joi, 31 ianuarie 2008

Gastronomia de la începutul secolului trecut

Prietenul meu Mircea Cavadia, scriitor, director de ziar, organizator al unui excelent festival de umor în Caraş-Severin, mă invită, ca-n fiecare an, la casa lui de vacanţă, la Voineasa. Cine a fost la Voineasa ( în Vîlcea , pe drumul dintre Rîmnic, spre Sibiu, urcînd spre munte de la Brezoi) ştie cum arată paradisul. Et in Arcadia ego!
Ce-i drept, am avut proasta inspiraţie să vin acolo...taman de la Baia Mare ( unde fusesem invitat de celebrul Akebono, Claudiu Pop, omul care-a slăbit în direct, la tv, 102 kg.!).. De la Bai, la Voineasa, se ajunge lesne – spun masochiştii : mie nu mi s-a părut – poate unde încă nu sunt masochist cu acte...
Deci, iau Săgeata Albastră de la Baia, la Cluj, de-acolo, după două ore, iau autocarul spre Vîlcea; cobor la Brezoi de unde mă recuperează doamna Trude, soţia lui Cavadia. Obosit, fug după o bere, mănînc o sarma şi citesc o carte, pe ospitaliera terasă (verandă) a casei bătrîneşti, casă care a împlinit o sută de ani.
Cam tot atîta avea şi cartea despre care vă vorbesc : ea nu poseda coperţi, nici vreo indicaţie lămuritoare ( cum se cheamă, cine-i autorul, unde-i publicată, în ce an etc.); pe coperta improvizată scria , de mînă : Carte de bucate a Mariei Turturea de la Voineasa. După cîte mi-am dat seama ( raportînd-o la opul tandemului Kogălniceanu / Negruzzi) era publicată cam cu două-trei decenii, după. O seamă de termeni şi reţete repetau bucatele propuse de paşoptişti. Deci, s-ar putea spune, şi acest volum conţine feluri de mîncare aproape criptice ; am notat pen tru dumneavoastră, mîncăi frustraţi, cîteva nume de bucate, spre-a vă face să salivaţi, cultivîndu-vă : dulceaţă (şerbet) de dracilă; dulceaţă de ( miez de) frape ; dulceaţă de (coajă de) neramze; şerbet de chitră; dulceaţă de gelatină (tremură) ; dulceaţă de cantalup ; şerbet de pergamot; şerbet de sacîz ; paşchet ; povidlă de caise ; Mandel-Kuchen; bogace (bohaci) ; crafne ; bucium prăjit în unt ; sulişoare (pardon de expresie!) ; plesiruri ; plăcintoare; gato de cartofi de Lion; lapte zburat spaniol ; croşete de Olanda; muhalebiu cu nisaştea ; cremă plumbuită ; bishop; vutcă aurită ; şi, ca să nu vă mai plictisesc şi pentru a vă face poftă, transcriu şi un fel de mîncare complicat, cu titlu lung & apetisant – lise de chitră, portocale întregi, caise, frape, prune umplute cu fisticuri...mmmm!!!
Citind reţetele , mi-am dat seama nu numai că pe la-nceputul secolului trecut străbunii ( strămoaşele) aveau timp, dar aveau şi cu ce cumpăra atîtea şi atîtea produse! Deşi, tehnic, bucă tăria era oarecum rudimentară (nu existau microunde, temperaturi înalte, mixere, cuptoare de mii de waţi, tacîmuri elegante de inox şi pahare de mînuit fără spaima spargerii), răgazul pentru artă şi plăcerea culinăritului nu se pot compara cu bucătăria treimiistă, bazată pe semipreparate, cola, hamburgeri, pizza şi hot dog.
Şi cît de curios sună azi, în urechea gospodinelor mai rar dedulcite la asemenea lecturi, unele ingrediente despre care se zice că-s chiar toxice (scrobeală, clei de morun, gumă arabică, sacîz – cernut prin tulpan, nişaşta; sau mai puţin periculoasele unt de pergament, zahăr verde, apă de flori ş.a.m.d.). Desigur, un cercetător al arhaismelor şi regionalismelor, ori un pasionat (fanatic) al bucătăriei, reuşeşte să descifreze termenii subliniaţi de noi cu bond; nu e greu să-ţi imaginezi că dracila = un fel de mărăcine ; chitra = o varietate de lămîie; povidla = magiun ; Mandel Kuchen = prăjitură cu migdale; crafne = gogoşi; cantalup = pepene ; lapte zburat = variantă mult mai apetisantă a „laptelui de pasăre” ş.a.m.d.
Sunt însă şi cuvinte pe care nu le mai găsim în dicţionare şi asupra cărora ne va fi din ce în ce mai greu să ne dumirim. Ergo : pofticioşi dumneavoastră, profitaţi de bătrîni ( minimum octogenari!) şi trageţi-i de limbă, precum culegătorii de folclor. Ceea ce veţi afla, treceţi cu plai vazu’ pe pergament şi iute daţi de ştire degrabă vărsătoriului de vutci & vinuri ce se-ncumetă să semneze aici...Pohte & gînduri aromitoare !

luni, 28 ianuarie 2008

Titluri adunate de prin ziare


Vrînd să termin de publicat însemnările din agenda pe anul trecut, azi supun atenţiei vostre, cititori & bloggeri, titluri nostime – sau doar bizare – culese din presa noastră cea de toate dimineţile. Jur că sunt reale, literă cu literă.
Cum pot fi ele reale? De vină-i viaţa ; uneori, fie, gazetarii...

UN DEŢINUT OCTOGENAR A MURIT ÎN TIMP CE AŞTEPTA ELIBERAREA CONDIŢIONATĂ ( nu degeaba se spune că aşteptarea ucide, bre!);
A FI TÎNĂR = O AFACERE PROASTĂ ÎN ROMÂNIA ( dar a fi bătrîn nu e o afacere , nicăieri!) ;
MAISTRU JUDECAT CĂ UCENICUL A CĂZUT DE PE CASĂ ( păi pe ucenic nu mai avea cum!...);
LA FURAT, ÎN GRĂDINA PENITENCIARULUI ( da’ ce, pentru vînătorii de crocodili e mai uşor?);
NASA A TRIMIS BEŢIVI ÎN SPAŢIU ( nici eu nu m-aş duce acolo, treaz!);
VAMPIR ARESTAT ÎN HONG KONG (la noi ăştia nu-s prinşi niciodată!);
RĂPIT ŞI LĂSAT FĂRĂ SPRÎNCENE (putea s-o păţească mai rău cu sadicii ăia! Filosoful Abelard a rămas fără cojones...);
ÎNJURĂTURILE FAC BINE LA LOCUL DE MUNCĂ ( nu doar acolo : în familie, ori în cronicile literare, sunt mult mai frecvente!);
MI-AM PĂSTRAT FRUMUSEŢEA DATORITĂ OPTIMISMULUI SPAGHETELOR ( altele preferă pesimismul lactatelor : chestie de gust);
ŢĂRANII POT TĂIA PORCII ÎN MOD TRADIŢIONAL (păi, bieţii de ei, nici nu ştiu s-o facă, altfel!) ;
DEŢINUT NEMULŢUMIT DE GÎNDACI ( de parcă gîndacii ar fi super-încîntaţi de calitatea deţinuţilor! );
IEŞEAN JUDECAT PENTRU CĂ VACA SA A UCIS UN MOTOCICLIST ( mai rentabil ar fi fost să taie vaca! Şi la dejun să fie invitaţi şi urmaşii motociclistului!...);
CHINEZI DAŢI AFARĂ DIN PARTID PENTRU CĂ AU MAI MULT DE UN COPIL ( cine i-a pus să intre în partid?!);
UNUI IEŞEAN CARE SE ÎNTREŢINEA COSÎND GOBLENURI I-AU DEGERAT MÎINILE LA ŢARĂ, LA MUNCĂ ( mare greşeală ! păi ce, Paganini se ducea pe coclauri, să spargă lemne?);
ARŞINEL, ACTORUL ANULUI 2007 ( pesemne, o fi fost un an mai prost...);
PAPA LAUDĂ FOTBALUL ( schimbaţi-l, bre!)...

De citat, aş mai cita, dar mă tem de plictiseala ta, cititorule! La bună vedere, într-o lume cu titluri de ziare logice!...

duminică, 27 ianuarie 2008

A trecut şi Ziua Unirii!...


