi, lumea-i nemulţumită, mă tată! ¤ Cam cum sunt actorii : ei înjură cînd joacă şi cînd nu joacă. ¤ Sau poeţii : te-njură că n-au leafă de poet, şi te-njură că „aia-i leafă de poet?!” ¤ Deci : nu ieşiţi afară decît dimineaţa, pîn’ la ora 8 ; şi seara, după ora 21 – chiar dacă la orele alea nu rezolvi nica’. ¤ Că altfel păţiţi ca ăia mulţii care cad pe stradă , cad în casă, cad în spaţii nedefinite, cad în cadă, cad din penitenciar ( apropos : iar evadară doi din Tichileşti!), cad din schemă ( peste tot), cad la aşternut...( asta am băgat-o ca să vă mai şi veseliţi, v-aţi prins, nu?!).¤ De la arşiţă pesemne, doi ieşeni de-ai noştri, care abia prinseseră în buchetul vieţii 61 de ghiocei, ajunseră la spital fiindcă băură formol.¤ E drept, ei credeau că-i apă minerală. ¤ Da’ ce să caute formolul pe masă, ori în frigider, tată? De-aia io beau doar apă carbogazoasă ; că pe-aia plată o poţi confunda lesne cu formolul...¤ Altă chestie tragi/comică se petrecu în comuna Frumosu, ot Suceava : primarul localităţii află că şi-a dat...demisia! ¤ Nimeni nu poate crede că e vorba de-o amnezie, deoarece liderul Frumosului justifica astfel renunţarea : „Am furat prea mult şi mă mustră conştiinţa...au ars casele oamenilor şi mă mustră conştiinţa...am furat o cabină-duş şi nu mai rabd ruşinea” etc.¤ Să ne-nţelegem, mă tată : un primar n-are exces de conştiinţă ; e clar că a scris-o un duşman.¤ Şi Băsescu, de la căldură, vrea să facă bani...pe seama ministrului sănătăţii. Nu mulţi, aşa, cam la 500 de milioane lei vechi.¤ Io zic că pentru un ministru suma e rezonabilă ; sau dacă Nicolăescu are altă opinie, să nu-l mai facă psihopat pe preşedinte.¤ Tot canicula-i joacă feste şi lui Dan Iosif : a declarat pe micul ecran că nu poate fi scos din casa pe care, se pare, acum o deţine abuziv ; cică-i împuşcă pe executori şi dinamitează clădirea. ¤ Mă rog...¤ Litoralul e full : ce bine! Că ne speriau toţi că fură bulgarii turiştii...¤ Nasol e că o comisie a constatat că niciunul dintre cele 24 de puncte de prim-ajutor, nu funcţionează.¤ Poate or fi devenit...de ultim ajutor...¤ Dar hai să ne şi bucurăm (pe motiv de Zimbabwe ) : ştiţi ce-i aia? Exact, un stat! ¤ Primul din lume care intră în faliment total. În cîteva luni, gata, n-o să mai fie pe hartă ; poate-l cumpără Becali – că o ţară de vacanţă-n Africa, nu strică. ¤ Sau Ţînţăreanu – că tot a vîndut vila aia la care ţinea enorm. ¤ Eu n-am momentan mărunţiş, că luam şi io o buca’ de Zimbabwe, pentru la pensie...¤ Că Poiana Braşov sau Sinaia sunt , categoric, mai scumpe...¤ Nasol sentiment, nu?!...¤ Alt motiv de vagă bucurie fu că Iaşul, la bacalaureat, se prezentă mai bine ca alte judeţe : spre exemplu, Ilfovu’ fu ciuca batjocurei – 16,7 % promovabilitate.Ptiu! ¤ Absolvenţii noştri ( mînca-i-ar tata, în frunte cu fiul meu) ieşiră cu o cifră decentă – 78, 3 %. Bravo lor! Şi dascălilor lor! ¤ Ceea ce mă miră însă e faptul că la Suceava scorul a fost cam deşănţat, mă fraţilor & cumnaţilor : 98,3 % ! Hm...¤ Ce-o fi p-acolo, nu-nţeleg, că doar nu e logic ca ieşenii să aibă 20 de puncte în minus...¤ Şi să-nchei cu tragi/comediile : la Caracal (ştiţi ce s-a-ntîmplat acolo, cîndva!) nişte oligofreni se gîndiră să golească un bazin de înot. Dar nu ţinură cont de un mic amănunt – o fetiţă se juca în bazin. Nu vă spun ce s-a întîmplat, că vă-ntristez. ¤ Silă mi-e! ¤ Gata! Mă bate soarele şi nu mai am chef să scriu. Mă duc pîn’ la frigider, să beau apă minerală – că formol nu ţin în casă. ¤ Sănătate la neamuri şi apă la găini !

