Raid prin localurile Iasului (II)

Am ales pentru episodul doi al serialului nostru, dracii mei lectori cvasi/bulimici, un alt tip de local : taverna. Mai exact, Taverna haiducilor (fostă Salcia, de la Billa mai sus, spre Canta). E un restaurant pe care-l recomand tuturor, fiindcă e bun şi ieftin. Iar grătarul de-aici rămîne fără egal, o să vă convingeţi...(grataragiul, excelent, pune pe o ...spadă lungă toate cărnurile apetisant fripte, iar ospătarul le dă jos în farfurie cu un cleşte special ; spectaculoasă prezentare, nu?!).
Are specific naţional, ambient agreabil, muzică populară sau lăutărească de calitate ; vase de lut, coşuleţ de paie, tacîmuri cu mîner de lemn...dar oliviera & paharele distonează, fiind din altă gamă, modernă. Scaunele sunt din lemn masiv, combinat cu fier forjat. Vara, aici e o terasă pe care se poate scăpa de zăpuşeală. Toaleta e cam mică, dar curată . Acum însă, e de stat înăuntru, căci frigul pişcă al naibii....
Cu ce să-l combaţi? Cu o pălincă, din partea casei (tărie bună la gust, pe care patronul a adus-o de pe la Satu Mare). Uneori, se dădea şi o bucată de slănină; ospătarul de azi o fi mai strîns la pungă...sau poate s-a renunţat la slănină, fiindcă oricum nu face bine colesterolului...
Eu nu am luat ciorbă sau supă, dar eternul meu însoţitor a cerut o ciorbă rădăuţeană; el a zis că zama ar fi medie, spre bunicică. Am gustat şi eu o lingură : aşa e. N-avea nici sare ( o fi mai sănătos, nu şi gustos ; trebuie să ne hotărîm : mergem la nutriţionist, ori la restaurant? Vrem siluetă, ori fericiri gastronomice?). De altfel, bucăţile de carne de pasăre macră, tăiate mărunt, mie nu mi-au produs niciodată voluptăţi culinare...plus că felul întîi a fost adus la masă destul de rece, ceea ce nu e voie la ciorbă, bre!
La felul doi, am cerut ceva specific localului - fasole cu ciolan; plus salată de varză; s-a mai comandat , vis-a-vis, cîrnaţi cu cartofi ţărăneşti; şi murături. Bune. Numai că fasolea mea nu avea pic de sare! Şi ştiţi că bucatele, dacă nu-s condimentate din timp...oah!(vezi Petre Ispirescu & Regele Lear).
Un paradox al locului : aici, toţi ospătarii aproape aleargă şi cu toate astea, de multe ori, mîncarea soseşte foarte greu! Cum am păţit noi cu desertul (celebrele clătite cu dulceaţă de trandafiri!) – aşteptat cam multicel, bădie! Desertul, în notă. Păcat că-n România rar găseşti localuri care să te-mbie cu altceva decît repetabilele clătite, papanaşi şi îngheţată.
Unu peste alta însă, impresia e favorabilă, cum am spus şi la-nceput; şi să nu uitaţi că aici există un fel de mîncare unic în Iaşi, la doar 30 de lei, ideal pentru bulimici şi mîncăi nedeclaraţi : Pachet haiducesc. În banii ăştia, n-o să mă credeţi, intră următoarele personaje : coaste de porc, ciolan de porc, cîrnaţi haiduceşti, aripioare de pui, copănele – idem, muşchi de purcel în crustă de bacon, antricot de vită, carne de batal. Apăi, nu ştiu cum poate mînca un singur om, jumătate de kil de cărnuri, fie el şi ieşit din spital şi pus pe recuperare!
A, era să uit băutura : eu iau mereu vin la carafă.Bun. Dar nici aici, sec!
Of! De ce cred şefii de localuri din Iaşi, că nu există băutori de vinuri seci, în Moldova? Cunoscătorii (în proporţie de 80/!) nu beau decît sec, dragilor!
¤
Şi fiindcă mi-a rămas spaţiu în pagină, ce mi-am zis : ia să mai dau samă asupra unui local iaşiot, că doar pagina culinară nu-i pagină politică, să se sature toţi de ea! Ca dovadă, de mîncat, mîncăm zilnic : politică, dacă suntem înţelepţi, facem o dată la şase luni...
Fiul meu mă-ntrebă dacă am fost vreodată la Oscar. Am mărturisit că nu. De altfel, e deschis de doar şapte luni. Cum e situat central – pe Lascăr Catargi – ce mi-am zis : ia să vedem cum e şi acest Oscar?! O fi de...Oscar?
Răspuns, după ce am consumat : oricum, e pe-aproape.
M-am dus devreme, intuind că e cam aglomerat – ca orice restaurant bun. Bine-am făcut! La 11,45 era gol. La ora 13, 30 însă, deja bucătăria nu mai făcea faţă! E o notă bună!
Elegant aici, serviciul – de ţinută. Mobila cu gust aleasă...Pînă-n ora 12, se asculta radio Kiss FM; după, muzică ambientală...Nu-i rău. Toaleta e mică, dar foarte elegantă. Salonul de nefumători mi-a produs şi el o impresie excelentă.
Citind meniul... preţurile par mari; dar după ce vezi porţiile, te lămureşti că nu banii-s mulţi, ci cantitatea din farfurie! Înafară de desert, TOT ce am cerut de mîncare, era dublu! Am văzut la o masă şi o salată, şi m-am întrebat dacă poate fi mîncată de o singură persoană...
S-a cerut ciorbă de burtă şi de pui ; cu smîntînă şi ardei iute. Excelente! Dar greu de ... dovedit! (erau foarte săţioase!). La felul următor am pretins vin premium merlot de Bucium, vin bun, dar...mi-a fost adus rece. Vinul roşu (negru), vai!, se aduce la temperatura camerei, chiar e aşa de greu de reţinut?! Şi-apoi, oh, pe etichetă mai e şi o greşeală gramaticală - păcat de etichetă! (mai ales că recomandarea e semnată de un cunoscut oenolog al locului...).
Am cerut apoi biftec tartar ( fel de mîncare pretenţios, în care ageamiii îşi prind urechile!) ; bun. Ce-i drept, sosul negru a fost adus cam tîrziu. Şi am mai cerut ceapă şi gălbenuş – iniţial, insuficiente. Colegul meu misterios a cerut pui vienez ( adicătelea , ciuperci, ceapă, ardei, smîntînă, morcovi ; în castronul de lut, brînza fierbea deasupra...Oi, mati! Apetisante chestii!).
Păcat că desertul se lasă aşteptat! Altfel, e promiţător : para cu alune însă n-a stat la cuptor destul, să se moaie ; iar desertul oscar avea struguri, măr, îngheţată, dar păreau făcute şi ele, pe grabă.
Localul, per ansamblu, e de ţinută ; merită revenit.