...Ce bine! ¤ O mai spun o dată, poate le intră-n cap : decît să ne prefacem că sărbătorim Unirea, cu hore, huiduieli şi discursuri ipocrite, mai bine sărim peste dată.¤ Şi cu banii ăia, tragem o chindie ţapănă pe-un vîrf de munte cu mioare care habar n-au de istoria naţională...¤ Singura parte bună a tărăşeniei : măcar se mătură bine pe unde urmează să treacă şefii Statului.¤ La capitolul oi ignorante, n-am încotor şi-o trec şi pe frumoasa actriţă Charlize Theron : dînsa, după ce s-a dat în bărci otomane părin ţara lui Ataturk,a declarat că-i place capitala Turciei, Budapesta. ¤ Da’ ce, domnul Marko Bela nu zice că Budapesta-i capitala României? Măcar artista e plăcută privirii...¤ Dar tot merită pusă să scrie pe tablă, de 100 de ori, „Turcia nu e Ungaria!”; naşpa’ ar fi ca diva să nu ştie nici să scrie...¤ Şi fiindcă tot suntem la rubrica ştiri neplăcute, să reamintim că chiar în Iaşi se scot la licitaţie bunurile din Casa Ceauşescu, de la Bucium. ¤ Dincolo de faptul că preţu-i pipărat, mă-ntreb cine (exceptîndu-l pe Dinel Staicu) ar vrea să cumpere, cu sute de mii de lei noi, obiecte maculate de Ody & Siny – chiar dacă odioşii n-au dormitără aici, prea des? ¤ Mai bine era ca respectivele obiecte să fii fost depuse într-un muzeu Ceaşcă, instructiv pentru tinerii care tind, în necunoştinţă de cauză, să-l aprecieze pe tiran.¤ Mai stăm oleacă pe terenul mlăştinos al politicii : cică acu şu dl. Vosganian îşi face bagajul pentru DNA.Ptiu! ¤ Domne’, da jumate din miniştrii su tinichele legate de coadă! Şi asta nu neapărat că-s corupţi, ci şi fiindcă e greu să fii vigilent, 10 ore pe zi şi să semnezi cu prudenţă , selectiv, întreaga mapă pe care ţi-o aduce secretara...¤ A revenit, în forţă, pe un post tv, celebra Teo. Am urmărit-o, frigid : ţopica nu mă furnică nici pe creier, nici pe cord, nici mai jos (adică, la glezne). Am înţeles însă, că unora dintre telespectatori taaareeee le mai era dor de dodoloaţă!...¤ S-o ia acasă.¤ Da’ hai să vă-ntreb dacă vi se par normale ştirile prezentate în media : pe de-o parte românii sunt atacaţi în Italia, răniţi, omorîţi sau trimişi acasă ; pe de alta angajatorii străini se declară foarte mulţumiţi de ei. Cum vine asta? ¤ La fel, pe de-o parte ni se spune că Loganul nu-i competitiv pe piaţa mondială, pe de alta – e prima maşină în Europa, la creşterea vînzărilor. Hm...¤ Alta : o parte din posturile tv ne-au asigurat că Bruni s-a măritat cu Sarkozy, pe şest ; în aceeaşi seară, altele dezminţeau zvonul...Halal informare treimiistă! ¤ Ce-are el cu treaba ei, nu-i treaba mea : dar nu derutaţi lumea, ştirişti de ocazie.¤ Un bilanţ mîhnitor, comunicat recent de ministrul internelor, David (ex-Goliat) : în 2007 şi-au pierdut viaţa în accidente rutiere mai mult de 7 persoane/zi! Brrr!!!! ¤ Şi eu care fac naveta cu microbuzul, săptămînal! ¤ Da’ hai să trecem la chestii mai puţin frisonante : cică un olandez a traficat, în zona Galaţi,o tonă de marihuana! Hai că ne-am dat dracu’! ¤ Da’ ce, s-a desfiinţat poliţia în judeţul Galaţi? Ori olandezul ăla era pirpiriu , rău de tot, şi purta haine foarte largi?! ¤ Cică şi editura Polirom a primit ameninţări fiindcă a publicat nefericitele alea de versete satanice...¤ Măcar de-ar creşte vînzările, să aibă editorii o compensaţie! ¤ Final aşteptat la Romeo şi Julieta ot P(S)D : fata lui Băsescu a anunţat, demnă, spre mîndria părintelui ei, că s-a despărţit de junele Hrebenciuc. Ni s-a luat o (casă de) piatră, de pe inimă! ¤ Apropos de nuntă : o tanti care e expertă în mariaje a zis pe un post oarecare că azi, o nuntă ca lumea, pentru 100 de „papagali”, trece de 5.000 de euro. Nu-i mult! ¤ Şi dacă-i găseşti pe ăia 100 de sinucigaşi petrecăreţi (iertată să-mi fie sintagma!) scoţi banii îndoit. ¤ Da’ să nu inviţi calici de-alde Mandea, ci bazaţi precum Patriciu, Ţiriac, Becali, Copos, Hrebenciuc –Tatăl, Dumas Fiul, Mama lui Ştefan cel Mare sau mătuşa de la doamna Năstase...¤ Eu însă, dacă aş avea 5.000 de euroi, mi-aş lua mireasa şi aş tuli-o în Tahiti ; nu vă luaţi însă după mine, că n-am spirit practic...¤ Da-n încheiere, vă vînd un pont : fugiţi repede şi cumpăraţi staţiuni în Elveţia ; ştiu un englez care a luat una cu...un franc! De ce-s ieftine? Fiindcă statul nu mai are bani să le-ntreţină şi vrea să scape de ele, rapid.Şo’ pă ele, prepelicari din toate zările!

vineri, 25 ianuarie 2008

Figurantul revoluţionar - un destin spectaculos


În toamna lui 1988 eram în comisia de admitere a unor candidaţi la postul de actor, în teatrul din B. S-au prezentat vreo patru amatori , dintre care doi, să zicem, bunişori. Actorii mari nu veneau tocmai în măruntul B. Aşa că luai ce puteai, din ce ţi se oferea…Pe cei de care nu erai sigur, îi ţineai pe o perioadă determinată( un an, să zicem ; sau doar şase luni). Şi apoi organizai un nou concurs.
Situaţia nu-i mult deosebită de zilele noastre : şi în 2008 există teatre fără posturile actoriceşti acoperite (foarte puţine,ce-i drept!) şi există şi destui candidaţi la concursuri. Dar, din păcate, 75 la sută dintre absolvenţii secţiilor de actorie ai ultimilor opt ani, nu profesează.
Să revin : omul despre care voi vorbi, căruia intimii îi spuneau Pedro, a intrat la concurs pe post de actor-figurant.Cum nu eram nici eu, nici el, localnici, ne-ntîlneam zilnic – în perioada în care stăteam în oraşul respectiv – la restaurant. A şi jucat în două spectacole de-ale mele. Nu rău! Era şi-un bun camarad , avea şi o optică mai occidentală ( deoarece venise-n est, din capitala vestului, Timişoara), aşa că devenisem chiar amici.
În stagiunea viitoare însă, directorul de-atunci al instituţiei l-a dat afară. M-a surprins decizia. Fostul conducător mi-a spus că nu l-a mai ţinut fiindcă era un tip dubios : adică, susţinea provincialul, ce căuta unul cu familie în Timişoara, taman la capătul celălalt al ţării, într-un modest oraş din Moldova? Era clar că venise aici să se ţină de afaceri!(pentru cei foarte tineri : într-adevăr, prin anii 85-88, pe care eu i-am prins şi-n Banat şi-n Moldova, mulţi îşi rotunjeau salariile vînzînd în Botoşani, să zicem, „marfă” ţigări, vegeta, ceasuri , ciocolată, adidaşi, blugi etc.- cumpărată de la sîrbi ( în Jimbolia, Stamora sau Oraviţa). Mi-a părut rău de ceea ce se întîmplase cu Pedro.
Ei bine, n-au trecut decît trei luni şi a venit revoluţia din decembrie 89. În zilele alea fierbinţi, pe cine văd, la televizor, în fruntea demonstranţilor din Timişoara, dominînd cu statura lui masivă, grupurile de revoluţionari? Exact, pe Pedro. A fost invitat şi-n studio…de mai multe ori…Hm, ce-nseamnă istoria!
N-am mai ştiut nimic de el, o vreme : pînă într-o zi cînd, montînd iar în B. nu ştiu ce spectacol, fostul director – acum doar actor – a-nceput să-l înjure pe…Pedro! Ce se-n tîmplase : ex-directorul, fugind în balcon, în 22 decembrie, şi-a tras certificat de... revoluţionar . Certificatul aducea mari avantaje, printre care scutirea de impozit şi călătorii gratuite cu trenul. Dar cînd s-au pus în discuţie, la Bucureşti, certificatele contestabile, Pedro al nostru, care era în fruntea comisiei, l-a anulat pe-al ex-directorului, nu din răzbunare, ci pentru că omul cu pricina, zicea el, era tot ce poate fi mai ne-revoluţionar pe lume; fusese un obsecvios al comunismului, un produs al fostului regim, mîndru de asta, care cita zilnic din Ceaşcă şi recita, la chefuri, o poezie dubioasă :Carnetul roşu de partid.
Anul trecut, m-am întîlnit, întîmplător, pe stradă-n Timişoara, cu Pedro : avea alt look! Nu mai era tînărul non-conformist, hirsut, îmbrăcat precum metaliştii, ci un domn impozant, în palton scump, cu ochelari cu rame de argint. M-a îmbrăţişat, realmente bucuros. Şi m-a invitat la noua lui vilă, încă netencuită. La un pahar de vin, mi-a povestit, în fix 30 de minute, ceea ce avea voie ,din viaţa lui de după experienţa actoricească : existenţă spectaculoasă la maximum! Risc enorm , atunci, în16-26 decembrie…oameni care cădeau în jurul lui…a vorbit, personal, cu Ceauşescu, la te lefon…a fugit apoi în Grecia, de frică…ascuns într-o mănăstire (în primele luni ale lui 90 ,s-a ordonat chiar lichidarea lui-susţinea omul meu)..în fine, azi e directorul unei firme mixte celebre ; subalternii lui cîştigă 50 de milioane(lei vechi) pe lună! Are tot ce vrea…
Pe la miezul nopţii, ora adevărului total însă, Pedro, cu lacrimi în ochi, a-nceput să-mi de clame replici din spectacolele alea „de serviciu” în care a jucat, cu două decenii în urmă, poate , din întîmplare, în micul oraş din Moldova…

miercuri, 23 ianuarie 2008

E frumos să iubim cîinii ; dar oamenii?