Fetita - Baba

Era prin 1972-1973,în timpul studenţiei.Ca să mai scot un ban , printre altele, făceam reportaje la revista VIAŢA MILITARĂ . Odată , chiar sosit din delegaţie-veneam de la un spectacol al asamblului de estradă al armatei din Cluj (nu pot uita nici azi titlul:Şi dragostea…face armată! ) , n-am de lucru şi intru într-o librărie bunicică,de pe bulevardul 6 Martie(viitor Gheorghiu-Dej ;ori invers?!):LIBRARIA MILITARĂ.
Localul nu atrăgea prea mult super-esteţii,aşa că aici mai găseai cărţi şi fără ”pachet ” (pe vreme aceea , autorii căutaţi erau cuplaţi cu maculatura : vroiai Umberto Eco, luai şi un Ion Meiţoiu ! doreai J.Clavel? Musai să cumperi şi-un Traian Uba etc.).
Încep deci să răsfoiesc,cu grijă,o carte luată din raft: vânzătoarea,o băbătie mică,uscată,acră şi rea,ţipă la mine: „Pune-o la loc!”
M-am uitat mirat la ea ; dar cum sunt din zodia taurului, trebuie oleacă de zădăreală, pînă-mi sare ţandăra. Deci, mă supun ordinului, deşi fără chef.
După trei minute, iau altă carte, interesat :”Ţi-am zis să nu le răsfoieşti ?! ” con tinuă acritura.
„Ce …nu-i voie? ” întreb cu ostentativă neştiinţă.
„Nu ! ”-îmi dădu cu tifla, stricăciunea.
„De ce?” – continui, cu oarecare cabotinism .
„Fiin’ că le strici şi după aia nu le mai vînd! D-aia!”
Cum eu, cititor serios de volume şi gazetar deja cunoscut, mă credeam pe vremea aceea, oricum - superior uneia care doar păzeşte opurile, nu mă mai abţin şi devin mojic (adică, vorbesc pe limba ascuţită a senilei):
„Nu primesc lecţii de la o oafă! ”(nu ştiam ce înseamnă oafă, dar auzisem cuvântul la V.Silvestru , când vroia să se vadă clar , că dispreţuia matracucile).
Băbătia a dat în clocot (era, categoric, isterică)
„Cum îţi permiţi huliganule?! Ştii tu cine-s io?”
I-am explicat că „Nu”.
„Io-s nevasta generalului Fetiţa!”…
După ce am rîs de numele acela… strict - cazon, am ripostat:
„Ce spui? Io chiar scriu la Viaţa militară ,aşa că nu mă impresionezi. Şi poate mă iau de tine-n revistă! ”…
BREF: Scorpia a dat afară lumea din librărie, a-ncuiat cu yala uşa de la intrare şi apoi ieşind prin spate, s-a întors cu doi tipi care aveau banderole roşii pe braţ; pe ele scria ori „pază” ori ”patrulă ”- nu îmi mai aduc bine aminte. Decrepita le-a ordonat vlăjganilor : ”păziţi-l bine pe golan ! ” şi a ieşit, pesemne să-l cheme pe bărbat’ său.
Dacă unul dintre cei doi nu ar fi fost Florică, prieten cu colegul meu de la actorie, Nelu Chelaru (actualmente, angajat la Comedie),fotograf al CCA, cu care băusem , de câteva ori , cine ştie ce-ar fi ieşit de aici…
Da’ Florică mi-a făcut cu ochiul şi-a zis şuierat : ”Întinde-o! Baba-i nebună!”
L-am ascultat. Pînă seara, aproape c-am uitat incidentul.
A doua zi dimineaţa, m-a sunat căpitanul Lotreanu să mă informeze c-am încurcat-o, soţul ţăcănitei fiind , într-adevăr mare sculă , prin Consiliul Politic Superior al Armatei!…
Eram fiert. M-am dus la restaurantul beţivanilor (Casa Scriitorilor).Acolo, pri etenul meu de atunci ,V.Băran,din solidaritate,după ce ascultat istoria , l-a sunat pe Mitică Rădulescu (şeful revistei,un om cumsecade!) şi zis că el nu va mai publica vreodată în jegul ăla de fiţuică .L-a convins şi pe Petru Vintilă să-l sune pe Rădulescu: a anunţat şi el că nu va mai da o foaie, mizerabilei publicaţii care-l scoate din sumar pe promiţătorul Ulmu. Au mai sunat, pînă seara, încă cinci scriitori care s-au dezis de VIAŢA MILITARĂ.
Evident , după doar o lună, toţi ne regăseam cu voluptate, în paginile prestigiosului mensual. Şi mai mult, pe statele de plată ale armatei. Că omul bun (şi sărac!) nu-şi permite să ţină ranchiună…

O lume (care a fost) nebună,nebună …

Am mai vorbit despre Restaurantul Scriitorilor din Bucureşti (Calea Victoriei).Dar nu se poate epuiza aşa uşor radiografia unei lumi care avea şi boemie,şi nebunie,şi bani(!),şi o anumită temeritate!Azi,când ideea de breaslă scriitoricească este din ce în ce mai abstractă,amintirile ne supredimen sionează,se sabotează parcă reciproc…Şi cer notate,spre ordonare.
Nu pot uita celebra grevă din cârciumă care căpătase un aspect politic prin 1972 – 1973,a celor patru scriitori excluşi imediat din Uniune: Ion Guga,Gabriel Iuga,Grişa Gherghei şi Matei Gavril.Acestia,într-o seară în restaurant,au contestat conducerea Uniunii,conducerea restaurantului şi se pare,conducerea ţării.Fapt imposibil de muşamalizat într-o încăpere în care se aflau permanent cel puţin doi informatori ai colonelului Iancu-directorul Fondului Literar (funcţie în care se află şi azi datorită…disidentului Mircea Dinescu –care a declarat că fără Traian Iancu Uniunea decade).Traian Iancu a informat conducerea Uniunii şi securitatea;s-a făcut o şedinţă a făptaşilor li s-a interzis nu doar calitatea de membri ai Uniunii ci ,ce era mai grav pentru ei,aceea de consumatori!Dar la noi cum toate minunile ţin trei zile,peste fix un an toţi patru erau fix la aceleaşi mese,iertaţi de „generoşii” câini de pază ai restaurantului…
Seara pe la ora 19,colonelul Traian Iancu îşi făcea rondul prin cârciumi şi punea la punct beţivanii,ori ameninţa recalcitranţii cu retragerea permiselor de intrare.Era flancat de un slăbănog cu urechi de Nosferatu (Udrişte) şi de un evreu miop şi cu burtă (Shapira).Ospătar-şef era doamna Candrea,care era suprapon derată şi gâfâia uşor când vorbea.Acu’ la drept vorbind,le era greu acestor angajaţi să facă faţă potopului de insulte,ironii,înjurii nereproductibile care porneau de la ei spre mese…Ia rîn zilele de plată ale Fondului(care erau,ca şi acum odată pe lună,Joia) localul era plin consumaţia era mare şi,cei mai puţin norocoşi(care nu luaseră banii) se „lipeau” la mesele celor remuneraţi.
Dar,pe lângă onorarii (banii cuveniţi pentru editare sau reprezentare pe scenă) la Fond se mai dădeau bani(căci atunci erau!) sub trei forme mascat/milostive : 1) împrumuturi care în cea mai mare parte a lor nu se restituiau niciodată; 2) ajutoare de boală - care erau oferite, 75 % din ele scriitorilor sănătoşi ; 3) documentări – care erau băute imediat de cei care nu aveau de gând să se documenteze! Era un război amuzant între cuplul Iancu/Butuşină (contabilul şef al Uniunii) şi restul breslei:care reuşeşte să păcălească mai bine cerberii financiari. Era greu să obţii un ban de la ei (excepţie făcând prietenii celor doi,sau oamenii cu funcţii importante în Uniune).
Eram de faţă odată când Fănuş Neagu voia un împrumut de numai 100.000 de lei (cam vreo 60 de salarii pe vremea aceea)şi nu i se aprobase decât unul de 50.000;popularul brăilean a venit cu o canistră de benzină şi a ameninţat că dă foc Uniunii dacă nu primeşte banii.Ştiindu-l imprevizibil,bieţii funcţionari au făcut pe dracu-n patru şi i-au îndeplinit dorinţa…(vă daţi seama cum ar reacţiona directorul Naţionalului dacă un subaltern i-ar face o asemenea cerere!Dar,”quod licet iovis…”).
Singurul care a reu să înşele vigilenţa lui Iancu în mod flagrant (ambii o povestesc şi acum,cu sentimente opuse) este poetul Vasile Andronache – pe care-l mai vezi azi pe la Casa Scriitorilor,întâmplarea merită povestită:Andronache ceruse un ajutor de 1000 de lei,prin’75 Iancu îi aprobase doar 300.Furios poetul a intrat în birou la director,trântind uşa,a ţipat,a făcut o criză şi a rupt hârtia pe care nea Traian pusese apostila.A ieşit indignat.Cam peste o oră Andronache a reintrat în biroul colonelului,spăşit şi a cerut o nouă aprobare de 500 de lei.După care Vasile s-a dus la casierie şi-a ridicat…800 de lei(căci nu rupsese hârtia cu aprobarea anterioară,ci o hârtie goală!).
Dar asta a fost o excepţie.De regulă,se obţineau greu banii,dacă nu erai solvabil…
Alteori,ca să obţii un împrumut ţi se cerea dovada că vei avea din ce să-l înapoiezi.Atunci se petreceau alte fapte nostime:anumiţi condeleri,care aveau prieteni prin edituri,se rugau la redactorii de acolo(sau chiar de director)să le treacă în planul editorial câte un titlu,”nu pentru al publica,neapărat,ci pentru a arăta planul la contabilitate şi a obţin un împrumut în contul cărţii înscrisă în plan”!Astfel multe sume nu au mai fost recuperate nici în ziua de azi!…Ori,mulţi mureau sau plecau în altă ţară,şi devenea şi mai greu pentru fond să recupereze suma.Ştiu chiar cazul unui dramaturg obscur căruia ia apărut o carte post-mortem.Redactorul ei mi-a şoptit că volumul nu a fost publicat doar pentru a-şi putea recupera Uniunea banii,pe care-i datora defunctul…
Nicuţă Tănase mi-a povestit o altă întâmplare ciudată:pe vremea când Fondul Literar era pe:Kisseleff,luase banii pe o carte 30.000 de lei (30 de salarii atunci!).S-a dus cu geanta burduşită de sute( pe atunci era hârtia cea mai mare) la rstaurantul „Doina”,aproape de clădirea Uniunii.Era vară.S-a aşezat la o masă şi a comandat omul tot ce-a vrut căci „era în bani”.La un moment dat s-a apropiat de masa lui din grădină acelaşi Fănuş Neagu.A privit cu scârbă geanta pântecoasă şi-a strigat: „Bă tu ai ajuns să iei bani pe prostiile pe care le publici?!Tu trebuie să dai bani ca să fii publicat!Nu meriţi sutele din geantă!”Şi fără să clipească actualul director al Teatrului Naţional din Bucureşti a luat geanta cu banii şi-a vărsat-o în bazinul cu apă al”artezienii”localului.Când au văzut sute în aer şi pe suprafaţa apei,clienţii restaurantului,împreună cu ospătarii,au sărit în bazin,dornici să culeagă banii(repet,zece hârtii de-o sută însemnau pe atunci,o leafă!).Bietul Nicuţă ,s-a aruncat şi el în apă şi a mai reuşit să recuoereze cam un sfert din banii,pe care până la urmă,de necaz,i-a lăsat la grădina „Doina”,stând în continuare până a doua zi,spre seară,cu prietenii improvizaţi.
Boeme şi romantice vremuri!Parcă lipsite de griji.Mi-am amintit de Grişa Gherghei,cel exclus de conducerea Uniunii prin’73,recent,când,ducându-mă la un restaurant plăcut,la şosea,am constatat că el era patronul localului.Devenise sobru,exigent,exact,ca orice om de afaceri.Iar la un moment dat a refuzat să ne servească,deoarece un umorist şi-un pictor,care erau cu noi,vorbeau prea tare şi prea…fără perdea!El,exclus cândva din restaurantul scriitorilor,pentru…scandal!
Sic transit gloria …!