P.S. De ce oare, de cîte ori cer, factură fiscală, mi se răspunde ori că aceasta e la şef, ori că să ...vin mîine? Ce s-ar face, spre exemplu, un american care vrea să ia prînzul în Iaşi şi, imediat după masă, să plece la Kiev? Şi-ar prelungi şederea în România cu o zi? Stupid!


* articol publicat initial in saptamanalul IESEANUL , nr. 296

Raid prin localurile Iasului (I)

Pot spune că am intrat, în viaţa-mi de călător înrăit, în cîteva sute de restaurante. Şi-n ţară şi înafara ei. Deci, aş spera că am şi experienţă şi termeni de comparaţie.
Nimic nu e mai plăcut decît să petreci o seară într-un local elegant, cu bucătărie bună, chelneri competenţi, ambient de bun-gust şi clientelă selectă.
Am ales deci, în deschiderea acestei rubrici, un local bun. Vin aici de peste patru ani şi, nu greşesc spunînd că nu am fost dezamăgit vreodată, la Caraffa. Barul, situat în centrul localului, arată bine, iar toaleta e curată. O muzică plăcută îţi susură discret, în urechi.
Am început masa cu o ţuică de Bucium, apă minerală şi gheaţă ( deşi Păstorel, patronul nostru, spunea că nu e indicat să bei, ca intrare, tărie : el propunea berea). Pentru companionul meu, un student pasionat şi el de subiect, am cerut suc natural de portocale .
L-am întrebat dacă e chiar ... natural? A răspuns hotărît, „Da!”. Se găseşte rar la restaurant, suc natural de fructe, la carafă. Eu l-am văzut la Billa, îmbuteliat în peturi de 0,5 l., la preţuri mărişoare ( fie vorba între noi, nici aici nu-i ieftin, dar deh, fudulia costă!).
Citind meniul, nu ştii ce s-alegi, din sortimentul variat de produse. Am sărit peste ciorbe şi supe, căci gourmetul nu le are cu cantitatea, după cum ştiţi ; pînă vine felul de bază, care durează, am optat pentru un platou de brînzeturi, care arată bine şi e destul de bogat compus : roquefort, camembert, gouda, roşii cireaşă, măsline verzi murate, boabe de struguri şi feliuţe de măr. Am zis că doar ciugulim puţin şi restul îl lăsăm la final, conform obiceiului franţuzesc ; dar s-a terminat imediat (ne-o fi fost şi foame, deh!)...
A venit şi felul principal : pentru mine, pastramă de oaie la tigaie, cu mămăliguţă, brînză de burduf, gogoşar. Studentul a vrut pui cu chilli (se numeşte, oficial, chilaquiles) şi, ca garnitură ...separată, ciuperci cu smîntînă, kaiser şi mozzarela. Am băut vin la carafă alb, demisec, apă, gheaţă. Companionul meu a fost mulţumit de masă, pînă acum ( dar face parte din generaţia hamburger, deci nu mă iau după el!).
Eu însă, cusurgiu ca toţi arbitrii, am de făcut , trei precizări :
1) rar am găsit pastramă să mă mulţumească, în restaurante; cea de-aici nu-i rea, dar îi lipseşte un ce, inefabil (bănuiesc că din fabricaţie) ; în plus, pastrama-i bună împănată cu şuviţe subţiri de grăsime ; şi să fie fierbinte, căci ea se sleieşte imediat; aş recomanda localurilor care servesc aşa ceva să aducă la masă şi fondue-ul, instalaţia aceea din aramă, cu lampă de spirt sub ceaunaş, la care-ţi poţi încălzi, oricînd, carnea – doar nu e scumpă! ;
2) vinul e bun, dar ce ne facem cu ăi de vor sec (conesseurii)? De ce n-ar putea găsi şi ei vin la carafă (că la butelie preţul se ridică teribil, nu?!)
3) am gustat din ciuperci : acceptabile. Dar sosul mi s-a părut cam lunguţ.
Plafon moale, ecleraj cu lămpi cu abajur metalic, bătînd în jos, plante ornamentale estetice, în frumoase vase de lut, pe policioare. A dispărut însă vestimentaţia d’anţărţ a ospătarilor. Meniul : elegant, plastifiat şi legat în piele de verde închis.
Ca desert ciocolată boierească – 3 bucăţi de ciocolată excelentă, plus fructe exotice şi toping (parcă aş fi simţit nevoia altor fructe!). Eu am cerut ngheţată asortată cu fructe, frişcă şi toping. Servită-n pahar tăiat în bie. Cafele – espresso lung şi scurt, cu buc ăţi de ciocolată rafinată şi cutiuţe de lapte.
Ce să mai zic? Aş fi vrut să vorbesc şi despre celelalte localuri găzduite de Iulius Mall - e unul la parter şi-nco fo’ două-trei pe sus ; însă nu pot mînca mult şi, deci, n-aveam cum degusta mai mult decît am reuşit, în acel dejun...(ca să fiu sincer şi, juma’ din pastramă am cerut să mi-o pună la folie, pentru cîine.
Pe drum mi-am amintit că n-am cîine ; nu-i nimic, mi-a sugerat însoţitorul meu ghiftuit, apare vreunul...Că de potăi nu ducem lipsă; de restaurante bune, da!
Deci, va urma!

* Articol aparut initial in saptamanalul IESEANUL, nr. 295

Despre votare, cu sinceritate

Duminică am fost la vot. Cine nu mă crede, să privească cele două pătrăţele puse pe spatele buletinului meu (mă-ntreb chiar cîte vor mai încăpea!).
Nu-i un motiv de laudă, dar nici de ruşinare. Nu zic, precum Mihaela Rădulescu, că merg la vot precum mă duc la... ginecolog ( adică, fără plăcere). Nu mă duc nici cu entuziasm, nici cu silă. Nu mi-e lehamite, nici nu zic, precum mulţi români, „la ce bun?!”. Am votat fiindcă mi se pare normal să-mi exercit şi acest drept – unul dintre puţinele certe & la-ndemînă. Am mai votat din spirit...polemic. Da! Fiindcă auzeam, zilele trecute, fel de fel de debusolaţi urlînd pe stradă „Nu mă duc io să-i votez p’ăştia!”
Pe care ăştia? Pe buletinul de vot erau trecute toate partidele mari, deci puteai liniştit să-i votezi p’ăia! De ce cred locuitorii cu i.q. redus ai ţării noastre că la votare eşti chemat de Băsescu sau Tăriceanu , în scop personal? A murit Ceaşcă, tataie, deci azi poate fi votat şi alt partid, al altui virtual conducător!
Altă chestie : vorbeam sîmbătă cu un pensionar care m-a anunţat că nu merge la vot fiindcă ....nu i s-a mărit pensia (şi pensia lui nu era una mică). Ce-are una cu alta? Eu aş fi mers tocmai ca să-i ignor pe ăi ce nu-mi măresc pensia, votîndu-i pe cei din Opoziţie, care, nu-i aşa, cînd vor veni la putere, imediat – da’ imediat!- îmi vor mări mie pensia...
Am mai văzut la tv un reportaj cu oameni de la ţară care declarau că nu le arde de votare, cînd au alte probleme (una din ele, cui vor vinde cartofii sau porcul). Păi toţi avem şi alte probleme, bre (chiar dacă nu avem cartofi sau porc)! Dar 5 minute putem rupe din sfînta zi de duminică, să votăm, că nu doare. Părerea mea!
În fine, nu pot să nu declar că mă enervează la culme cei ce se vaită, cu glas sonor, „I-am votat şi-mi pare rău! Ce ne-au dat?”.Ce să vă dea? Şi de ce vă pare rău? Dacă-i votaţi pe ăilalţi, ce primeaţi în plus? Te duci la vot cerşind? Hm...
Şi vă gîndiţi că referendumul de duminică, invalidat din cauza neparticipării alegătorilor, a costat 13 milioane de euro? Vi se pare normal să se cheltuiască atît, din banul public, degeaba?
Mie, nu. Dar nu vă luaţi după mine fiindcă sunt atipic : nu regret niciodată că i-am votat p’ăştia sau p’ăia ; şi nici nu vreau să mi se dea ceva, în schimbul votului.