Azi am avut ore la facultate. Unul dintre studenţi – pe care-l preţuiesc în primul rînd, deoarece e...mai în vîrstă decît mine – a apărut cu o sacoşă transparentă, prin care se zăreau nişte boabe. L-am tachinat, zicînd că îi e poftă de fasole. Mi-a răspuns, acru, că acolo nu e fasole (ceea ce ştiam şi eu).
Trece ora de curs. Cînd să-ncep a doua oră, în clasă revine tomnatecul învăţăcel (care încheiase ora cu mine) şi-şi ridică plasa cu boambe : „Fără ele sunt mort!” – mărturiseşte studentul. Ştiind că în Iaşi, el locuieşte la cămin, am cerut explicaţii : „Le dau granule potăilor care mă întîmpină cînd vreau să intru în cămin, că altfel mă rup!”. Hm!...
Mai am un amic, scriitor & psiholog, care, în plimbările serale prin cartier, mi-a spus că are permanent un băţ impozant la el, şi pocneşte cotarlele, cînd e atacat. M-am mai întîlnit, nu de mult, cu un actor care s-a ...lăudat că a fost muşcat de două ori, de gleznă. Şi-mi amintesc că şi eu, acum fo’ zece ani, la Bîrlad, am fost compostat de un cîine, din spate, fiindcă am trecut peste nişte coji de seminţe pe care, pesemne, dorea să le îngurgiteze...Şi-n ultima vreme, cînd vin spre casă, sunt atacat de patru-cinci şarle care hămăie ameninţător, deranjate vizibil de vecinătatea cu mine. În fond, şi eu sunt încăpăţînat şi refuz să mă mut...
Poate vă mai amintiţi secvenţa aceea, difuzată şi pe micul ecran, în care o americancă, zăbăucă, a fotografiat o ursoaică : a costat-o viaţa! (pe americancă, fireşte).
Să ne-nţelegem : dispreţuiesc bestiile cu chip de om care, cum s-a arătat, des, la tv, jucau fotbal cu...o pisică, ori băteau un cal nevinovat, pînă-l lăsau lat. Nu suport imagini cu viţeluşi cărora li se scot ochii, de către copii curioşi, ori cu ieduţi care privesc lumea cu ochi trişti, deoarece nu se pot ţine pe picioare. Mă deprimă tăiatul de porc, la Ignat. Am plîns cînd am citit Puiul lui Brătescu-Voineşti. Sunt un iubitor de animale domestice. Dar să fie cu-adevărat domestice, reprezentanţi ai asociaţiilor Cuţu blînd sau Pisu’ mic.!
Fiindcă, în fond, şi omul poate fi la fel de preţios, de multe ori, nu?...
Asta ar trebui s-o afle, în fine, „gospodarii” marilor oraşe, care iau bani să rezolve situaţia, şi nu să învrăjbească iubitorii de animale, cu victimele inocente ale maidanezilorlor.
E prima oară, probabil, cînd îmi doresc ca un articol să devină, urgent, anacronic.

Gastronomica: O valoroasa restituire editoriala

Colecţia mea de cărţi de bucate s-a mai mărit cu una, preţioasă : Reţete cercate în număr de 500 din Bucătăria cea mare a lui Robert întîiul bucătar al curţii Franţei, potrivit pentru toate stările traduse de postelnicul Manolachi Drăghici. Opul apare la 1846, cu voia cenzurei.
Desigur, boieri dvs., s-ar putea să priviţi cu mefienţă entuziasmul meu; cine n-are viciul cuhniei, nu tresare la o asemenea apariţie editorială, fie ea chiar din secolul XIX-lea. Dar, daţi-mi voie, plătesc destul acest hobby, cu încasarea a zeci de ironii ieftine aruncate de sobri confraţi întru scris & teatru, ciclic; şi le răspund, cu vorbele postelnicului (care, postelnic fiind, nu era nici el chiar ultimul fraier) :” Ştiu că mulţi au să mă critice, poate să mă şi defaime, pentru că am întreprins o lucrare ca asta ce se numără în feliul cunoştinţelor celor ordinare, unii vor zice că am şi plecat către gurmandiză, alţii că nu aş fi vrednic a face ceva mai bun, într-un cuvînt fiecine va zice ceva, pentru că...aşa suntem!”. Şi, adaug cu privilegiul antumităţii, aşa am rămas – cîrcotaşi...
Dar cine era Manolachi al nostru, bre? Aflăm din portretul semnat chiar în volum de către Olga Rusu, co-autoarea ediţiei publicată la Iaşi, nu de mult, în colecţia Culinaria a editurii Opera Magna : „cronicar întîrziat”(A.Pippidi), originar din Iaşi, scriitor & traducător născut în 1801 ; unchi al marelui Iorga ; preşedinte al Tribunalului din Dorohoi, apoi al Tribunalului de Comerţ din Galaţi ; publică versuri, traduceri, literatură religioasă, precum şi o valoroasă istorie a Moldovei ; moare în 1886.
Şi cine era Robert? O vreme, bucătar al prinţului de Condé, al ministrului de interne şi al ambasadorului Angliei; apoi, deschide propriile sale restaurante - Chez Robert şi Le Tourne bri de; Brillat Savarin consideră că el este unul dintre cei care-au făcut succesul restaurantului cu prînzuri la comandă (ne informează celălalt autor al ediţiei, C.A.Vizitiu).
Cartea începe, fireşte, cu supi : am reţinut, salivînd, draci lectori, Supa cu coajă de pîne fiartă, Supa în zamă de raci, …cea vînătorească, …de castale, …de ceai rusesc, …de fâstâci . Din sosurile mici, aş alege pentru musafiri Sosul englezesc pentru posmăgit friptura, Untul de raci, Sosul întăritor,…Robert, …alb cu capere, …cu sînge de iepure, …tătărăsc cald, …indian. La mîncărici, eu aş încerca să recompun anciene feluri precum Mâncare cu mugur de sparangă, …de anghenari, …de icre şi lapţi de crapi, subiză, fasole roşii făcăluite, castale făcăluite, ma cedoneancă de verdeţuri, …la cap de viţăl umplut, …de măduvă de viţăl ş.a.m.d. Tabla materiei mai cuprinde însă, pînă la numărul 500, şi alte preparate din viţăl, oaie, vînat, legume, peşte & raci, paste, ouă, creme, gofri, posmagi, băuturi întăritoare, îngheţate, conserve de iarnă.
Ca şi alte cărţi de bucate mai vechi ( Manuscrisul brâncovenesc, spre exemplu, ori 200 bucate cercate…de Kogălniceanu & Negruzzi), şi boierul Manolachi trebuie citit, pe alocuri, cu dicţionarul alături. Gîndindu-se însă că dicţionarele noastre – inclusive cel de arhaisme & re gionalisme - stau prost la informaţia aferentă gastronomiei, autorii actualei ediţii au propus şi un glosar, din care amatorul de filologicale, ca şi bucătarul ambiţios şi inspirat, pot găsi explicaţii in dispensabile înţelegerii reţetelor. Mulţi termeni, sunt deja familiari gourmetului; alţii însă, pică la ţanc, înlesnind punerea în practică a ideilor & obiceiurilor culinare ale veacului XIX. Aflăm, astfel, că arlechina = are aici sensul de asortată (mozaic) ; berşov = asemănător cruşonului; a chelmui = a presăra planşeta cu făină; fetiţă = fetica, plantă erbacee folosită pe post de salată; garbură = ciorbă groasă din Bearn; ghemov = dulce din albuş şi gelatină, legate cu zahăr ; dra ghentă = gelatină naturală dintr-un arbust gumifer; matroşi = mîncare din peşte, aromată cu vin , dafin şi cimbru ; zinzifiluri = condimente (precum ghimbirul & curcuma) ş.a.m.d.
Gratitudinea rafinaţilor iubitori de carte şi mîncăruri, se îndreaptă, în această toamnă, spre Olga Rusu (care a dus mai departe opera migăloasă de transliterare începută de soţul dînsei, Constantin Liviu Rusu), Constantin Armand Vizitiu şi editura ieşeană Opera Magna. Inspirată , delectabilă & apetisantă apariţie!

duminică, 20 ianuarie 2008

Vine (iar) Ziua Unirii !...