Capcane întinse arabilor

Am să vă povestesc una dintre aceste capcane văzută de mine prin anii’84-85, la Timi şoara.Eram în acea perioadă regizor la Teatrul German din localitate.Primisem un aparta ment mare şi frumos chiar în centrul oraşului,pe strada Rodnei la numărul 1(unde era,pe sca ra cealaltă,fostul Comitet pentru Cultură).Stăteam la etajul trei.Lângă mine locuia o familie de nemţi.
Una dintre componentele acestei familii,Dora,care era casnică şi deosebit de curioasă din fire,văd că vine la mine într-o zi,înnebunită,surescitată,excitată şi debordând de mister. După ce se învârte în bucătăria mea şi fumeaza vreo trei ţigări,izbucneşte :”Nu mai pot! Trebuie să-ţi spun!Dacă nu spun cuiva,mor!Ştii ce se întâmplă în clipa asta la noi pe palier?”
Nu ştiam.Atunci, triumfătoare ca orice casnică de vocaţie, care desconspiră ceva grav,rosteşte : ”Bogdan,la noi la colţ,ştii,unde locuieşte măcelarul,Securitatea(poliţia)bate un străin!” …Şi, ca-n tragedia antică,a dus mîna al frunte a durere suportată cu nobleţe.”Am venit să-ţi spun asta,fiindcă dacă nu o spuneam cuiva, mă lovea damblaua!”…
Explicându-i atotştiutoarei mele vecine că mă măguleşte alegerea,mi-am permis să-i mărturisesc că nu înţelegeam nimic din istoria ei senzaţională & încâlcită;ce fel de străin?de ce tocmai la noi pe palier?cum de-a acceptat măcelarul aşa ceva?ce dovezi deţinea?etc. – între bări,poate prosteşti,dar deloc ipocrite :nu eram la curent cu astfel de chestii…
Atunci,Dora abia a aşteptat să termin cu naivităţile şi mi-a oferit toate explicaţiile,plus dovada-pe care am sa v-o descriu, în finalul istorisirii.
Deci:probabil, pe măcelarul care locuia cu noi pe palier,îl aveau la mână şi l-au forţat să pună la dispoziţia operaţiunii, propria lui casă ;numai că pe uşă nu mai scria acum „X-ulescu,măcelar”,ci ”Y-ulescu,doctor primar”.Apoi,un om de-al organelor de ordine & opresiu ne l-a abordat pe un arab(probabil student) şi i-a indicat adresa noastră,spunându-i că acolo îl asteaptă un om cu bani( ’’doctorul’’)care vrea să-i schimbe convenabil (pentru arab), cam 1000 de dolari.Apoi,arabul venea,credul,la adresa indicată.Acolo îi ieşea în întâmpinare , po liticoasă – deşi vag speriată – femeia de serviciu a ”doctorului” (care întâmplător, era chiar nevasta adevăratului locatar,măcelarul).Intrând în sufragerie,arabul avea neşansa să nu-l gă sească pe ”doctor”,ci pe nişte băieţi solizi,care-l luau la pumni şi-i confiscau şi valuta.Îi pu neau cătuşe şi-l duceau la arest.
După o decadă,”la urgenţă”,arabul era condamnat la 6 luni de închisoare şi era scos pe cauţiune, după o săptămână ,de bogaţii lui părinţi din Libia. Cauţiunea era cam de 10.000 de dolari.Plus încă o mie sau două(uneori chiar mai mult)care erau confiscate pe loc,făceau 11.000 – 15.000 de dolari(sumă pe care Ceauşescu şi-o trecea rapid în contul său personal,cel atât de bine ascuns în străinătate,chiar şi după 89…) .
Deci,printr-o acţiune atât de simplă,fără riscuri,Odiosul făcea rost de bani grei (căci, nu uitaţi,operaţiuni de acest gen se desfăşurau, probabil zilnic,pe tot cuprinsul ţării).
Ce dovezi aveam ,atunci, că tot ce mi-a povestit Dora era autentic?Păi chiar am avut o probă dublu/concludentă : 1)am privit pe geamul bucătăriei mele,împreună cu vecina,pe palie rul curţii noastre interioare şi i-am văzut,într-adevăr ieşind,pe gealaţi,ducând la mijloc un tu ciuriu cu cătuşe;2)imediat am am fugit la uşa măcelarului şi am văzut plăcuţa pe care era scris un nume unguresc şi dedesubt explicaţia ”medic primar”…(plăcuţa pe care locatarul a scos-o, după câteva minute).În fine, am auzit-o,peste o jumătate de oră, pe soţia măcelarului plîngând isteric,în bucătăria vecinei mele,şi văitîndu-se că au spart tot din casă, ăia care l-au prins pe străinul cu valuta…
Citind ,imediat după 90 ,articolele lui Băcanu din România liberă,despre conturile lui Ceauşescu(în care se demonstrează,că într-un singur an, Ody primea peste 60 de milioane de mărci, nu mai el ştia pentru ce!),îmi dau seama ce mare a fost foamea lui de valută şi ce sarcini abjecte trebuiau să îndeplinească cei plătiţi pentru obţinerea ei.
Punct.