Goluri normale şi goluri...umplute!

Domne, hai să-ncep cu una bună ( că de alea rele, v-oţi fi săturat!) : România intră-n Euro 2008, după o ciudată absenţă. ¤ Rezultatul jocului cu Albania, fu încurajator : 6:1. ¤ Da’ să nu ne culcăm pe-o ureche, fiindcă , deşi capi de serie, grupa se pare că-i a mai nasoală din lume! ¤ România ieşi bine şi la topul ălor mai eficiente naţionale (incredibil, locul 4!), şi poate echipa lui Piţi spală ruşinea celor de club, ce trebuiau să se califice dar...n-au avut valoare & baftă.¤ Iar faptul că am ieşit prima în grupă (înaintea Olandei!) nu-i de colo. ¤ Ce s-a întîmplat între Steaua şi Dinamo, nu mai contează, zău! ¤ Cel puţin, în momentul acesta...¤ Că tot suntem la topuri & veşti bune : se constată că avem fix 9 miliardari în dolari! Brava! La mai mulţi! ¤ Da’ şi-acilea mă-ntristează ideea că Ucraina, Polonia şi Cehia ne-o luară înainte! Ptiu! ¤ Oricum, zilele astea luă şi Patriciu nişte miliarde de dolari, ceea ce-nseamnă că putem urca în top. ¤ Da’ şi leul se deprecie ceva teribil, ţaţo, şi cum am ghinionul să am multe dări în euro (chiar dacă le plătesc cu lei), nu mi-e bine. Trecu moneda europeană de 3, 5 , ceea ce mă frisonează, deoarece salariul nostru nu se aliniează la cifra-cheie...¤ Mă mai linişti Mugur Isărescu, singurul optimist din România, care zise că aşa e normal. ¤ O fi, da’ la retribuţia mea se simte schimbarea, bre! ¤ Mai muriră, zilele trecute, unii oameni importanţi : pentru noi – arhimandritul Ioanichie Bălan ( cel ce a scris Vieţile Sfinţilor) şi pentru întreaga lume – marele coregraf Bejart. ¤ Altă veste bună : un ieşean de 83 de ani fu graţiat. E bine. Că oricum nu mai avea mult de stat la pîrnaie...¤ Măcar să o merlească acasă – locul ideal pentru dat cotu’.¤ Ce-mi mai plăcu’, în ultimele zile? Că Cesaria Evora l-a evitat , în timpul turneului de la Chişinău, pe Voronin. Normal! ¤ Şi ce-mi mai plăcu : medicii redescoperiră că vinul roşu e minunat pentru boli cardiovasculare, diabet, infarct acut.¤ Asta fu partea a bună ; cea rea : nu mai mult de două pahare. Naşpa’!¤ Eu zic că şi dacă dai pe gît patru pahare, rău n-are cum fi!...¤ În cel mai rău caz, nu are eficienţă şi starea sănătăţii rămîne...ca-n tren! ¤ A mai mers bine, zilele astea, în topul evenimentelor fericite, scrisoarea lui Sorin, către preşedintele Italiei. Cică a picat la ţanc. ¤Acum Sorin & părinţii, au scăpat de stres. ¤ O vreme...¤ Da’ ce ziceţi de faptul că la chirii, Bulevardul Magheru din Bucureşti, România ( pe care-l ştiu bine, fiindcă am locuit şi eu acolo, fo’ 9 ani!) e mai scump decît artere similare din Stockholma sau lisabona?! Ptiu! ¤ Da’ cum vin alegeri, io ce să zic? N-o să spun, precum Mihaela Rădulescu, că pentru mine a merge la vot = a merge la ginecolog ( fiindcă nu fui niciodată la nenea!) ; o să zic că a merge la vot = a merge la şedinţa de departament, la facultatea în care sunt angajat. Sîc! ¤ Că la facultate-mi place, la şedinţe – nu! (fie ele de partid post decembrist, şedinţe de bloc, şedinţe cu părinţii, ori şedinţe de alungare a spiritelor malefice). ¤ Ce va ieşi din votarea asta, nu ştiu : simt însă că lumea nu e motivată pentru ea, cum fu anul trecut, cînd trebuia confirmat Băse.¤ Om muri & om vedea, cetăţeni ai Bahluiului & ai Dunării!...