...Şi? ¤ Românul e mai interesat de coniacul Unirea, decît de semnificaţia istorică a zilei de 24 ianuarie (ca dovadă că reclamele alea cu beţivani se dau zilnic pe post). Din păcate! ¤ Din păcate? ¤ Da’ unde scrie că tot trebuie să sărbătorim cîte ceva? Păi cînd mai muncim? ¤ Da’ ce, în viaţa de apoi ce-om face? Muncim! ¤ Acum, distracţia. Şi aniversările. Multişoare, bre! (numai luna asta fură : ziua lui nea Nelu Iliescu, Ion Diaconescu, a lui Tăriceanu, a Unirii, şi a fetei celei mai bătrîne mame, Adriana Iliescu). ¤ Eu aştept însă evenimente mai plăcute, precum reabilitarea leului – că-n ritmul ăsta, coşul zilnic va deveni curînd cît coşuleţul ăla care se pune-n piept fomeilor, de Mărţişor...¤ Da’ ce, decît să haleşti un peşte, nu te poţi sătura cu un sfert de conservă (hering în sos tomat)? Decît o pîine, nu-i mai sănătoasă o chiflă? Decît un litru de vin, nu-i mai bun unul de apă de la ţuţuroi? Ş.a.m.d. ¤ Silueta nu se ţine cu tochitură sau sarmale, ci cu frunze! Ies păpădiile, lăptucile, ştevia...fierte bine cu cozi de ceapă verde şi oleacă de oţet...mmmm!!! Cine-i ambiţios, o dă pe iarbă reavănă, mustoasă, că doar caii şi vacile mănîncă gazon de-o eternitate şi n-arată rău! ¤ Şi cînd mori subnutrit, şi coşciugul devine mai ieftin, nu? ¤ Da’ să mai lăsăm în sărăcie subiectele astea sinistre şi să trecem la hasmodii cvasi/relaxante : cum ar fi aia că ungurii vin la Nădlac şi Vărşand să-şi facă plinul la maşini. E bine! Că vindem mai multă benzină. ¤ Şi or mai lăsa şi ceva euroi prin zonă, cu această ocazie...de-un suc, de-un mic, de-un gulaş românesc, mai vînd comercianţii noştri una-alta, că ungurii pot mînca tot ce vor, nu ca mioriticii...¤ Da’ dacă leul tot scade, de ce nu trecem la alte monede, care cresc? Că tot atîta costă să tipăreşti lei, ori forinţi! ¤ Şi nu trebuie să ştii limba, că doar nu iei bancnota s-o citeşti, ci s-o dai la market...(cum vin eu mereu, benevol, cu idei geniale de relansare a vieţii financiare!) ¤ Altă chestie nostimă : Mircea Dinescu a primit titlul de cetăţean de onoare al Botoşaniului. După care, cum vorbeşte mereu în plus, se trezi că i se ia titlul, deoarece face băşcălie de locuitori. Scîrţ! ¤ Păi botoşeneni dvs., verificaţi omu’ înainte de-a-l decora! Uite, io aş vorbi despre voi numai în superlative, dacă m-aţi onora cu rîvnitul titlu...¤ Mă propun timid, nu dau cu parul! ¤ Lumea fu uimită, zilele trecute, că mai mulţi oameni de fotbal trecură pe la DNA. De ce nu mă miră şi pe mine? Simplu : fiindcă este ştiut de toată lumea cu q.i. peste 45, că nu poţi face fotbal, fără bani negri şi mici/mari găinării. Şi-atunci? ¤ Ori vrem succese fotbalistice, ori justiţie. ¤ Naşpa’ e cînd se şi fură şi se şi pierd meciuri internaţionale...Dar n-ai cum să le prevezi pe toate, nu?! ¤ Comic, da’ tare comic a devenit şi Mircică a lu’ Geoană cînd a declarat, cu meclă serioasă la culme, de cioclu înrăit, că vrea să devină preşedintele ţării.Partea proastă e că nu mai vrea nimeni asta. ¤ Da’ lumea-i schimbătoare, puiuţ!...O ţîră de pacienţă...¤ Alta : ministrul mediului (nu pot niciodată să-i pronunţ numele!) a cerut să nu se mai ofere pungi de plastic în magazine, gratuit, fiindcă încurajăm astfel populaţia să distrugă eco-sistemul. Scîrţ! ¤ Cică să ni se dea pungi de pînză sau de hîrtie. ¤ Cine-i masochistul ăla care să se apuce să fabrice pungi de hîrtie, unde-s chinezoaicele alea care să coasă mii de săculeţi de pînză, c-aşa vrea muşchiul lui Korodi Attila? (na, că am putut să pronunţ!).¤ Şi culmea paradoxului : The Times a dezvăluit că vaccinul anti-HIV pus recent în circulaţie, nu numai că stopează cazurile de SIDA, ci chiar le...dublează! Ptiu! ¤ Hai că închei, fiind indignat la culme. Pa!

Apel la memorie

Cum se vaită toţi de frig în jurul meu,mi-amintesc, printr-un „click!” sadic al resuscitării trecutului, cea mai umilitoare onomastică personală din viaţa-mi, nu lipsită de umilinţe.
Era în’ 86, la Bîrlad. De Sf.Ştefan (pe buletin sunt şi Ştefan). Invitasem în apartamentu-mi de două camere nişte buni prieteni care aveau sobe cu lemne în casă; aveau şi lemne; ergo, aveau căldură, zilnic.
Eu, ca omul ce stătea la bloc, pic de căldură în apartament. Era însă 27 decembrie şi nu vroiam să mă fac de rîs, în acea frumoasă, sărbătorească zi de nume, amplasată între Crăciun şi Revelion.
Am luat de la teatru vreo trei aeroterme; mai aveam şi eu una. Am lăsat gazul deschis toată ziua, şi tot nu era cald. După ce ne-am încins cu ţuici şi cîrnaţi (aduse de generoşii oas peţi) , parcă a devenit suportabilă temperatura camerei. Numai că, pe la miezul nopţii, cineva a observat că iese fum din contor.
Am scos repede toate aparatele din priză. Punînd mîna pe tabloul siguranţelor, m-am fript! Mai era puţin şi luam foc!…
Peste o săptămînă,am plecat la Bucureşti. Casa mea de-acolo era la fel de rece, deşi a veam încălzire cu gaz – deci, teoretic, puteam să dau drumul, oricînd, la foc. Numai că, poate-şi mai amintesc cei trecuţi de 35 de ani, pe-atunci nu era presiune la gaze!
Am vrut să sărbătoresc noul an(cu întîrziere scuzabilă), cu doi vecini : unul din ei făcu se rost -rara avis!- de o pastramă de oaie, care-atît de mult îmi place. Nu am putut prăji carnea! Focul abia pîlpîia ! Vecinul de sus a venit cu o… spirtieră de voiaj! Degeaba! A fost o cină ratată.
La televizor…n-aveai ce vedea…(Chişinăul părea un post ultraoccidental!). De citit … nu găseai cărţi, decît pe sub mînă…Şi chiar cînd erai cufundat în lectură, te trezeai că se lua lumina!
Începuseră să se vîndă bine vechile lămpi cu petrol – numai că nu se fabricau şi sticle de lampă, deoarece –teoretic- ne electrificasem, nu?!
Meseria cea mai rîvnită?Activist de partid – da’ n-apucai! Apoi însă, era cea de măce lar; sau chiar barman, bucătar, carmangiu. Îi dădeai un kil de vin (obţinut greu, tată! ,că pe piaţă se scosese vinifructul şi pelinaşul – poşirci care-aveau …4 grade!) lui Viorel măcelarul, îţi azvîrlea un pachet de carne „degresată”( pentru cei mai tineri : carnea DEGRESATĂ era compusă din doar 60%…grăsime); şi-i plăteai şi de două ori preţul, că altfel zicea că n-are. O cafea bună costa…o chenzină (pe piaţă nu era decîi „nechezol”); eu luam 950 de lei, la două săptămîni; ei bine, un pachet de jumătate Wiener (deci, nu din cea foarte bună!) era 700 de lei! (şi puteai avea ghinionul, cum am păţit eu cu un bişniţar din Iaşi, să fie şi falsificată!).
Un whisky bun era greu de obţinut : plus că avea cam acelaşi preţ cu cafeaua!…
O colonie de marcă? Iluzie!
Să publici o carte bună? Trebuia să debutezi la concurs! Şi-apoi, dacă te nimereai printre cei 1% norocoşi, te costau secretarele editurilor, plus directorii lor, plus tehnoredactorii, jumătate din cît luai pe volum (dar, ca să fiu cinstit, pe vremea aia luai!).
Dacă vroiai să devii actriţă, era aproape imposibil! (erau 160 de candidate pe un loc; da, de 80 de ori mai multe decît azi!).Plecări în străinătate? Greu! (deşi îi aud pe mulţi tipi zicînd că pe vremuri plecau toată ziua-bună ziua ; nu întotdeauna face cinste, con fesiunea…!).
Vroiai să montezi o piesă de suflet? Trebuia să ţi-o aprobe Consiliul Culturii ; şi puteai să n-apuci s-o pui în scenă niciodată…(nu ca azi cînd, de exemplu, Cris Simion, la 27 de ani, a şi semnat şase regii în Capitală; plus că a publicat, iute!, cinci cărţi!).
Morala? Să nu uiţi, nostagice Darie! Să nu uiţi!…