Multe chestii de ...minimă siguranţă...

...V-aţi dat seama, nu, că titlul mi-a venit de la o nouă evadare din penitenciar. ¤ Sigur, unde-s deţinuţi, tre’ să fie şi evadaţi. Sigur, unde-s paznici, tre’ să existe şi somnoroşi. ¤ Chestia-i alta : de ce i se mai zice închisorii „ de maximă siguranţă” şi de ce gardienii sunt plătiţi bine, ca să doarmă bine? ¤ Din respect faţă de adevăr & logică, propun ca închisorile mioritice ( în primul rînd, Poarta Albă!) să poarte de-acu’ încolo pe firme , avertizarea „ de minimă siguranţă”, iar gardienii să fie recrutaţi dintre insomniaci. ¤ Altfel, jos pălăria în faţa acelora care sapă un tunel...cu mîinile goale, profitînd că zidurile pîrnăii sunt din chirpici! Contele de Monte Cristo e cu noi! ¤ Tot de micuţă siguranţă a devenit şi politica, din moment ce dl. Dâncu, vicepreş PSD a descoperit, cu ochi rotunzi şi goi, că „partidele sunt cu fundul la oameni şi faţa spre lideri”.¤ Un obsedat sexual cît ar mai fabula pe tema asta!...¤ Serios vorbind : un partid, nolens-volens e cu faţa la ceva şi dosul la altceva. Problema e care-i ăla sacrificat ?...¤ Păstrîndu-ne-n ocolul PSD : se pare că şi dl. Sasuu a constatat că partidul e cam de minimă siguranţă, demisionînd din el. Iacă-tă un gest frumos! ¤ Acu’, chestia ori ţine de onoare ( sunt incompatibile conducerea TVR & politica), ori e un praf în ochi – Sasuu rămînînd, în fapt, omul PSD. ¤ Om muri şi om vedea...¤ Nici cu autostrăzile patriei nu mi-e ruşine :pe cea zisă a Soarelui se ciocniră 24 de maşini, un tînăr decedă, iar nouă persoane se duseră la spital.¤ Şi ţineţi cont că e vorba de a doua(ca importanţă) autostradă a României, nu de o uliţă din Ţăndărei! Ptiu! ¤ Pînă şi copiii ajunseră, azi, de...minimă siguranţă! Fata lu’ Băse, taman de cine se găsi să se îndrăgostească? De fiul lui Hrebe! Ptiu! ¤ Păi bine, bre, ăi din PD n-or fi avînd progenituri? Şi SPPiştii preşedintelui, o lăsară pe biata fată să cadă pradă seducţiei fiului unui PSDist viclean? Hm...¤ Eu aş dezmoşteni-o! ¤ Curat Romeo şi Julieta ! (vedeţi, şi Shakespeare e cu noi!).¤ E cazul să trecem la alte chestii nesigure : meseris de medic, spre exemplu.¤ S-a făcut mult tam-tam ,nu de mult, pe tema dr. Ciomu; şi-n fond, ce mare chestie făcuse? Micşoră chestia unuia. Da’ mai periculoşi îs, tată, doctorii ăia care puseră la cale atentatele din Glasgow şi Londra! ¤ Păi ce fel de medic e ală care omoară oameni? ¤ Şi ce fel de templu sacru e ăla care cade, din senin, peste oameni? ( m-am referit la sinagoga din Satu-Mare, fireşte).¤ Cică acea clădire avea 100 de ani, de-aia s-a prăbuşit.¤ Scîrţ! Castelul Huniazilor are cîteva sute de cotolani şi e ţapăn, nene! ¤ Clădiri de patrimoniu, cică : strănuţi şi-ţi cad pe cap...Hm...¤ Cît despre tatăl ăla din Miroslava care-şi ţinea copiii legaţi de pat cu lanţuri...ce să zic?! Nici taţii nu mai sunt ce trebuie! ¤ De fapt, din cele ce scriu numai azi, vă daţi seama că puţine lucruri mai sunt ca lumea, pe lumea asta! ¤ Ca să-nchei ceva mai amuzant : ce ziceţi de fata aia care-a vrut să-şi aducă soţul în ţară, ilegal, ascunzîndu-l sub fustă? I-au prins în vama Cenad. ¤ Nostim e că soţul avea doar 14 ani ; de-aia şi stătea acolo. ¤ Că la maturitate, te cam saturi să şezi sub fusta fomeii...¤ A, să nu uit : felicitări celor care-au luat bacalaureatul! (în frunte cu fiul meu cel mic). ¤ Succes celor care dau la facultate! (idem).¤ Iar vouă, draci lectori, petrecere frumoasă pe neîncăpătorul litoral ! Fugiţi de văduva neagră !...