Gastronomia ca salvare

Citeam recent, într-o revistă literară, cîteva scrisori inedite ale lui Sadoveanu, către un oarecare anonim din localitatea Întorsura. Epistolele, laconice, avea un singur subiect :scriitorul a nunţa că vine acolo negreşit, să pescuiască lipani ( personal, habar n-am unde-i Întorsura, nici cum arată lipanii!). Şi, mai zicea Ceahlăul prozei naţionale( caraghioasă sintagmă, nu?!), în perioadele grele, unii se refugiază în băutură, alţii în poker; el, în pescuit.
Cred că şi lumea noastră, agitat/ treimiistă, şi-a găsit o salvare, un refugiu, o defulare,în gas tronomie. Am urmărit cu atenţie, oameni de varii condiţii şi vîrste, cu mentalităţi diverse, cu po sibilităţi materiale diferite: cu toţii tresăreau plăcut la auzul conversaţiilor despre bucătărie. Şi am ajuns la concluzia că arta culinară , pîş-pîş, a devenit mai mult decît o preocupare a gurman zilor, ori a gurmeţilor : a devenit un refugiu.
Unde fugim de-acasă? Undeva, unde se găteşte. Şi nu orice. Nu oricum. Chiar şi gazetele se rioase, ori rubricile tv de ştiri, nu mai supravieţuiesc fără dese & bogat ilustrate - trimiteri în spa ţiul cuhniei…
O să dau doar cîteva exemple, culese de mine, salivînd, în doar cîteva zile recente :
- am fost la Trifeşti, la Casa memorială Negruzzi,invitat; am vorbit, alături de editor, autorul prefeţei & îngrijitorul ediţiei ,plus doamna Noemi Bomher (care cu şart glăsuit-a despre op) despre 200 bucate cercate…,minunatul volum al tandemului Kogălniceanu/ Negruzzi. M-a bucurat să observ că o seamă de oameni (oarecum) serioşi, ascultau cu indimenticabilă plăcere reţete din bunii şi pofticioşii noştri clasici;
- am aflat apoi, dintr-o gazetă, meniul căsătoriei regale spaniole, mult-mediatizate ; vi-l spun, cu un oftat de reală voluptate, pe care şi calculatorul o simte, la rîndu-i, printr-o com plicată contagiune : jambon crud de Andaluzia, piure de cartofi cu crabi, tarte cu morun, foietaj de fructe de mare pe pat de pere & legume fine, clapon la cuptor, în fine, un tort de 170 de kg.! S-au băut vinuri seci de Jerez, vinuri albe din Galiţia ,spumante franţuzeşti şi muscaturi de colecţie;
- mai aproape de noi, la Cracovia, în vechiul cartier evreiesc, pasionaţii s-au adunat la tra diţionalul festival al supelor; cine vroia să participe, era obligat să pregătească minimum 10 litri din preţiosul fel unu; au sorbit, în acele clipe de desfătare, cracovienii, nu mai puţin de…2.000 de litri!;
- la New-York, în meniul hotelului Le Parker Meridien , a apărut cea mai scumpă omletă din lume: costă 1.000 de dolari şi conţine, pe lîngă ouă, homar şi caviar( aici nu văd gheşeftul: nu mă refer doar la preţ, ci şi la faptul că ouăle şi caviarul nu prea merg împreună; dar,mă rog…);
- în fine, în cadrul unei conferinţe de sexologie din Brighton, doctorul Trudy Barber a anun ţat că va apărea, peste un an sau doi, pe piaţă, ciocolata …care stimulează orgasmul…!
Agreabile ştiri, nu?! Ele-mi anesteziază, oarecum, senzaţiile neplăcute cauzate de zecile de accidente sîngeroase care ne sunt băgate pe gît ( dar la figurat!) de emisiunile televizate. Şi, printr-un salt al memoriei ciudat, îmi amintesc de minunatul gourmet, regizorul Mihai Berechet , cel care mi-a destăinuit în 1990, nu cu mult înainte de-a trece la cele veşnice, că atunci cînd avea 5 ani, în Brăila natală, în timp ce toţi copiii se rugau de bunici să le citească poveşti, el ce rea…cartea de bucate! La 12 ani, ştia pe dinafară Sanda Marin…
Mă opresc aici, fiindcă, brusc, mi s-a făcut foame. Cred că şi vouă, manipulabilii mei lectori – dar mai bine manipulaţi de Brillat Savarin & Păstorel, decît de nu ştiu care chiolban ce se vi sează primar, şi bea bere la peşte, iar la coniac cere cuburi de gheaţă!...
S-auzim de bine! Pofte bune!

Castraveciori norocoşi, gogonele storcoşite şi pizza duşmănoasă

V-aţi, prins nu? În lecţia de azi, draci elevi nechiulangii ( că ăi chiulangii nu mă citesc, preferînd să culeagă măsline necoapte în „Cismă”!), vom vorbii despre relaţiile armonioase pe care era să le avem cu : vecinii, strămoşii şi concetăţenii. ¤ Ce să fac? Eu sunt, de felul meu, prietenos (că şi nevastă-mea îmi reproşează asta!), deci nu-nţeleg nimic din realitatea înconjurătoare.¤ S-o luăm pe rînd : cu bulgarii nici nu mă gîndeam că nu batem. După prima repriză, nici nu mă gîndeam că nu facem un egal. După fluierul final , nici nu mă gîndeam că rămîne f’un mingicar mioritic întreg.¤ Mă înşelai. Sigur că suntem calificaţi deja, da’ mîndria de gogonea românească, unde-i? Lăsăm castraveciorul lui Bai Ganiu să o storcoşească? Păcat! ¤ Deşi, ceva cotonogeală fu p-acolo, teteo, şi tare mi-e teamă că ai noştri prinseră frică de ciolane fracturate (promise, ce-i drept, de Stoicikov & fiii, nu de azi!).¤ Da’ chiar aşa fiind, fotbaliştii noştri n-au scuză, fiindcă profesioniştii nu cunosc termenul prudenţă, decît dacă stau la Casa Albă şi trebuie să declanşeze butonul roşu.¤ Iar cine-i prudent, să se ducă la pompe funebre, nu la sport. Na! ¤ Alte belele în patria strămoşilor noştri, italienii : actriţa Laura Vasiliu, după cum ştiţi, se trezi cu carabinierii în camera de hotel, pe motiv că-i infractoare. După ce s-a luat legătura cu Ambasada, s-a descoperit că, dimpotrivă, e actriţă.¤ Subalternii lui... Offenbach şi-au cerutără, rece, scuze, şi s-au cărăbănitără, lăsînd biata histrioancă în mijlocul unui morman de rufe răvăşite.¤ Eu îl rog pe idolul meu, Vasiliu Birlic, ca şi pe prietenul meu Lucian Vasiliu, să nu plece acolo, fiindcă văd că numele nu poartă noroc în Cetatea Eternă ; da’ ce nume românesc e bine privit, azi, la Roma? ¤ Poate Badea Cîrţan sau Doina Badea...¤ Acum, în Italia românii sunt invitaţi, pe chaturile aferente, să boicoteze produsele macaronare.¤ Dar imaginea tot nu mai poate fi schimbată, italienii dînd iarăşi, recent, pe posturile tv, imagini cu românii care devastează baruri. ¤ Imaginile cu italieni care incendiază locuinţele românilor, nu apar pe post. De ce? ¤ Da-n fond, nu-nţeleg, n-om mai avea şi alţi strămoşi? N-om putea culege căpşuni în Spania, n-om ridica blocuri în Israel, n-om mai face turism în Grecia? A rămas doar Italia pe hartă? ¤ Ptiu! ¤ Urmaşii lui Traian şi-ai Lupoaicei, recită acum din Bolintineanu, mai ales pasajul „ de eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu!”. Ei şi? ¤ Alt fapt frisonant : Miron Cozma iese la lumină. Să sperăm că e acum, obosit şi oleacă mai înţelept, realizînd că un stat are alt sistem legal coercitiv, minerii rămînînd un fel de ex-armată diletantă în slujba unui ex-preşedinte diletant.¤ Dacă Miron se va apuca de versuri, nu va fi rău : că de versuri proaste, nu moare nimeni. De bîte minereşti însă...¤ Cît priveşte ideea că domnul Cioroianu (nume ironic, în context!), trebuie să ceară oficial scuze rromilor...haida-de! ¤ Să mai ceară şi ei scuze. ¤ Cît despre Elodia...rămîne ca-n tren. Domnul Diaconescu se străduie să tot găsească martori, dovezi etc., dar cazul devine din ce în ce mai neinteresant, şi cred că moderatorul OTV trebuie să-şi omoare rapid alte persoane, prin terţi, fireşte, fiindcă Elodia nu mai prezintă interes : că doar nu e mătărînga lui Terente sau zgarda căţeluşei Laika...¤ Să-nchei cu o veste bună : Băsescu anunţă, în fine, ceea ce propun eu de o buca’ de viaţă : micşorarea Parlamentului.¤ Fără o treime din parlamentari, situaţia în România va merge la fel de prost ; numai că se vor face economii serioase.¤ Să fiţi sănătoşi şi veseli ( dacă se poate aşa ceva, în vremurile astea turburi precum braga).