marți, 15 ianuarie 2008

Critici –măcelari

Nu ghiciţi despre ce este vorba în episodul meu de azi, chiar dacă v-am întins o mână de ajutor! Credeţi că vreau să vă vorbesc despre un exeget dur? Nu. Ar fi prea simplu. Şi chiar banal.
Cazul pe care vi-l aduc în faţa voastră astăzi ţine de bizareria vieţii noastre literare şi nu numai. E unic în istoria generaţiei mele. Şi merită, deci, un pic de atenţie…
Prin anii 70, când intram în viaţa literară şi artistică, l-am cunoscut pe un quasi-conorăşean, pre numele lui A.I. Scria bine, făcuse o facultate serioasă şi se căsătorise cu o ieşeancă (pe care, ciudat, n-am mai întâlnit-o, de peste 25 de ani!) şi făcuse un copil. Publica des, în cele mai bune reviste literare; avea şi multe rubrici de specia litate la Radio Bucureşti. Totul părea să-i meargă „uns”.
Cu toate acestea, peste patru-cinci ani acest laborius-afirmat a dispărut, brusc, din lumea literară. Prin ’80 chiar uitasem de el. Până într-o zi, când mă duc, în cartierul meu din Bucureşti (Piaţa Domenii) la un magazin de carne. Acolo nu văd nu numai rafturile goale, ci şi un tip în halat alb (măcelarul!) cu o figură teribilă de cunoscută. Am o bună memorie; totuşi, nu ştiam de unde să-l iau pe blonziul înalt, cu perciuni ; mi se părea că şi el se uită lung, la mine. Deci, probabil că ne-am mai cunoscut.M-am plimbat prin piaţă multă vreme, frământându-mă această stupidă am nezie; cine era măcelarul acela care mi se părea atît de cunoscut şi care, sincer să fiu, nici nu putea fi înregimentat în partidul amicilor mei, deoarece, până-n’90 inte lectualii (adică, oameni săraci) nu-şi permiteau să aibă relaţii atât de ”înalte” … (măcelarii vânzând numai de sub tejghea, celor cu bani). Fiindcă am început neinspirat această amintire , desigur, o să ghiciţi acum că este vor ba despre criticul A.I. El era măcelarul din piaţă! Descoperirea m-a uluit pur şi simplu! Nici nu ştiam cum să-l abordez(îl jigneam oare, ecunoscându-l?), ri să mă prefac că nu-l recunosc (mă va acuza de conformism?) Pe de altă parte mă simţeam complexat în faţa lui, deoarece ştiam că este mai puternic decât mine, având o marfă vandabilă, ”la mare preţ”, nu flecuşteţe literar/teatrale, pe care nu dădea nimeni doi bani…
Să nu mai lungesc vorba : ne-am recunoscut ”pe faţă”; mi-a şi vândut două kile de carne (când i-am zis că n-am prea mulţi bani, s-a strâmbat şi mi-a creat senzaţia că-mi face un favor, dar unul ne -repetabil). Pe când începusem să depănăm amintiri, a intrat în magazin fostul mare portar de fotbal Voinescu, cu o sarsana uriaşă şi-a cumpă rat, tot ”prin spate”, nu mai puţin de zece kilograme de carne!…Am plecat repede, ruşinat…
Peste vreo două luni, m-am dus iar în piaţă ; am dat ocol timid şi circumspect măcelăriei. A.I. m-a văzut şi mi-a făcut un semn de nabab, gen ” hai, fie, vino, dacă tot ai şansa să mă cunoşti”!…Am intrat cu un pas stângaci: ştiam că doar poliţaii, securiştii , activiştii şi cîrciumarii sunt serviţi, în mod frecvent pe sub tejghea!
Omul meu era bine dispus; mi-a arătat un butuc de măcelar de vreo 60 de cm. diametru, înalt cam de un metru. Şi, mângâindu-l, a susurat: ”De-acuma-s cineva! Am butucul meu! AL MEU! L-am luat din banii mei, nu ai unităţii! Sunt mare, cu frumosul meu butuc!”…
Şi şi-a culcat capul pe el, sorbindu-i, cu nările fremătînde, tainicele arome…
Sincer să fiu, nu înţelegeam prea bine importanţa social/economică a butucului în viaţa fostului critic literar ; probabil însă că, datorită lui putea tăia carne mai multă şi, deci, vinde de trei-patru ori mai mult ; fapt, într-adevăr, plin de semnificaţii, dacă ne amin tim că atunci , prin ’80-’85 produsul se dădea, ”la negru”, de două ori mai scump! Mi-a mai vîndut, ca la milogi, un kil de carne, şi mi-a atras atenţia că-mi ia un bacşiş derizoriu, numai pentru al nu-l bârfi între foştii lui confraţi, pe la restaurantul Casei Scriitorilor – unde-ţi spusesem că mă opresc, des.
Peste vreo trei luni, m-am dus iar în piaţă ; nu mai era. L-am întrebat pe un alt măcelar ce-i cu el. Jumătate rău, jumătate ironic, carmangiul mi-a şuierat :”Nu te sfătuiesc să mai întrebi de acela!”…Apoi,tacticos, a început să taie cotlete cu o bardă ascuţită, vai!, pe butucul …colegului meu de cenacluri & tabere literare şcolare. Am dedus că A.I. fusese arestat; ori avea necazuri de alt gen.
Mă rog, viaţa literară-i fleac, pe lîngă jungla celor cu bani, a celor care aveau pu terea, prin carne, într-o perioadă în care nu exista, practic, carne pe piaţă, iar omul de rînd stătea la cozi, de la trei noaptea, la” adidaşi” şi coaste afumate!
N-am mai trecut prin Piaţa Domenii , alte trei luni. De-atunci, să tot fie vreo douăzeci de ani, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu acel critic literar promiţător, eşuat într-un măcelar cu contract determinat. Un poet din Iaşi mi-a spus că-l cunoaşte şi că lucrează acum la un partid renumit.Nu mai scrie critică, nici nu vinde carne : editează materiale propagandistice.
Oricum, în politică, îi vor folosi învăţămintele din ambele lui meserii. Şi din experienţa răscolitoare a umilinţei de-o viaţă şi a „supremaţiei” de o clipă…

luni, 14 ianuarie 2008

UE intră... în România !

Păi ce, numai noi să tînjim după ei? Iaca, în aprilie o groază de lideri ai lumii vor veni la noi, cu căţel, cu purcel, să participe la un fel de summit.¤ De data asta însă, va mai intra şi SUA în România, căci însuşi Bush (ăla cu respiraţia gură, la gură) va locui la Marriott ! Sarkozy va sta la Sofitel, iar Angelika a lu’ Merkel – la Hilton.¤ Domne’, în fine-şi vor găsi o utilitate şi cele mai
scumpe hoteluri ale ţării, căci un milion juma’ de euroi pe noapte, nu-s de colo! ¤ Plus prestanţa României care, iacătă, mai primeşte şi lume bună, nu doar rakeţi & babuini...¤ Azi o să fiu mai optimist, n-o să vă asasinez cu ştiri greţoase (că io nu-s emisiunea Pro Tv de la ora 17!); dar tre’ să trec în revistă şi fo’ trei evenimente serioase : prima, aia cu directorul agenţiei Bancpost care a furat 120.000 de euro din agenţie, să-i joace la cazino. Hm!...¤ Cît de slab tre’ să fii ca să comiţi o asemenea prostie? ¤ Chiar dacă după ce-a pierdut tot, s-a aruncat de la etajul opt, gestul prim tot impardonabil rămîne. Complexul Anghelache (din Inspecţiune, a lui Caragiale) funcţionează şi-n mileniul trei...Din păcate.¤ O noutate...veche : iar au fost agresaţi români, în Italia. Gintă latină? Ptiu! ( să mă scuze Spineanu că iar scuip cu litere, dar sunt indignat!)...¤ Alt scandal al săptămînii ce trecu’ fu ăla cu Norica : femeia asta reapare, ciclic, în pagina de scandal a gazetelor – deşi, cînd te uiţi la ea pare om serios & vaccinat. ¤ Că Băse n-o vrea, e dreptul lui. Dar şi că Tăriceanu nu-i răspunde la telefon Preşedintelui, e la fel de grav : păi dacă e vorba , nu de Norica, ci de un nor radioactiv care vine spre noi, ce te faci? În ce ţară primul om din stat nu poate vorbi cu premierul? ¤ Hm...¤ Apoi : cică teroriştii vor să sustragă materiale radioactive din ţara nostră ; SRI însă nu ştie de o aşa intenţie. ¤ Io zic să ştie acum, nu după. Că după, o vom şti şi noi, fără să fim plătiţi pentru asta...¤ În fine, Adrian Costea – cel cu Eterna şi fascinanta...- fu condamnat, la Paris, pentru deturnare de fonduri. Oricum, din cele 36 de luni de detenţie primite, 30 sunt cu sus pendare.¤ Io zic că merită să faci 6 luni ţuhaus, pentru 7,6 milioane de euro!...¤ Da’ să lăsăm naibii blăstămăţiile, şi să trecem la varii nostimade : cică zeloşii grăniceri din R.Moldova îl căutară de droguri , la Sculeni, pe...Mitropolitul Basarabiei! Şi eu care credeam că-n cădelniţele de la biserică e tămîie...¤ Alta : după Sărbători, 1.000 de cetăţeni s-au dus la spital, cu fracturi. Nu ştiam cît de periculos poate fi mersul pe trotuar!...¤ Da’ dacă eşti şubred, beat sau ai botine care alunecă, mai stai acasă, mamaie! Că azi sunt firme care-ţi aduc în pat pizza şi apă minerală, nu-i nevoie să te duci spre magazin, şi s-ajungi la spital! ( unde, şi-aşa, paturile-s insuficiente).¤ Am avut noroc în viaţă : n-am ajuns la spital decît o dată, la apendicită. Da’ de la căzături, mi-ar fi jenă! ¤ Şi-acu’, ţineţi-vă, că vin trei ştiri tari : un ieşean fu trimis în judecată fiindcă vaca sa a ucis un motociclist. Ptiu! ¤ La fel de absurd ar fi fost ca un motociclist să fie dat în judecată fiindcă mobra lui a omorît o vacă!...¤ Da’ ce mă amuză vestea că se face un recensămînt al... boschetarilor! Păi dă greş, mereu, ăla al oamenilor cu buletin & adresă, cum ar fi exact cel al aurolacilor neînregistraţi la Starea Civilă, care schimbă, seral, guri de canal, containere sau catacombe?! ¤ Da’ la noi încă e bine : în China, dacă ai mai mult de un copil, eşti dat afară din partid! ¤ Cum în România populaţia e în îngrijorătoare descreştere, io propun să importăm copii din China : ăia scapă de excludere, noi depăşim 30, poate chiar 40 de milioane! ¤ Şi ce, n-aţi mai văzut mioritici cu ochii mijiţi? Că doar Titulescu, Lucescu sau Victor Ponta n-avutără basedow! ¤ Şi să-nchei cu una care numai comică nu e : un individ se duse la restaurant să ia masa şi se trezi la spital, cu două bucăţi de carne... fixate în gît. Dacă ospătarii nu chemau Salvarea, consumatorul era acum într-un loc în care nu mai ai nevoie de restaurante şi fripturi, ci doar de linişte şi multă, infinită verdeaţă...¤ Ceea ce vă doresc şi vouă, draci lectori (linişte, nu verdeaţă!). ¤ Hai, pa!