Diminutive , deserturi & sfaturi apetisante

Tudor Octavian, foiletonistul meu preferat, cam de cincisprezece ani încoace, scrie un articol intitulat Mîncarea numită mîncărică. Care-ar fi diferenţa? O mîncărică se încropeşte oricînd, oricum, chiar şi cu frigiderul gol...Chiar şi fără talent culinar.
Dar nu despre asta vreau să discutăm, azi : ci despre importanţa diminutivului în prezentarea mesei. Una e să-i zici invitatului „doriţi porc?”, şi alta „am pregătit o fripturică de purcel, mmmm!!!!”. Una e să propui o gustare cu mezel, şi alta „ un platouaş cu sălămior, olecuţă de măslinuţe, nişte cîrnăciori de se topesc în gură, ficăţei (ficăciori), brînzică cu chimen, roşioare, cep’şoară, pepenaşi” etc.
Şi la diminutivele de mîncăruri ( tocăniţa de gulioare, spre exemplu ; ori mîncărica de ardeiaşi de post ; sau vărzucă cu roşii şi ciuşcă , musacaua de cartofiori etc.) evident, vom folosi diminutive de băuturi : o ţuiculiţă bună, naturală ; un vinişor de la socru, făcut numai pentru el ; o bericică rece, cu guleraş înspumat ş.a.m.d. La finalul mesei, o cafeluţă gingirlie – spurcată cu olecuţă de coniecel - devine obligatorie, nu?!...
Cu toate astea, am observat că felurile nobile de mîncare, nu acceptă diminutiv : sparanghelul, regele legumelor, nu poate fi alintat sparangheluş, spre exemplu ; conopida; anghinarea ; sau caviarul ; nisetrul, ori Roquefortul ; cataiful sau profiterolul; în fine, şampania, ginul, absintul, calvadosul etc.
¤
Că tot am pomenit aici profiterolul : ştiţi ce-au descoperit olandezii & italienii? Că ma joritatea oamenilor, cînd consumă îngheţată, încep să ...zîmbească fericiţi. Hm...
Comparîndu-se cu cei care muşcă dintr-un măr, ori beau un iart, primii arată că-s fericiţi. Te cred!
Nici un copil nu va zîmbi cînd i se îndeasă cu forţa, în guriţă, supiţă de legume pasate cu pîinică ; da’ ia dă-i tort de îngheţată, să vezi ce zîmbet de satisfacţie îşi lăţeşte pe fe ţişoară...(ptiu, rămăsei cu obsesia diminutivului!). Nici un bărbat însurat nu va arăta extazul în faţa unei farfurii cu ciorbă de lobodă ; da’ ia zi-i ceva de un parfe de alune!
Iubesc desertul scos din congelator ; dar vreau să vă reamintesc că viciul meu declarat rămîne...şoriciul de porc, jupuit proaspăt, de pe animalul încă netranşat, de Ignat. Punct.
¤
Şi-n încheiere, de mult vreau să-mi exprim disperarea, în urma unei rubrici pe care-o întîlnesc într-un ziar central : din ea, rezultă că nu avem voie să mîncăm nimic şi nici să bem licorile de pe piaţă. Un domn specialist, sadic, nimiceşte tot ce-i pică în mînă ( o excepţie am întîlnit într-un an şi jumătate : iaurtul Activia). Toate produsele au E-uri, sare, chimicale, ori etichete incomplete. Mai toate sunt interzise copiilor, bătrînilor, obezilor, cardiacilor, diabeticilor ş.a.m.d.
Culmea, într-una din zile citii, negru/alb : „Brînza care fură... calciul!”. Şi nu era o făcătură oarecare, ci ditamai fromajul Hochland, la care se face mereu reclamă, la televizor. Dacă şi brînza a ajuns să ne distrugă calciul, în ce să mai credem?
Am mai zis-o : rămîne soluţia uimitor de simplă salată verde & apă plată. Da’ asta-i viaţă?
Apropos : n-aveţi o sforicică şi-o bucăţică de săpunel?!...

Vă plac bucatele româneşti ?

Trăim un secol care are voluptatea bucătăriei. Nu deschizi un ziar, o revistă, un hebdomadar, un mensual, un trimestrial, un bienal, un anuar, un dicţionar ş.a.m.d. ; ori, nu deschizi o dată televizorul (indiferent de cîţi centimetri are ecranul său, în diagonală) fără să dai peste subiecte gastronomice. Multe din ele, legate de mult citata bucătărie naţională.
Aşadar, ne-am permis şi noi, statisticieni de ocazie, să punem întrebarea din titlu, unor bulimici notorii. Iată ce răspunsuri docte primitărăm , de la cei care nu erau sub influenţa devastatoare a alcoolului:

a) daaaaa, mie-mi place teribil, bre, să ’mînc măliguţă cu brînză, da’ măliga hiartă-n jintiţă, şi spurcată cu olecuţă de chişleag, lîngă zece ochiuri mocăneşti, iar caşul să hie taman din vîrful munţilor Tazlăului, unde cetina veghează la lucrarea cheagului...of, mioriticu’ ei de viaţă ! ;
b) din bucătăria românească io prefer notoriile fromage Roquefort, icrele de Manciuria, whiskyul Ballantine’s, pelmenii siberieni, blinelele ucrainiene, gulaşul de Balaton, castraveţii bulgăreşti, puiul Shang-hai, sosul englezesc , ravioli cu parmezan de Fano şi pizza Hawaii ;
c) care bucătărie românească? Inculţilor! ;
d) tată, io citii undeva că două beri = un pui (ca calorii) ; aşa că rad fo’ şase halbe de pui pe zi!...;
e) noi suntem o naţie ospitalieră, iar eu, în calitate de patroană de turism agricol ( pensiunea Godacul – trei margarete), ofer oaspeţilor din Irlanda, (care numai la mine trag, de Crăciun - fiind şi văduvă), următoarele : şoric naţional, caltaboş patriotic, pomana porcului mioritic , ţuică fiartă în cazane moldoveneşti, răcitură de bibilică ardelenească, sărmăluţe dobrogene în foi de potbal, păstrăv din Oaş la hîrzob afumat, vin de buturugă din butoi băştinaş, poale-n brîu aborigene, cozonaci cu mac-mac şi bezele (la propriu) ;
f) eu făcînd parte din minoritatea turcă, prefer bucate cu nume absolut româneşti, precum sarma, chiftea, tuslama, musaca, ghiudema, baclava, mîncate-n ritm de geampara ;
g) dintre apetisantele bucate naţionale, prefer răchia de Teregova, zghihara de Huşi, merlotul de Uricani, aligote-ul de Bucium, galbena de Odobeşti, băbeasca de Dealu Mare, rozeul de Recaş, palinca de Bihor, Şarba de Panciu.

Divers, larg deschis, atingînd aproape 360 de grade, mai e şi evantaiul preferinţelor culinare ale concetăţenilor noştri! Da’ au şi de unde-alege, dă-i în sărăcie!...