Complimente & autocomplimente

Sunt pe lume femei, dar şi dimpotrivă (bărbaţi), care-s (vaaaiii!!!) slabi la complimente ; aceştia devin şi uşor manipulabili şi uşor...caraghioşi, deoarece complimentele nu se cerşesc, se cîştigă (notaţi repede dictonul ăsta genial, să nu-l uit!). Dar cine e-n stare să cîştige admiraţia reală, meritată, nu mai are nevoie de linguşeli şi genuflexiuni lingvistice ; apoi, în Europa de Est ştiam că nu există ajatollahi, deci nici ţuţeri profesionişti.
Vi se par truisme? Hm! Atunci de ce vă coborîţi la nivelul linguşitorilor şi, cînd vedeţi o balabustă de 120 de kile, gîfîind că urcă şi ea trei trepte, îi aruncaţi, galant, un „Nu se poate! Aţi slăbit 60 de kile în numai o zi?!” Fiindcă e soţia şefului dvs. direct ? Ptiu! Sau cînd vă vine mătuşa din America în vizită, sperînd voi, ca naivii, că îşi va face imediat testamentul, o gratulaţi cu „ an de an, tot mai tînără! În curînd, te vom înscrie la liceu, mătuşă! Ha-ha!”...Da’ baba nu-i uşor de păcălit, că altfel nu făcea milioane de dolari vînzînd seminţe de bostan turcesc, leuştean bulgăresc şi mărar românesc, în faţa Statuii libertăţii! Renunţaţi şi la fumatele elogii tip „castraveţii ăştia bulgăreşti la borcan, e clar că-s gătiţi de dumneavoastră, frumoasă doamnă! Cum de nu v-aţi măritat pînă acum?”; sau :„vai, puştoaico, ai venit cu mama?” ( de fapt, vorbiţi cu mama, iar cealaltă e fata: genul ăsta de periaj jegos se mai practică azi, doar în orăşelele cu maximum 500 de locuitori senili, ori la stînă, unde ciobanul, ca să nu înnebunească de urît, citeşte mioarelor nubile fraze din cărţile lui Octav Desila şi Pitigrilli ).
Şi ştiţi ce-i ciudat? Că nici complimente pe bune, nu prea aveţi ocazia să emiteţi : eu am văzut recent o femeie tînără, frumoasă, inteligentă, cu umor, caldă, şi am vrut să-i spun cît de minunată e ; n-am reuşit să scot decît o silabă şi-un „hîc!” : fiindcă un pumn voinicesc în spate m-a făcut să-nţeleg că nevastă-mea nu acceptă că pe lume există şi femei minunate ; sau, dacă prin absurd ar accepta ideea, ar dori ca acea excepţie greu de explicat genetic, să se afle la măcar 50.000 de km distanţă...Şi măcar în alt mileniu.
La fel de penibili, draci lectori, sunt şi cei care, văzînd că nu-s complimentaţi de nimeni, se autolaudă, la modul previzibil : „nu că-s eu aici de faţă, dar aveţi ocazia să cunoaşteţi un gentleman veritabil!” ; la modul penibil :” cum fac eu papanaşii, mai rar!”; sau imprevizibil :” stimate domn, dacă vă veţi însura cu mine, veţi avea parte, zilnic, de sex tantric în trei reprize!”.
Aici e momentul să fac o precizare ; există şi situaţii în care complimentele nu sunt înţelese la adevărata lor valoare : nu-i poţi spune unei damicele „bă, da’ bună eşti la aşternut! Puţine prostituate au talentul tău!”...şi nici unui bancher „ce cont frumos ai în bancă! Nici nu mai contează că un ochi priveşte în partea opusă, berbecule !”...Complimentul fără diplomaţie = nuntă la un bufet vegetarian, într-o zi de marţi, 13, iar mireasa nu poate pupa la Periniţă din cauza celor trei copii care vor pe aceeaşi oliţă...
Şi mai ales, dracii moşului & drăcoaicele babei ( mă gîndesc la Baba Novac sau Corneliu Baba!) să nu încercaţi s-o ...dregeţi, după ce aţi demonstrat ce tare sunteţi ; dacă veţi grăi cam aşa :” oi fi eu deştept, cu umor şi viril, dar am şi un cusur : calc rufe mizerabil!”, interlocutorii vă vor trage şuturi repetate în popou, deoarece le desconsideraţi i.q.-ul.
Sper că şi-n lecţia de azi aţi avut ce învăţa - că eu n-am avut. Dar, ca să-nchei cu un compliment, mai jur că sunteţi discipolii mei preferaţi! Aşa să rămîneţi! Pa!

Totuşi, de ce nu plec din România ?

Articolul meu o să stîrnească multe zîmbete de dispreţ ; fiindcă sunt sincer. Şi sinceritatea a rămas arma (dar s-ar putea spune şi arta) naivilor!
Păi, ce voi spune în continuare, e mai puţin spectaculos decît titlul . Dar simt nevoia să mă explic în faţa copiilor & studenţilor mei.
1) nu plec fiindcă acum e prea tîrziu ! Am vrut s-o fac la 33 de ani ; aveam ocazia. Nu mi-a reuşit. Acum, că mi-ar ieşi, cred că nu mai are vreun haz...Marele critic de artă Eugen Schilleru a vrut să vadă Parisul, Louvre-ul, Monmartre etc. I s-a permis asta, tîrziu, după 50 de ani. A ajuns la Paris, s-a aşezat în faţa muzeului Louvre şi...a-nceput să privească vizitatorii, bînd cafea după cafea. N-a avut curajul să intre-n muzeu, deşi şi-o dorise o viaţă! „E prea tîrziu să mai cunosc Parisul! Parisul meu!”- spunea Tudor George, într-un sonet pe care i-l dedicase. Aproape că îl înţeleg...
2) Nu plec fiindcă nu mă văd competitiv aici, d-apăi acolo ; fiindcă o viaţă am lucrat cu cuvîntul, am încercat să fac fraze subtile şi să-mi apăr gînduri complicate; pe scenă, la catedră, ori în scris. Nu mai am timp să-nvăţ subtilitatea, într-o altă limbă! Sau mentalităţi noi, ale unui alt popor...
3) Nu plec şi fiindcă nu am siguranţa unui cîştig financiar măcar cît este ăsta de-aici ; unii or să spună că-s comod. Posibil! Alţii or să spună că-s laş ; nu-i exclus! Dar o sumedenie de laşi „au întins-o” ; rămînem şi-aici cîţiva, să-i echilibrăm, nu?!...
4) Nu mai plec şi fiindcă, în fine, am o familie aici. Acolo...nu cred că ar mai fi posibilă. Tîrziu, am priceput că la o familie nu se renunţă.
5) M-am întîlnit recent, undeva în Europa, cu o prietenă cu care, timp de doi-trei ani, ne întîlneam ca să...rîdem. Rîdeam într-una. Ne mîndream chiar, fiindcă ne permiteam să rîdem ! Mi-a mărturisit că n-a mai rîs, de ani de zile. N-ar da bine. I-ar afecta afacerile. N-ar înţelege-o nimeni. Mda...(nici aici nu-s privit cu simpatie de cei fără umor : dar aici nu mai am ce pierde!).
6) Şi ca să vă daţi seama cît pot fi de caraghios, închei cu o confesiune ruşinoasă : de cîte ori plecam din ţară, abia aşteptam să mă reîntorc! Pesemne, unde am învăţat prea tîrziu să văd lumea.