duminică, 13 ianuarie 2008

Minciuni, „tromboane”, „gogoşi” & minciunele convenţionale

E clar că sinceritatea n-are ce căuta în diplomaţie şi, păstrînd proporţiile, în societate. Nu e sănătos să fii deschis cu duşmanii, dar nici cu prietenii. Cele mai multe divorţuri au la bază sinceritatea deplasată a unuia dintre soţi : am un amic care a terminat-o cu soţia deoarece într-o seară, pe la al 15-lea pahar, i-a mărturisit consoartei că şi-s pălmuit soacra, cu sete. Şi mai am o colegă care a rămas văduvă după ce i-a spus bărbatului – oleacă mai în vîrstă – că are o juma’ de normă la un salon de masaj thailandez.
Şi-ntr-o piesă a lui Ibsen, un tip deplasat era atît de direct cu lumea din jur, încît în finalul dramei rămînea ...singurul erou în viaţă!...Ptiu!
Evident, n-avem de ce să ne facem griji, numărul ipochimenilor sinceri nedepăşind, azi, în România, 1% din populaţie. Oamenii civilizaţi nu aruncă cu adevăruri în populaţie, de dimineaţa, pînă seara. Ei recurg la limbajul minciunilor convenţionale . Spre exemplu, cînd, de ziua numelui, primiţi de la colegii de birou o pastă de ras şi o sticlă de votcă, prefăceţi-vă că sunteţi în culmea fericirii :” Vai, asta e votca mea preferată! Unde aţi găsit-o? Că şi eu, mîine, o să-mi iau fo’ două-trei lăzi, să fiu sigur că nu dispare!...”. Nu e bine să adăugaţi „ce merge votculiţa asta după o tartină cu caviar! Phii!!!” , deoarece oaspeţii or să creadă că aţi fi vrut în cadou şi icre negre, şi se pot mîhni. Nici nu e diplomatic să constataţi că poşirca cu pricina e făcută de un delincvent notoriu, în propriul garaj, din electrod, pufoaică şi lichid de frînă: elegant e să supralicitaţi la modul „sigur e Finlandia şi au greşit eticheta la îmbuteliere!”.
Sau, deoarece am pomenit de pastă de ras : chiar dacă sunteţi spîn, prefăceţi-vă c-a picat la ţanc, fiindcă vi se terminase săpunul de baie.
Deşi, e bine să cunoaştem gazda, cînd mergem în vizită, să nu ducem un tablou de Tonitza, spre exemplu, unui chior, sau un tort de frişcă, unui diabetic ; nici o pipă – unei liceene, o juma’ de porc – unui anorexic, ori un stilou, unui analfabet. Sau, pentru orice eventualitate, stiloul măcar să fie cu peniţă de aur, să poată recupera ceva din el, nefericitul destinatar...
Cînd ştiţi că un cunoscut se luptă de un an să slăbească, mîncînd numai lăptuci cu lămîie, zilnic, n-are rost să constataţi, cu glas tare,”ţii degeaba regimul ăla!”. La nervii provocaţi de dieta strictă, unui gurmand, vă puteţi trezi strîns de gît, pur şi simplu!
Şi mai încetaţi şi cu urările deplasate, tip „vă doresc o zi bună!” : ce, parcă dacă ne-o doreşte cineva, formal, o s-o şi avem?! Mai bine să tacă respectivul – pieţar, şofer de taxi, măcelar, operatoare ING – şi s-o avem realmente! Cu un tic verbal/ipocrit, nu se face primăvară...
Feriţi-vă şi să aduceţi veşti neplăcute : în antichitate, purtători de ştiri nasoale erau prăjiţi, scoşi în usturoi şi daţi la raţe. Azi, sunt numai evitaţi. Sau, în cel mai rău caz, luaţi la poceală.
Renunţaţi şi la generalizări : tinerii de azi-paraziţi !, capitaliştii – au distrus combinatele lui Ceaşcă!, eh, femeie – şi blondă!, bărbaţii-s toţi, nişte porci! etc.; ar trebui înlocuite cu unii/unele. Astfel, evităm şi gafele ineluctabile de genul „toate actriţele-s curve!”, spusă la o recepţie în care o jumătate dintre femei erau actriţe ; sau contabilii au capete pătrate – gazda fiind contabil!...
În fine, vă mai dau un sfat : evitaţi diminutivele. Şi cînd e vorba de persoane – „şe faşe Costicuţî ? ” , Trăienel (Băsescu!), decăniţă şi cînd e vorba de obiecte („cîrpuliţă”, „cărăfioară”), ori cuvinte abstracte – sufleţel-perechiuţă, metempsihozuţă, antinomioară ş.a.m.d.
Fiindcă văd că n-aţi priceput nimic şi nici nu aveţi de gînd să băgaţi la cap, va urma...

joi, 10 ianuarie 2008

premiera "Cainii"


Spectacolul de la Ateneu, vorbeste despre idealurile marunte: suferinte provocate de pierderea unui meci puse pe acelasi plan cu esecul conjugal sau cel patern. Actorii fac un tur de fort neiesind din scena timp de o ora jumatate iar pe langa microbisti speram ca si iubitorii traditionali ai teatrului vor gasi satisfactii de o cu totul alta natura. Mai multe dupa ce vedeti spectacolul (poate chiar tot aici).

Descriere InOras.ro : " Ateneul Tătăraşi invită publicul duminică, 13 ianuarie, ora 19.00, la PREMIERA spectacolului de teatru CÂINII, de Dumitru Crudu, regie Bogdan Ulmu, asistenţă de regie & ilustraţie muzicală: Gigi Şfaiţer, coregrafia: Dana Coşeru. Distribuţie: Gigi Şfaiţer, Emanuel Florentin, Cristian Gheorghiu, Vlad Baba, Alina Mîndru, Erica Moldovan, Ramona Părpăliţă, Alisa Muntean. "

Pentru mai multe detalii, click aici

Cartea de teatru: Prin ţara Miticilor

Pe Ioana Pârvulescu o citesc, de mulţi ani, cu plăcere, în România literară. Deci era normal să nu-i ratez nici cartea În Ţara Miticilor, cu-atît mai mult cu cît este dedicată Conului Iancu – autor care mă obsedează, încă dinainte de-a fi alcătuit Micul dicţionar Caragiale (2001).
Autoarea are două calităţi : stil ( limpede şi totodată seducător) ; idei (de asemenea) acroşante. Volumul de la Humanitas este compus din şapte eseuri ; n-am putea spune că fiecare dintre ele prospectează un teritoriu necunoscut – dimpotrivă, şi moftul, şi gazeta, şi relaţia cu copiii, şi exilul au mai fost cercetate, în cărţile antemergătorilor eseistei. Pentru ceea ce eu am numit, cîndva, Caragialia, Ioana Pârvulescu propune sintagma (motivată) Ţara Miticilor. Repet, temele sunt cunoscute caragialeologilor : dar sunt readuse în discuţie cu o anumită prospeţime a viziunii , cuceritoare.
Aduc, în sprijinul afirmaţiei, citate concludente :”Un Dumitru în Ţara Miticilor ar face figură de Gulliver” (p.7); „Copilul e numit Domnul..., dar imediat ce creşte, numele lui se micşorează pînă la diminutiv”(p.8); „Lache şi Mache, un fel de Adam şi Eva ai lumii Miticilor”(p.12); „În fabula epocii lui, Caragiale pare a fi greierele, iar contemporanii săi furnici” (p.27); „Marile bătălii din Ţara Miticilor sunt întotdeauna verbale, cuvîntul moft doboară orice adversar”(p.29); „În viaţa de familie, tatăl e îndeobşte, marea absenţă, de aceea nici un copil din lumea lui Caragiale nu rosteşte cuvîntul tată, ori vreun echivalent drăgăstos”(p.30); „Spre deosebire de Creangă, care a impus imaginea soacrei demonice, martirizată punitiv, Caragiale prezintă soacra inocentă, martirizată inutil”(p.31); „În mod curios, fetiţe nu există în lumea lui Caragiale”(p.37); „Lumea lui Jupîn Dumitrache şi a lui Ipingescu se numeşte Vocea patriotului naţionale.[...]Lumea conului Leonida sună şi ea bine : Aurora democratică. Lumea capitalei unui judeţ de muntenu sună atît bine, cît tare :Răcnetul Carpaţilor.[...] A te face auzit este o calitate în sine.Ea aparţine răcnetelor şi gazetelor”(pp.49-50); „Totul e comèdie, chiar tragedia”(p.70);”Ţara Miticilor – impersonalitate de oglindă.Cum te apropii de ea, se însufleţeşte şi te arată pe tine. Toţi suntem acolo. De aceea, fiecare vede altceva în ea”(p.129). Ar mai fi, în deloc voluminosul op, şi alte observaţii interesante. Dar aş risca să scriu o nouă carte, din frazele acestei cărţi. Important e că volumul ocupă deja, pe rafturile caragialeologiei, locul lui, recent, dar nu lipsit de originalitate. În fond, nu cred că despre marii autori s-a spus, vreodată, ultimul cuvînt...
Sigur că în Caragialia (fie, Ţara Miticilor!) apar multe idei care se ciocnesc zgomotos şi tunetul micilor dispute se aude şi-n exegeze : spre exemplu, nu sunt de părere că-n cazul lui Tipătescu, ori Chiriac, „amorul nu e nici cît o mărgică”(p.9); poate la Rică (scuzaţi rima!), dar tejghetarul chiar suferă, cînd Veta nu-i acordă atenţie. Şi-n cazul prefectului din Scrisoarea...nu avem vreun indiciu că ar deveni frigid, în cazul doamnei Trahanache. Am iarăşi rezerve în cazul lui Spiridon care, zice autoarea, „plînge pe înfundate” din cauza bătăilor jupînului : Spiridon, în viziunea-mi personală, este un simulant, didascaliile comediei nearătîndu-ne contondenţele evocate în monolog. În fine, aş mai avea o rezervă legată de imaginea nopţii caragialiene :”una luminată vesel, zgomotoasă”(p.88) :cred că mai există şi o noapte terifiantă, născătoare de spaime şi deliruri, în proză şi teatru ; Miticii nu-s chiar atît de veseli, din moment ce nenea (Mitică) Anghelache face ce face, în Inspecţiune, iar la hanul lui Mînjoală se petrec lucruri necurate...
Dar cînd se vor pune criticii de acord, în Caragialia? Nevermore! – cum ar zice un anxietat al nopţilor din altă ţară...