Cum nu poţi scrie un articol

Cehov are o povestire genială în care un bărbat vrea să scrie un roman şi nu poate depăşi primul rînd, din cauza celor din jur, mai ales a femeilor. Acum zece ani am po vestit, într-un ziar, cum nu puteam să-mi termin porţia de miel, fiindcă suna într-una telefonul. Mielul, după cum se ştie, sleit n-are nici o noimă; l-am reîncălzit de trei ori, după care, fiind ars, l-am aruncat. Şi Alexandru Machedon ar fi procedat la fel…
Azi, vă voi relata cum a decurs elaborarea rubricii mele de marţi, într-o nefastă zi de luni, în care, inconştient, în virtutea inerţiei, m-am aşezat în faţa calculatorului.
Am scris supra – titlul. Apoi, titlul. Am aşternut pe ecran şi primul rînd al rubricii. Şi…atît mi-a fost! Cînd să trec la rîndul doi, “ţîr!”. Un profesor de la Moineşti mă întreba dacă-i trimit un e-mail cu lista lucrărilor mele ( texte sau spectacole) aferente avangardei . I-am spus că n-am timp acum să mi le-amintesc. ”Păcat!” – a murmurat dezamăgit / ame ninţător şi a închis.
Mă-ntorc la monitor : recitesc primul rînd. Apăs pe prima literă din rîndul doi, dar …alt ”ţîr!” . Tot el : nu ştiu pe altcineva care s-a ocupat de domeniu? Că el face acum bibliografia generală, exhaustivă, a avangardei, şi ar fi păcat să scape vreun român…Îi dau telefonul doamnei C. Îmi mulţumeşte rece.
Fac cei doi metri şi jumătate ( distanţa dintre telefonul fix şi birou) bombănind şi vreau să scriu litera a doua din rîndul doi. Fatalitate! Sună mobilul : un student mă-ntreabă, candid, dacă eu ţin grevă sau vin la cursuri? Îi spun că vin, dacă apuc să scap de telefonagii. Cum mobilul e chiar lîngă mine, îl pun jos şi mă reped să scriu nenorocita aia de literă cu numărul doi din păgubosul ăla de rind doi, din ghinionistul ăla de articol…
Cum intuiţi, sună acum şi mobilul şi fixul, deodată ! În paranteză fie spus, cel mai tare mă enervează, de cînd am mobil (adică, de circa nouă ani!) , această simultaneitate blestemată a apelărilor! Ore-ntregi nu te sună nimeni, şi deodată, fixul & mobilul în ace laşi timp! Ba uneori, pe mobil, auzi şi sunetul acela afolant al unui alt telefon care te ape lează, în timp ce vorbeşti! Of!...
Revin, deci : la urechea stîngă un redactor-şef mă întreabă dacă am o maşină cu ca re să mă duc la Bacău, fiindcă ar veni şi el ; la urechea dreaptă, o amică îmi susură cum că mi-ajung sarmale la prînz, ori vreau şi răcituri? Zic un “da!”, răspicat, ambelor tele foane şi mă-ndrept, bătînd mărunţel din buze, spre calculatorul pe care am început să-l urăsc aproape la fel de mult precum pe invenţia lui Bell…
Ce s-o mai lungesc : în acea dimineaţă, n-am putut trece, cu nici un chip, de rîndul patru : aveau nevoie de mine, taman atunci, un editor cam boem din Iaşi, o conferenţiară panicardă din Timişoara, un discipol care ţine cură de slăbire din Baia Mare, directorul unui muzeu din Vaslui, un doctorand aflat înaintea susţinerii tezei, soacra mea îngrijorată de drumul lung al băiatului pînă-n Italia, un actor care scrie versuri de la un teatru de copii, o studentă de la Timişoara care mi-a transmis vestea că un coleg de-al ei a filmat … nud, un zăpăcit care-a greşit numărul, un vecin grijuliu de la Bucureşti, un prieten – cam beat - de la Constanţa, directorul isteric al festivalului de umor din Reşiţa, un dramaturg bolnav din Bîrlad, preşedintele juriului care urma să mă premieze la Bacău, directorul unei Academii moldave care urma să-şi lanseze o carte, o candidată la Teatru apetisantă şi un îndatoritor patron de local celebru.
Articolul respectiv a fost terminat de un prieten care nu are telefon, deoarece eu făceam duşuri reci & şocuri calde (electrice), la Socola.

Răzbunarea morţii (II)

Un caz şi mai cumplit de „exit” am văzut la Timişoara.Un,tânăr actor cu care am colaborat nu o dată – Victor Lache – s-a”dus din scenă” într-un mod grotesc,crud,aberant.
Îl cunoşteam bine:era un tip cu structură atletică,cu nervii tari,cu o constituţie perfec tă;iubea viaţa şi întârziam împreună,nu o dată,acasă la el,la grătar şi la un butoiaş de be re.Avea 36 de ani şi o prietenă simpatică,care plecase în Germania ;şi el era în aşteptarea vizei lui de plecare definitivă(unul din părinţi era german);îşi pierdea ,pînă atunci,vremea, la şuete agreabile.Până într-o seară nenorocită când,nimeni nu poate şti cum,s-a petrecut dezastrul:Victor s-a dus la gară,a urmărit liniile să vadă pe care circulă trenuri,a pus capul pe calea ferată,a ‚întors capul spre locomotiva care nu mai putea opri şi…Capul i-a fost găsit la zece metri de trup.
Moartea,pesemne,se răzbună pe cei care nu o ia în serios şi-o batjocoresc pe scenă;”Sfârşind”pe scândură,seară de seară,nu sfârşeşti în pat, ca laicul;sau o faci prea de vreme;ori în chip zbuciumat,neverosimil,neaşteptat,înjositor.Sunt oamenii care părăsesc acest tărâm cu zâmbetul pe buze,îmbrăcaţi curat,cu o lumânare la căpătăi,împărtăşiţi,conduşi din priviri de o familie îndurerată.Comedienii rar a avut parte de un asemenea final.Dacă scena e o viaţă, şi viaţa e o scenă…
Nu vreau să vă mai vorbesc despre mulţi actori necunoscuţi celor ce nu trăiesc în lumea noastră blestemată.Trec sumar peste sinuciderea Egeniei Dragomirescu (partenera lui Ogăşanu în fulminantul Nu sunt turnul Eiffel de la Piatra,Vidra de la Naţional,),sau a lui Costel Nedelcu – actorul căruia Purcărete,la absolvire,i -a încredinţat Propişcin – Jurnalul unui nebun(primul şi ultimul său rol);trec peste prăbuşirea în prăpastie a lui Sandu Simionică ,de la Timişoara sau a familiei Petrache – actori la Arad.Nu mai insist nici asupra unei frumoase actriţe de pe scena Armatei bucureştene,care a ars în desuurile de nailon, carbonizate.Vă mai dau un ultim exemplu:Cazimir Tănase,un actor sătmărean care,la bătrâneţe,făcuse câteva roluri apreciate în film, a murit chiar în timpul reprezentaţiei cu piesa lui Sorescu A TREIA ŢEAPĂ.Colegii de scenă au fost siliţi să joace până la capăt fără nea Cazimir,catre a fost luat de salvare din culise.Târziu după ce s-au demachiat,au pornit spre morgă să-şi ia rămas bun de la colegul de suferinţă.
Ei bine, medicii nu aveau habar de vreun actor adus seara la ei.”Doar un cerşetor nenorocit avem acum în beci!” – a explicat unul dintre ei.Şi,brusc artiştii au lăcrimat:căci minunatul lor coleg murise… în hainele unui cerşetor din piesă;
Să fie chiar ineluctabilă această etichetă ”vagabondescă” în cazul omului de teatru?Dacă ne amintim de Moliere,de Vraca,dacă nu uităm pe marele Cehov s-a întors în patrie mort,într-un vagon pe care scria ”stridii proaspete”;la fel,Caragiale a fost adus în Bucureşti într-un vagon de marfă,actele de transport ale sicriului rătăcindu-se în Austria!,se pare că da. Soarta ironicului ,provoacă ironia soartei…

Le plîng de milă ...