Deci, îi admir pe cei care au reuşit, acolo. Fiindcă au avut, mai întîi, curajul de-a fugi ; şi apoi, curajul de-a învinge. Şansă, acolo, egal curaj.
Îi admir, la fel de mult, şi pe cei care au reuşit, aici ; chiar dacă pentru ultimii, şansă = pur şi simplu, noroc...

(foto: http://romania-club.deviantart.com)

Cenzura în comunism (I)

Un colectiv de universitari clujeni (coordonat de Liviu Maliţa), ce se gîndi? Ia să susţină un grant cu subiectul ăsta! Şi l-au făcut. Volumul – Viaţa teatrală în şi după comunism – a apărut nu de mult, la editura EFES din Cluj.
Am citit cartea cu frisoane, cîrcei sau sarcasm : alteori, cu placiditate, suspin amar , ori anxietate. Niciodată, cu amuzament. Mi-am amintit de zilele grele datorate cenzurii – şi ca regizor, şi ca scriitor. Deşi, cu ruşine mărturisesc, nu am făcut parte din rîndul dizidenţilor, ori al persecutaţilor opresiunii comuniste : 90% dintre montările & cărţile mele, nu au avut probleme. De altfel, în prefaţă ni se spune că nici opul de faţă nu este vindicativ :”cuminte, el se mulţumeşte să consemneze nişte mărturii, revelatoare prin simpla lor prezenţă”.
Dar cartea napocană mai este utilă, fiindcă tinerii noştri colegi habar n-au cu ce se mănîncă ...vizionarea cu comisie ideologică, spre exemplu, a unui text scris de D.R.Popescu – membru-n stafful Puterii de-atunci. Ea adastă asupra piesei Mormântul călăreţului avar, spre alt exemplu, încercînd să descopere cauzele interzicerii piesei & spectacolului, într-o perioadă în care acribia politrucilor nu avea percutanţă. „Cenzorul luminat şi artistul culpabil – iată semnul brutal al unei normalităţi pe dos”(inspirat grăieşte domnul Maliţa, în prefaţă). Fiindcă, se vede şi din carte şi din amintirile noastre (ale celor care trăitam cu cenzura-n casă!), membrii comisiilor de vizionare nu erau întotdeauna oligoizi : cei culţi, fie se erijau în complici ai creatorului incomod, fie închideau ochii cu atîta zgomot, încît te obligau să rămîi dator Instituţiei, practicînd temenele bizantine.
Altă schimbare de forţe observată de cercetători: în clipa în care în loja teatrului, se afla un greu al interdicţiilor, adevărata scenă devenea loja, nu scîndura pe care evoluau histrionii (cît de bulgakovian îmi sună asta, acum)!
Urmează dosarele de spectacol : Mormîntul călăreţului... (Braşov & Bulandra), Tulburarea apelor (Cluj), Conu’ Leonida...(Piatra Neamţ), Dimineaţă pierdută (tot Bulandra), O scrisoare pierdută ( Craiova), Mizantropul (Bulandra). Am văzut o parte din ele ; am cunoscut sistemul.Şi vreau să reamintesc doar cîteva ciudăţenii apărute pe traseul piesei către public, traseu bine vegheat de oamenii de ordine ai cenzurii.
Dincolo de cenzorii obtuzi, ursuzi, fricoşi, mai catolici decît Papa,existau şi inspectori – centrali, ori locali – care dezvoltau cu „suspecţii” relaţii de prietenie : teatrul dădea o masă, omul centrului închidea ochii. Alteori, se putea vorbi chiar de complicitate! ( fiindcă şi culturnicii îl urau, în sinea lor, pe Ceauşescu!). Mai exista o solidaritate sală/scenă.
S-au văzut cenzori/diletanţi sau cenzori/prudenţi. Cenzori luminaţi şi creatori vinovaţi. Am constatat că multe dintre interdicţii porneau din interior – actorii jigniţi şi comediene frustrate cerînd urgent anchetă...Critici sîrguincioşi puneau, fără să-şi dea seama, paie pe foc ( exigenţa lor căzînd, nu o dată, în reproşuri ...cu reflexe politice). Mai există în carte un episod absurd, kafkian aş zice, în care o capodoperă (Tulburarea apelor de Lucian Blaga) are nevoie de cîteva decenii spre a-şi croi, în fine, drumul spre rampă. În fine, ciudată mai e şi dispariţia caietelor cu procese-verbale de la vizionări, în majoritatea instituţiilor de spectacol trecute în revistă.
Despre cenzura de după 1989, în numărul viitor.

Voi sunteţi urmaşii, rromii?