miercuri, 9 ianuarie 2008

Sunt campion al ghinioniştilor? (auto - şarjă)


Băi fraţilor, stăteam eu într-o zi acasă şi mă ” benoclam” la fotografiile-mi din plicurile gălbejite , cînd am realizat un adevăr cutremurător : port ghinion celor cu care colaborez mult şi bine! Zău aşa! Nu-s fatalist, nici superstiţios, dar prea multe coincidenţe-s în viaţa-mi tumultoasă, care mă pun pe gînduri…
Nu vis-a-vis de viitoru-mi incert ( care, oricum, mai rău ca trecutul n-are cum fi!), ci de-al nefericiţilor care au neşansa să intre-n contact cu Mandea! Eu o spun pe şleau, să nu-mi vină vreunul p-acasă şi să-mi arate obiecte contondente, rostind mărunţel din buze sudalme nereproductibile!…
S-o iau cronologic : şcoala. Ar fi fost bună,dacă nu s-ar fi dat note.Sau,măcar să se fi dat de-alea de la 5 în sus…Ei bine, io nimerii una( se mai numea şi” Filimon Sârbu”!Ptiu!) care rămăsese pe vechi (cînd pînă şi Lenin avea 5 pe linie!). Apropos : cum am făcut comparaţia cu marele purtător de cioc, cum îl şi scoaseră de prin manuale!…Ghinion, ce vă zic!
Apoi, armata : cum propuseseră coloneii (proveniţi din sportivi, nene – că io făcui la paraşutism, ca boieru’!) să mă duc o ţîră pîn’ la batalionul disciplinar de la Şomcuta Mare (că eram dezertor, într-o noapte în care nara mi-era mai aplecată spre mirosul fofoloancei, decît spre cel al prafului de puşcă!), cum se şi desfiinţă unitatea mea! (0970, Otopeni, pentru suspicioşi ).
Facultatea : în anul întîi, profesorul G.Dem.Loghin(totodată şi Rectorul IATC din vremea aceea),cunoscut pentru acte de teribilă iubire filială ( îşi turnase tatăl, explicînd c-a fost legionar!Brrr!) ne trase o pleftureală în care se vorbea decent, din minut în minut, de partid şi guvern; după care aflai că …se duse-n Canada! Definitiv! Păcat…(pentru PCR, fireşte!).
Veni o „doamnă”, în locul lui : mare artistă, dar cu un i.q. de maximum 34!Rezistă ea cît rezistă, pînă-i căşună să se ia de mine.După ce mă dădu afară(pentru absenţe nepermis de multe!), o dădură şi pă ea! Ce mai, nu ne era dat să colaborăm!( că eu mă-ntorsei, da’ ea , nu!).
În fine, intrai în teatre. Prima mea directoare ( o başoaldă care susţinea că După melci a fost scrisă de Marin Sorescu!) muri repede, dezamăgită pesemne de faptul că soţul, un om (aparent)cumsecade, se aruncă pe fereastră într-o zi, fără s-apuce să explice „ de ce?” nu a folosit calea ferată.
Venii la Timişoara, la teatrul german, unde fostul director, Hansi, om cu 10 clase, şi el vajnic activist de partid, care nu poseda circumvoluţiuni vizibile(ne-purtînd caschetă!), după ce îmi explică cît de slabe-s cunoştinţele mele de germană, mă rugă să plec singur din tea tru, să nu fie nevoit să mă dea afară. Cît timp mă gîndeam cum să-ncep cererea de demisie, el rămase în RFG, forţat de copii,care stăteau prost cu patriotismul. Sau nu ştiau ce etnie aveau ei, în fond…
Ajunsei într-un teatru mic, din marea Moldovă ; secretarul de partid de-acolo, om vigi lent, care avea grijă să nu se strecoare în rîndurile comuniştilor zeflemişti dubioşi ca mine (păcat că i-a stricat dosarul fiica sa,exilată-n SUA), mă puse, de formă, în noiembrie 89,pe lista de primiri în PCR,la poziţia 124 (deci, mi-ar fi venit rîndul la interviu cam peste 15 ani ). Imprudenţă fatală : după o lună se desfiinţă şi partidul comunist! Ptiu, ăsta da’ ghinion…!
Venind revoluţia, am fost chemat la Bucureşti, la un trust cu teatru,revistă şi cramă. Eram convins că sunt omul potrivit, la locul potrivit. Iluzii! Peste doar şase luni … exact, căzu şi societatea cu pricina, patronii plecînd doar cu cîte 500.000 de lei beneficiu (în 90, totuşi, erau bani!).
Am ajuns la Iaşi, adus de Nichita Danilov, cu care eram amic. După doar două luni, el a plecat de la conducerea teatrului Luceafărul…Ca şi Vişan la Cluj, Cimpoeşu şi Costin la Bacău, Bârsescu la Reşiţa, Alexandrescu la Brăila, Jarcsek la Timişoara…Cum mă-nţelegeam bine cu un director, cum se trezea demis!
Să nu mai vorbim de politică : am fost membru în două partide (PLS-al lui St.Cazimir şi PAC- al mai multora,printre care dom’ profesor Nichi); am fost şi-n Senatul PM (ot Simirad) : vă-ntreb, unde-s azi aceste formaţiuni politice? Pămînt!(vorba lui Ştefan din Apus de soare).
Nu,e prea mult!Conştiinţa mea nu-i elastic, să suporte înfrîngerile tuturor celor cu care-am colaborat bine şi îndelung!Ei,de-aia nu am intrat nici în PSD : mai ştii?!…a căzut de la putere-n 2004 şi mi-l mai imputa mie!

Acu’ vă las : mă duc să-mi caut serviciu, că facultatea de actorie din cadrul Universităţii Ecologice, unde eram angajat…aţi ghicit, s-a desfiinţat şi ea!

marți, 8 ianuarie 2008

File dintr-un jurnal teatral

La Rochefoucauld face o observaţie de surprinzătoare fineţe, asupra spectatorului – zic surprinzătoare deoarece nu ştiam că a avut răgazul să se aplece şi asupra lumii scenei : “Poate să ne placă teatrul fără să avem gustul destul de fin ca să-l apreciem ; şi putem avea gustul destul de bun ca să apreciem bine teatrul, fără ca teatrul să ne placă”.
Ca să traduc : publicul Comediei cu olteni (o piesă veche a uitatului Gh. Vlad), public numeros în anii ’70-’80, e clar că n-avea gustul fin, dar venea şi de două-trei ori să vadă hasmodiilea alea cu ţărani hîtri din Oltenia. La antipode, oameni de calitate – Valeriu Cristea, Horia Bernea – declarau că nu merg la teatru, deoarece : dezamăgeşte mereu aşteptările ( V.Cristea); e prea static(al doilea).
Ajunşi aici cu exemplele, vom vedea că fraza moralistului francez nici măcar nu-I un paradox…
¤
Venind la Piatra Neamţ, cu ani în urmă, Andrei Şerban a declarat că acolo e într-un exil …interior: “fiindcă acasă = unde e linişte; ori liniştea e numai în mine însumi”.
De meditat, deoarece uneori, în for(t)ul nostrum interior e un zgomot!...
¤
De mulţi ani – poate 15, poate 20 – n-am mai fost pe un stadion. La insistenţele fiului meu, merg să văd un meci la Iaşi, între Poli şi o echipă străină. Mărturisesc, aveam ceva emoţii : cred că la fel de mari precum cele pe care le simte un fotbalist adus de nevastă la teatru. Mă gîndeam totuşi că atîţia mari literaţi şi artişti au iubit fotbalul, încît oi găsi şi eu o brumă de spectacol autentic, în mult mediatizatul spectacol sportiv.
Deziluzie! M-am simţit stingher, încă dinainte de-a începe meciul : lume multă şi nu de calitate, spărgînd tone de seminţe şi vorbind nepermis de tare, ca să se audă „poantele”. Şi jocul era plicticos (deh, amical!) şi nici nu vedeam bine la una din porţi, şi trebuia să suport urletele celor din jur, care se credeau procurori profesionişti, puşi să ceară arestarea tuturor fotbaliştilor care nu dădeau gol. După ce i-au condamnat pe bieţii mingicari, au trecut la arbitri şi antrenori.
A lipsit spectacolul ; sau, poate nu l-am recunoscut eu. Oricum, nu-i pentru mine genul ăsta de reprezentaţie...
¤
Un profesor de teatru din Moscova spunea că regizorul are nevoie de numai trei lucruri : sănătate, sănătate şi sănătate. Corect!
Dar cerinţa poate fi valabilă şi-n cazul dramaturgilor, actorilor, scenografilor, maeştrilor de mişcare etc.
Şi totuşi, pe vremuri se pomenea des zicala cu scoica bolnavă care face perle. Fiindcă, pe termen scurt, maladia poate căpăta sclipirea geniului.
¤
Ce frumos spune Ioana Pârvulescu într-o revistă :”...Vedem mai des decît s-ar crede zîmbete fără omul aferent”. Cunosc şi eu din ăştia – şi nu puţini. Unii se ascund în spatele scuzei zîmbet profesional.
Să ne-nţelegem : dacă-i profesional, pentru mine nu mai e zîmbet. Zîmbetul musai să comunice o stare, o atitudine, o particularitate. Cei mai mulţi însă se prefac că zîmbesc, crezînd că nu se observă că, de fapt, e vorba de ipocrizie, stinghereală, timiditate, jigodism, libidinoşenie (poate aţi cunoscut, ca mine, şi oameni care rîd fals şi incontinent!).
Ce dor ne e, uneori, de un zîmbet sincer!