... Cui? Nici nu-i mai pot număra! ¤ Spre exemplu, lui Adi de Vito, care fu dus la poliţie deoarece a tras nişte focuri de armă în blocul în care stă iubita sa din Piteşti ( fiindcă, la valoarea lui, mă-ndoiesc că n-are o iubită şi-n Capitală!). ¤ Eu nu-s cu manelele, dar nu pot să nu mă-nduioşez de soarta geniului brunet, care fu amendat fiindcă-şi vărsă nervii cu puşcociul. ¤ Unui geniu i se permite orice : aţi uitat că şi Ion Creangă trăgea după ciori? ¤ Acum trag şi ciorile după crengile din vaza iubitei ; scor, 1:1 . ¤ Milă mi-e şi de mult-mediatizatul Ţînţăreanu : a trebuit să se despartă de vila din Corbeanca. A luat 3,5 milioane de euroi, da’ cu inima taaareee cătrănită! Să-l fi văzut pe proprietar cum se văita că nu mai are casă şi că ce folos atîta bănet, amintirile fac mai mult...¤ Domne’, după ce ia banii, se mai şi vaită că nu-i trebuie bani! ¤ Chestiunea fu tratată cîndva de unul, G. Coşbuc, în poezeaua El Zorab. ¤ În locul lui Ţînţăreanu aş vîrî şi io 1.000 de euroi în halba unui poet să mă imortalizeze...¤ Toată compasiunea şi pentru fomeile noastre sosite, cu greu, din Gaza. Da’ cine le-a pus? ¤ Vă amintiţi de ameţiţii ăia răpiţi în Irak? O ţară întreagă stătea cu sufletul la gură, timp de o lună, ei apăreau plînşi & pumniţi prin imagini tv înduioşătoare, dar...cinic/lucid, întreb iar : cine i-a pus? ¤ Cînd pierzi o casă la loto-porno, nu-ncepi să cerşeşti mila celor care joacă ponderat...¤ Un sentiment neplăcut îmi lăsă şi situaţia din aeroporturile Glasgow & Londra. Terorismul nu doarme! ¤ Dar cum naiba a intrat maşina aia suspectă, pîn’ la terminalul aeroportului? ¤ Înseamnă că dorm serviciile de pază! ¤ Cum zicea şi Şukşin, răul e mai organizat decît binele. Deocamdată...¤ Am o jenă şi pentru domnul Cioroianu : confundă , la o întrunire internaţională, Georgia , cu Azerbaidjanul. Ptiu! ¤ Da’ am uitat că el e istoric, nu geograf...¤ Da’ consilierii ministrului, ce fac? Dorm, ca şi paznicii anti-tero ai Regatului Unit... ¤ Nu-l invidiez nici pe ministrul Chiuariu : e acuzat de sabotaj. ¤ Io nu cred că-i sabotor, nici nu mă-ntreb, precum un gazetar de la Cotidianul, dacă „e tîmpit, ticălos sau extraordinar de inteligent?” ¤ Eu cred că pur şi simplu n-are experienţă de ministru ; poate nici vîrstă de ministru.¤ Da’ cînd să-nveţi şi tu cum stau treburile într-un minister, te trezeşti schimbat! ¤ Pe litoral cică e bine, full, şi s-au scumpit şi tarifele. Felicitări masochiştilor care, din naţionalism, aleg şi anul acesta Mamaia, nu Coasta de Azur : preţul e acelaşi. ¤ Condiţiile, nu! ¤ Dar nu ne spune şi o reclamă tv, dată zilnic pe post, să susţinem produsele româneşti, nu pe cele etranjere?! ¤ N-am nimic împotrivă : da’ să fie mai bune şi mai ieftine.¤ Încă nu e cazul.¤ Dumnezeu să-l odihnească şi pe turistul acela maghiar care-a venit pînă-n Munţii Făgăraş, ca să se...sinucidă! Nimeni n-a-nţeles de ce. ¤ De ce, nene Anghelache? ¤ Să nu ziceţi că nu v-am anunţat : cînd o s-o fac, mă-ncui în toaleta Bibliotecii Academiei din Bucureşti. ¤ Ar fi o şansă să se vorbească , în fine, şi despre biblioteci, în România...¤ Că, iote, ieri l-au dat la TV2 pe Fan fan, rechinul puşcăriilor, care-a recitat pe post fo’ zece minute.¤ Faci pîrnaie sau ai un accident, te însori cu fata preşedintelui, te măriţi cu Irinel sau Prigoană, ai reclamă tv non-stop.¤ Da’ hai să-nchei vesel : un director de la CFR a spus că ăi care , aşa ,ca mine , cumpără mii de bilete de tren, vor avea cîteva călătorii gratis. Am făcut un calcul : dacă se aplică retroactiv, eu înseamnă că nu mai plătesc bilet pînă la moarte. ¤ Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, navetişti ai gazetelor şi vicioşi nepedepsibili ai lecturii ...

Răzbunarea Morţii (1)