Domne’, io mă săturai de emisiuni cu italieni, români şi ţigani (ordinea-i întîmplătoare!), din care reieşea că noi (românii) nu mai suntem urmaşii Romei. ¤ Mă rog, personal, fui de Paşte în Roma şi văzui, la Termini (deci, în centru!), boschetari, gunoaie şi mirosuri imposibile, cu grămada. ¤ Fui recent şi la Praga şi, în timp ce mă uitam într-un magazin cu păpuşi, o vînzătoare musculoasă pocnea un macaronar, în cap, cu o marionetă, fiindcă-l prinsese că vroia s-o fure. ¤ Aşadar, hoţul strigă hoţul! ¤ Mi-e silă : mai ales că, pe cînd banda lui Capone împuşca americani, de dimineaţa, pînă seara, preşedintele de-atunci al Italiei nu s-a gîndit să ceară scuze.¤ Te pomini că Quod licet Jovis, non licet bovis!...¤ De ce, bre ?! Au uitat toţi că nu de mult, cînd asiaticul acela a ucis, cu mitraliera, o grămadă de studenţi dintr-un colegiu american, în calea gloanţelor s-a pus un român (Librescu)? ¤ Etc, etc.¤ Că Italia mai sare calul, nu e de mirare :ciudat rămîne faptul că românaşii noştri nu se potolesc, şi vor, în continuare, sub Lupoaică. Mde...¤ Hazos rămîne faptul că presupusul asasin, rromul Mailat, cere să facă pîrnaie în ţară.¤ Bizar! De stat să dea cu zula, a preferat Italia; cînd e de ales zuhausul, alege România. ¤ De unde şi proverbul fie pîrnaia cît de rea/tot mai bună-n ţara ta! ¤ Altă lovitură : UE nu mai ia carne de guiţ din România, fiindcă porcii cu pestă, la noi nu-s sacrificaţi, ci doar ...vaccinaţi. Scîrţ! ¤ Păi ce să facă amărăşteanu’? Decît să-l kilărească, îl dă cu ac de seringă, că poate-l haleşte, apres! Un porc ucis, e inutil ; un godac vaccinat, nu! ¤ Şi fiindcă azi îs pus pe parafraze, ascultaţi poezioara : Godac, godăcelul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu/Erai mic, te făcui mare/Da-mi dă UE aprobare? ¤ Ca să terminăm cu subiectele jenante : cică Băse al meu pierdu procesul în celebrul caz „Ţiganca împuţită”, coroborat cu apelativul „păsărică”.¤ Cică nu e bine să-i spui gitanei că-i ţigancă şi nici purtătoarei de păsărică, păsărică! ¤ Propun ca domnul Popeye să-şi ia consilier pentru sinonime, şi pe viitor să zică budaideleanistă sau ornitoerotică.¤ În locul Preşedintelui ţării n-aş rosti nici alte cuvinte-dinamită, precum futurolog, Pullitzer, Cacaina (rîu care trece prin Bîrlad), sfîrlează cu fofează (roman de V.I.Popa), cioc, cuc, pupăză etc.¤ Deocamdată, Nea Traian l-a luat pr Sorin Mişcoci la Cotroceni, ca să devină cameraman oficial al Preşedenţiei. Nu e rău.¤ Numai să nu fie răpit iar, şi să rămînă Preşedenţia fără cameraman...Fiindcă tot am pomenit de Dl. Băsescu : cum aţi aflat, Iuşcenko i-a recomandat să viziteze Insula Şerpilor. ¤ Eu nu m-aş duce : că vizita nu-nseamnă retrocedarea ; iar şerpii îs veninoşi, ceara mămiţicii lor de scîrbe...¤ Dar Tezaurul...cînd îl vom vizita? Aud? ¤ Că cică Putin (karatistul), făcu în ultimul an cea mai mîşcată sciziune în sînul statelor Uniunii Europene, cu îmbîrligături & diversiuni tip Roma/rromi. ¤ Cît despre Steaua...gata, se pregăteşte de meciuri serioase, de-alea ...patriotice, fiindcă s-a săturat de mingicăreală cu liftele care urlă, isteric, români (romanes) go home! ¤ În încheiere : cu Elodia...rămîne ca-n tren. Cu specificarea – un tren plin de poeţi! ¤ Femeia dispărută beneficiază deja de un poem simţit, care te obligă să ştergi lacrimi, pe furiş, într-una ; am auzit la tembelizor poezia, şi nu mă pot abţine, draci cititoare, să vă reproduc măcar o strofă :” Elodia e moartă/ Şi totuşi...ea trăieşte! / Din pozele-i frivole/ Suav ea ne zîmbeşte!”...¤ Şansa Elodiei că a dispărut : altfel, neam de neamul ei nu primea dedicaţii rimate! ¤ Ceea ce vă doresc şi vouă, suave lectore! ( să vi se compună versuri, nu să dispăreţi).

(foto: http://londra.mae.ro

In Prague, Between Puppeteers, creating a Union

Last summer I had the honor to take part in an international jury at Prague. At the end of the festival, its director, Todor Ristic, came with a proposal to found a … theatre association. We, the artists of twelve countries were then summoned in the office of the future association.
I was obviously delighted by the idea, because I think that these unions always prove to have benefits. Similar associations already exist on the globe (UNIMA, ASSITEJ) but they lack the limit in building up noble friendships: the destabilizing & disjointing institutions seem to always show up as being in excess.
So, recently, we were all invited at the first WAP (World Association of Puppeteers) congress. We met, we have seen each other after some time, we drank champagne and we immediately plunged into business. We discussed about the association’s status, the reason from which it was born and why we made it our option. I looked for viable solutions in order to bring in front the importance of the puppeteering schools in our countries and around the world.
The editing of a trimestrial professional magazine was immediately established. There were many important ideas concerning collective performances, work-shops, festivals and courses with professors from different countries. Also discussions about puppet exhibitions and DVDs took place including a specialized international library, the spreading of the texts dedicated to the children (mentioning that nowadays there is nothing but an excess of world wide dramatizing and a crisis concerning the third millennium themes). We shared email and addresses in order to ease the communication.
In my opinion, the were too many discussions on the subject of diplomacy and overprotection, about UNIMA: not to repeat what UNIMA does, not to offend UNIMA by the forming of WAP, to bare in mind that most of us are also members of UNIMA… Well, I say that we all joined WAP just because UNIMA ended up as a multi/honorary organization with an enclosed circuit.
In those four days many projects were set in motion and inevitably during those lenghtened discussions there were small contradictions. As a matter of fact, theatre also means conflict and not only dialogue, right ?!... The second evening, I gladly took part in a puppet opera show - Don Giovanni - of the hosting theatre ; bare in mind that this performance reaches its 10th anniversary in March ( over 2.500 performances). And many more to go !

The second day, after running through a serious body search, we were received by the Chief of the Czech Cultural Parliamentary Commission; we each introduced ourselves and motivated our presence there, looking to highlight the initiative of Todor Ristic. After getting back to the headquarters, we each signed a petition in which we requested the support of our non-profit organization by the Government, The Parliament and The Czech Ministry of Culture. Who were the ones who signed ? Behold : Behrouz Gharibpour ( Iran ), Miryam Reategui (Peru), Iuri Tairov (Ukraine), Valid Dakroub (Liban), Sten Wallin ( Sweden), Valeri Bugaev (Russia), Valid Badr (Egypt), Gabriel Apostol (Romania), Sid Ahmed Meddah (Algeria), Ronny Aellbreht (Belgium), Robert Waltr (Slovenia), Jerry Bickel (USA) and last on the list, the author of these modest lines. The Czech representatives (Ristic and Petrovic) didn't sign, because their actions related to this project were very familiar to the local authorities.
I brought back in my country a few adhesion petitions and blank member id cards because until our future meeting in June I’m planning to set up a promising subsidiary.
I’m also attaching a photo that was taken (of most of the participants ) at the conference, in the hall of the Parliament; the most renowned tapestry can be seen behind us, very old indeed, a landscape of Prague.

( this text is a translation from the original text in Romanian which can be found HERE )

La Praga, printre păpuşari , înfiinţînd o Uniune

În vară, am avut cinstea să fac parte dintr-un juriu internaţional, la Praga. La finele festivalului, directorul său, minunatul om de teatru Todor Ristic, ne-a propus să înfiinţăm o ... Uniune teatrală. Am fost convocaţi atunci , în biroul viitoarei asociaţii de creaţie, artişti din douăsprezece ţări.
Am fost încîntat, evident, de idee, deoarece, cred eu, uniunile nu prisosesc ; mai există, pe glob, asociaţii similare (UNIMA, ASSITEJ), dar nu există şi o limită în alcătuirea tovărăşiilor nobile: instituţiile destabilizatoare & dezbinatoare , mi se par a fi, întotdeauna, în exces...
Recent, deci, am fost invitaţi la primul congres WAP (World Association of Puppeteers). Ne-am cunoscut, ne-am recunoscut, am băut o şampanie şi am trecut la treabă. Am discutat statutul asociaţiei, raţiunea din care s-a născut, motivul pentru care am optat pentru ea. Am căutat soluţii viabile pentru a face cunoscute, mai bine, şcolile de păpuşari din ţările noastre, pe glob. S-a propus editarea unui trimestrial profesional. S-au ivit idei de spectacole colective, work-shopuri, festivaluri, cursuri cu profesori din ţări diferite. S-a vorbit de expoziţii de marionete şi DVD-uri. S-a discutat despre o bibliotecă de specialitate, internaţională. Despre circulaţia textelor dedicate celor mici ( că e un exces de dramatizări, pe glob, şi o criză de teme noi, trimiiste). S-au schimbat adrese şi e-mailuri, pentru uşurarea comunicării.
După opinia mea, s-a discutat cu exces de ocrotire şi diplomaţie, despre UNIMA : să nu repetăm nimic din ce face UNIMA, să nu jignim UNIMA prin înfiinţarea WAP, să avem grijă că mulţi dintre noi sunt şi membri UNIMA...Păi, zic eu, am venit în WAP tocmai pentru că UNIMA a rămas o organizaţie cvasi/onorifică, cu circuit închis!
Am făcut proiecte multe, multe, în cele patru zile şi s-au iscat chiar, în timpul acestor prelungite discuţii, mici polemici. În fond, teatrul înseamnă şi conflict, nu doar dialog, nu?!...A doua seară, am asistat cu încîntare la un spectacol de operă cu păpuşi – Don Giovanni –al teatrului-gazdă ; de precizat că reprezentaţia împlineşte, în martie, zece ani ( peste 2.500 de reprezentaţii!). Mulţi înainte!
A doua zi, am fost primiţi, după o percheziţionare atentă la intrare (cam ca la aeroport!), de şeful Comisiei pentru Cultură al Parlamentului ceh ; ne-am prezentat fiecare şi am explicat de ce suntem acolo şi am căutat să punem în valoare iniţiativa lui Todor Ristic.Întorşi la sediu, am semnat o petiţie prin care ceream Guvernului, Parlamentului şi Ministerului Culturii din Cehia să sprijine organizaţia noastră non-profit. Cine-au fost semnatarii? Iată-i : Behrouz Gharibpour (Iran), Miryam Reategui (Peru), Iuri Tairov (Ucraina), Valid Dakroub (Liban), Sten Wallin ( Suedia), Valeri Bugaev (Rusia), Valid Badr (Egipt), Gabriel Apostol (România), Sid Ahmed Meddah (Algeria), Ronny Aellbreht (Belgia), Robert Waltr (Slovenia), Jerry Bickel (SUA) şi, ultimul pe listă, autorul acestor modeste rînduleţe. Reprezentanţii Cehiei ( Ristic şi Petrovic) nu au mai semnat, deoarece demersurile lor repetate, erau binecunoscute autorităţilor locale.
Am adus în ţară, cu mine, cîteva cereri de adeziune şi legitimaţii, în alb; pînă la viitoarea întrevedere, din iunie, vreau să organizez aici o filială promiţătoare.
Ataşez şi o fotografie făcută (de o bună parte a participanţilor) la Congres, în sala Parlamentului ; în spatele nostru se vede celebra tapiserie , foarte veche, cu panorama Pragăi.

Relaţia mea (incorectă?) cu muzica cvasi-populară

Ca un orăşean get-beget, o să recunosc cu ruşine, nu am feeling pentru muzica populară. Sau nu pentru orice muzică (aşa-zis) populară.
Am iubit (şi folosit în multe spectacole!) melodii de Maria Tănase, naiul lui Zamfir, fraţii Petreuş, Ioana Radu, ceva din Angela Buciu...Dar nu tresar cînd oarecare guristă lălăie, pe acute, „neică unde tu erai/ cînd asar’ io fluierai?”.
Sunt o victimă : fiindcă eu, iubind Mozart, Bach, Beatles, Ceaikovski, Rahmaninov, ABBA, Nana Mouskouri, Moustaki, Brahms, Adamo, Grigore Leşe, Brassens, Mitru Fărcaş, Vivaldi, Dida Drăgan, Paganini, Jean Moscopol, Cristian Vasile etc., sunt condamnat să ascult, ZILNIC, manele şi hăulite gorjeneşti, incantaţii arăbeşti & tînguiri mahalageşti de doi bani, improvizaţii şoldovene & diletantisme gitane.
Să ne înţelegem : arta ADEVĂRATĂ n-are graleniţe geografice, nici temporale. Dimitrie Cantemir sau Anton Pann, au dat lumii capodopere. Dona Siminică , Bordaiaş-bordei şi Lipan-Ţăndărică pot fi memorabili. Benone Sinulescu are şarm cînd interpretează cîntece de petrecere.
Dar de ce să ascult ori pe maxi-taxi, ori pe la diferite terase de mîna a doua, fel de fel de dejecţii lăutăreşti care, în plus, sunt şi date la maximum, în semn de atitudine (fals) estetică? Nu am stresat nici un vecin cu preferinţele mele muzicale ; nu am impus nimănui să-i iubească pe Grieg sau Ileana Sărăroiu. De ce eu însă sunt condamnat să aud într-una manele şi melodii para-folclorice stupide?!
E la fel ca în lectură : nu vreau Sandra Brown, dar nici nu te oblig să citeşti Bulgakov. Sau ca-n teatru : îţi place Radu Afrim? Fii sănătos! Eu îl prefer pe Pintilie!
Vrei filme porno? E treaba ta! Eu revăd a zecea oară Bărbierul din Siberia!
Numai că alegerea mea nu stresează lumea din jur. Aria lui Bach nu se ascultă la radioul, dat la maximum, al taxiului ; nici la zecile de maşini care opresc sub fereastra mea, ale celor ce şi-au făcut garaj lîngă mine şi se cred adevăraţii proprietari ai cartierului...
E ziua ta? La mulţi ani! – dar nu sta toată noaptea cu CD playerul dat la maximum, ca să ştie lumea că eşti sărbătorit!
Am vrut să anunţ poliţia, dar aş fi făcut figură de turnător; am vrut să mă duc la cei ce ascultă muzică proastă exagerat de tare şi să-i rog să dea mai încet măgăoaia, dar aş fi făcut figură de bătrînicios. Am dorit să explic cum e cu cultura, dar n-aveam cui.
Aşa, tac, înghit, suport, ca pedeapsă că am cultură muzicală. Şi măcar , pînă la urmă, pot spune oligoizii din jur, sunt un vecin ciudat, dar suportabil...
Minoritatea (din păcate!) se supune iar majorităţii, nu?