Scena,culisele,sunt prin definiţie,misterioase.Câte filme celebre,câte cărţi de succes nu şi-au plasat acţiunea sub lumina reflectoarelor,în trape necunoscute,prin poduri de teatru înt unecoase!Şi câţi histrioni nu şi-au găsit moartea pe scenă,ori în imediata ei apropiere,având tristul privilegiu de-a sfârşi de două ori,la scurtă vreme ; prima lor moarte,cea de pe sce nă,fiind un fel de repetiţie a celeilalte… Scriam nu de mult,despre piesa blestemată a lui Shakespeare,Macbeth. Dar nu cum va însăşi meseria de actor este blestemată?Mulţi istorici au observat,ca o coincidenţă stranie : cei care joacă pe scenă moartea,de mai multe ori,o perioadă lungă de timp,nu au un sfârşit li niştit.Celebra prezicere ”ăsta n-o să moară în patul lui!”,aplicabilă în general, criminalilor,se pare că rămâne valabilă şi pentru comedieni. Să ne reamintim spre exemplu ,de Moliere : în ziua celei de-a patra reprezentaţii a Bolnavului închipuit,se simte foarte rău ;cu toate acestea,urcă pe scenă.În timpul spectaco lului, are un spasm cumplit ;termină reprezentaţia cu greu,şi,acasă,cere o bucăţică de parme zan;abia gustă,tuşeşte,scuipă sânge,vrea să se facă lumină şi moare,într-o baltă de sânge.I se refuză slujba de îmormântare ;după intervenţia tardivă a regelui,arhepiscopul aprobă înhuma rea.Dar cu condiţia să se facă noaptea,fără popă,fără zarvă,fără martori… Aşa se sfârşea, la numai 50 de ani, unul dintre cei mai mari,dramaturgi şi actori ai lumii,batjocoritor al doctorilor,al clerului şi-al Morţii… Dar marea Isadora Duncan,care a pierit,în plină glorie,ştrangulându-se cu eşarfa pe ca re o purta la gât,în timp ce conducea automobilul?Dar Chaplin,care -ce-i drept –a apucat o vârstă venerabilă,şi s-a trezit după moarte deshumat şi furat cu coşciug cu tot?Max Linder,c omicul seducător,mereu zâmbitor,nu sfârşeşte,automutilându-se în timpul unei crize de de menţă,la o vârstă încă tânără? Sau colegii Stan(Laurel) şi Oliver Hardy,Leonard,prinţul operetei,răpus de boală la nu mai 42 de ani, marele tenor Traian Grozăvescu,împuşcat de soţia sa la numai 27 de ani,pe pe ronul gării din Viena,Soare Z.Soare,mare om de teatru al perioadei interbelice,ucis de hitle rişti în timp ce se plimba cu maşina lui decapotabilă,Ştefan Ciubotăraşu-mort în timpul filmă rilor,într-un sat din Argeş,Eugenia Dragomirescu-sinucigaşă la numai treizeci de ani,George Vraca,marele nostru interpret al lui Vlaicu şi Richard,ieşind din scenă pentru a se injecta cu morfină şi mort, imediat după terminarea reprezentaţiei,Teofil Vâlcu-dispărut înainte de vre me,orb,Florica Demion interpreta Ziţei (din filmul lui Jean Georgescu O Noapte furtunoasă)-otrăvită cu ciuperci,Vasile Niţulescu-pierzându-şi vocea în plină forţă creatoa re,George Calboreanu,cel mai mare Ştefan cel Mare,stingându-se în uitare la azilul de bă trâni,Tudorel Popa,Paganelul copilăriei noastre,aruncându-se pe fereastră în urma unei crize alcoolice,popularul Amza Pellea-se pare,iradiat,Constantin Rauţchi,distrus de solitudine şi ina niţie,Constantin Tănase,dispărut în urma bătăilor din beciurile poliţiei bolşevice,Emanoil Petruţ,stins în singurătate şi alcool…Şi lista este lungă, lungă,dovedind că moartea nu tre buie batjocorită pe scenă,dacă nu vrei să te batjocorească, la rându-i.Dar cum poţi să ţii sea ma de acest sfat prudent,când arta implică nolens/volens,sfidarea tuturor avertis mentelor?!… Cunosc câte ceva despre toţi acesti(şi despre mulţi alţii) fie din citite,fie din auzite.Dar poate că n-ar fi lipsit de interes să vă vorbesc despre câţiva dispăruţi din lumea teatrului pe care,în peregrinările mele prin ţară ,am avut şansa să-i cunosc direct.Chiar dacă nu au beneficiat de celebritate,nu au avut parte nici ei de un final banal. .. Voi începe cu Mircea Ipate Mareş,unul dintre cei mai interesanţi oamenii pe care i-am cunoscut.Începuse cariera fulminant.Urma să ajungă celebru.La numai 20 de ani era deja pre parator la Institutul de Teatru din Bucureşti şi se bucura de prietenia celor mai importanţi oa meni ai epocii.Studia astrologia şi magia albă.Făcea horoscopul prietenilor şi duşmanilor.Cu exactitate(de altfel, era nepotul lui Armand Constantinescu, autorul celebrei cărţi”Cer şi destin”-interzisă de comunişti). Şi brusc, declinul :închis pentru mai multă vreme,când este eliberat, colindă teatrele de provincie.Când merge în Bucureşti e consultat de prieteni în privinţa finalului lor ;e pus în situaţii delicate.”Se scapă” uneori şi atrage atenţia a supra unor finaluri apropiate-Labiş,Lucia Sturdza Bulandra,Camil Petrescu. I se stabileşte domiciliul forţat în diferite orăşe le îndepărtate de Capitală,unde joacă roluri importante,bine primite la critică.La nici 50 de ani e pensionat medical : ciroză.Moare în Bucureşti,devreme. E momentul să fac două dezvăluiri, pe care acest foarte interesant intelectual mi le-a încredinţat în timpul vieţii.Mai întâi ,trebuie să mărturisesc că pe vremea aceea(anii’70-80),pe piaţa noastră nu existau cărţi de parapsiholgie,metafizică,ocultism etc.”Life After Life”circula (ca şi”Cer şi Destin”)în regim samizdat.Deci, ca şi horoscoapele,destănuirile de acest fel te făceau să asculţi cu teamă şi maximă curiozitate.Întrebându-l pe Mircea Ipate Mareş cum de-a murit Nicolae Labiş(cu care era prieten),mi-a spus:”I-am văzut aura : nu era luminoasă ca la omul viu;era neagră.Ştiam că nu mai are zile.Peste câteva ore, am avut însă confirmarea :accident de tramvai…”(scena ne aminteşte începutul Maestrului şi Margareta!). Iar despre Lucia Sturdza Bulandra,pe care a zărit-o trecând doar prin Cişmi giu,a aflat că va dispărea deoarece a văzut o aripă fîlfâindu-i pe lângă pălăria demo dat/elegantă. Nu l-am putut contrazice doarece nu era un mitoman;cu atât mai puţin un şarlatan. Dar cea mai cumplită taină pe care mi-a încredinţat-o acest misterios om de cultură vizează sfârşitul marelui scriitor şi om teatru Camil Petrescu - la care a stat o vreme,în gazdă.Nu am mai găsit această precizare, în nici una dintre cărţile dedicate auto rului”Patului lui Procust”;dezvăluirea este cutremurătoare!(Florica Ichim neagă informaţia,dar mai ştii?!) : Mircea Ipate Mariş susţine că ilustrul Camil a sfârşit…ucis de so ţia sa Eugenia Marian(care era o femeie frumoasă,deşi nu foarte talentată). Mi-a spus că în ul timele săptămâni, scriitorul era dependent de un aparat de oxigen;ei bine,zice dispă rutul,marele intelectual a murit cerând tubul pe care soţia sa a refuzat să il mai dea!…Ba chiar mi-a spus că a auzit şi ultimele sale cuvinte:”Crime…crime…crime!Pest e tot numai crime!” Dacă mărturia este exactă,ori nu,n-o pot ştii decât cei trei participanţi la această tristă împrejurare.Şi,din păcate,mesajele de dincolo de Styx încă nu ştim să le descifrăm…