luni, 7 ianuarie 2008

"Ciocoflenderii" care terorizează omul, de Sărbători


Ce-i aia ciocoflender? Mă mir că tot nu ştiţi, că doar reclama cu Florin Piersic e dată de zece ori pe zi!...¤ Malacul zice-n reclamă că acel nenorocit de ciocoflender e unu care face nu ştiu ce asigurare. Nu cred! ¤ După mine, ciocoflenderul e un bătrîn prost şi dornic de exhibiţii tv, care a ratat şansa de-a mai fi artist, preferînd să spună prostii prin reclame. Şi asta numai de 18 ani...¤ Păcat pentru ex-talentul său actoricesc şi pentru actualii noştri nervi de teleman...¤ Dar n-a fost singurul care a maculat albul sărbătorilor televizate : l-au mai însoţit cei 4.000 de gurişti care zîmbeau fals şi cei 1.000 de manelişti care lălăiau fals. ¤ Poate or fi fost mai puţini, dar mie mi s-a părut că-s cîtă frunză & iarbă, pe micul ecran, atît de extensibil, cînd e vorba de lăutari de diverse categorii.¤ Au mai inundat ecranul, în ultima săptămînă, ciocoflenderele de nămeţi : tone de zăpadă, reporteri degeraţi, şoferi isterizaţi, beţivi spitalizaţi, localităţi acoperite de nea, ţărani rămaşi fără apă şi pîine, şoferi înjurînd, drumuri închise etc. ( ştiţi povestea, nu e nouă, apare cam în fiecare iarnă şi uimeşte permanent autorităţile, mereu nepregătite).¤ Dar anul ăsta parcă, această catastrofă albă, a avut un plus de „savoare” : handbalistele de la Vîlcea rămaseră blocate pe aerodromul din Amsterdam, turiştii români din Bulgaria, după Revelion, nu-şi mai nimereau ţara natală (şi asta nu doar de la şampanie!) ; cei care programaseră să facă Sf. Vasile la Roma, Paris sau Viena, au şansa să ajungă acolo după Sf. Ion (căci nici avioanele nu prea circulă, călătorii petrecînd frumoase ore de repaus pe scaunele aeroportului H.Coandă), iar unii premari – în frunte cu Videanu & Mazăre – dau ordine de dezăpezire din ţările calde, unde s-au dus să se relaxeze, negîndindu-se că-n ţara lor se petrec ciudăţenii meteo ; deşi-i avertizase Traian că iarna nu-i ca vara, administratorii Bucureştiului credeau că-i un banc bun, spus doamnei Udrea ,la Golden Blitz. ¤ N-a fost.¤ Au mai defilat, pe la ştiri, cei 7.000 de revelionişti de la Romexpo (fericiţi că au găsit cele mai ieftine bilete), cei care au băut mult, cei care au mîncat mult şi, compensatoriu, cei care ar fi vrut să mănînce şi n-aveau ce. Tuturor li s-a dat o atenţie egală, deşi erau nişte simpli anonimi sau simpli ghinionişti. Personalităţilor nu li se acordă atenţie la fel de des, nici măcar de sărbători : despre Palade cel cu Nobelul, Coandă cel cu aeroportul, Enescu, ăla cu dibla, Ionesco, Noica, Ţuţea, Cioran, Eliade, Vuia, Paulescu ş.a., n-o să auziţi niciodată ceva la emisiunile de ştiri, dintr-un motiv foarte simplu : orice mîrlete ştie cum e să faci comă alcoolică sau toxinfecţie alimentară ; puţini ştiu însă ce-i ăla geniu. Şi n-are sens să-i complexăm, taman de Crăciun, Revelion, Sf. Vasile , Sf.Ion. ¤ Din păcate.¤ Cei de pe la tembeliziuni (exceptînd postul TV Cultural,care n-are-ncotro, că-i zice Cultural!), fac emisiuni pentru nenorocitul ăla de rating, nu pentru cultură , valoare sau mîndrie naţională. Fiind sărbătoare, desigur, am văzut iar secvenţe cu Ceauşeştii legaţi la mîini înainte de împuşcare, ori cu pensionarii care se călcau în picioare pentru a obţine un bilet ieftin la tratament. Pesemne, e vorba de o exorcizare ante-festivă, ca să intrăm puri, cu creiere spălate/spălabile, în noul an...¤ Dar să trecem şi la chestii vesele : anul care-a trecut a fost voie să se taie porcii după metode tradiţionale (cuţit la jugulară, fără muzică liniştitoare sau injecţii anesteziante) ; deci, staţi liniştiţi, draci gospodari, pînă fac rost veterinarii de ser & seringi porcine, poate mai prindeţi un Ignat fără stres.¤ Apropos de grija faţă de lumea celor care nu prea cuvîntă : un model olandez a apărut ...goală, pe micul ecran, reamintindu-ne că nu-i frumos să le purtăm blana. ¤ Eu nu am haine de blană (că-s scumpe), dar ideea mi se pare binevenită : n-aş avea nimic împotrivă ca mii de femei atrăgătoare să apară la fel de...revoltate şi protestatare pe micile ecrane, spre bucuria ochiului nostru cel iubitor de ...animale de toate felurile.¤ Şi după o lună de sărbători neîntrerupte, poate că vă par caraghios să vă amintesc că, totuşi, măcar fo’ 2-3 milioane de fraieri, tre’ să mai şi muncească, în ţara asta ; deci, pe cai!

(foto: http://www.auto-broker-magic.com/)

duminică, 6 ianuarie 2008

Decretul 400

Directorul teatrului dintr-un oraş mic, un oarecare V., obedient în faţa Puterii , tocmai primise un ordin de la C.C. al P.C.R. şi tremura de dorinţa de-a-l împărtăşi liderului sindical. Acesta din urmă, repeta o piesă cu Vlad Ţepeş, în sala de lectură a teatrului.
- Bă tovarăşe, vino dracu’ puţin!
Sindicatul făcea nazuri, că are treabă, că nu poate ieşi …
- - Te cheamă directorul tău, bă! Şi veni şi ordin de Sus, de la Tovarăşa, mă beţivanule! Aţi îmbulinat-o, ’raţi ai dracului de inconştienţi!…
Auzind aceste argumente solide, Sindicatul ieşi. Intrară în biroul directorial . Miste rios, ca un cărvunar de operetă, şeful cel mare comunică, sec, secretarei:
- Să nu ne deranjeze nimeni, bă doamnă! Prelucrăm directivele Tovarăşei Ceauşescu!
Trase uşa după el şi strigă, pentru cazul în care vreun curios ar fi lipit urechea de muşamaua capitonată :
-E grav, bă! Nu se mai bea în teatru! Veni decret! Decret veni! De la Tovară şa! Cabinetul 2! S-a dus cu băuturaaaa, băăăăă, nenorociţilor!…Gata cu beţiileeeeee, detracaţilor ce sunteţi!!!...
Şi directorul lăcaşului de cultură combină un surâs sardonic, cu un ton de lungire a vocalelor, specific bocitoarelor îndemânoase. Continuă să urle :
- Nu se mai bea nici la biroooouri…nici la cabiiiine…nici pe scenăăăă…(apoi încet,dar încet de tot, dădu un ordin scurt şi neclar)…Bagă mâna în coşul de hârtii ! … (pre şedintele sindicatului execută porunca şi, cu uimire, scoase de-acolo o sticlă de votcă Stolicinaia)… aşa, tovarăşe, musai să executăm dispoziţia partidului şi-a guvernului!… (iarăşi, încet)…desfă dopu’!(liderul sindical se execută, cu oarecare voioşie, chiar)… cum ziceam (tare) s-au dus vremurile de chefuri continue, în detrimentul producţiei…(încet) bea dracu’ fo’ două-trei guri, ce stai ca nărodu’?! …(tare)…randament cu băutură, nu se putea! Ştie tovarăşa ce vă poate pielea, mă nenorociţilor, măăăă! (încet)…încă două guri, nu mai mult, alcoolicule!…(tare) că se săturase şi bietul public plătitor, de beţivăneala şi descompunerea voastră morală, mă detracaţilor şi grobienilor ce sunteţi!… (încet) gata, gata, lasă şi mie!…(tare) …acu’, ia să te văd, mă tovarăşe, dacă ai înţeles ce ţi-am comunicat oficial, ca să ştii să prelucrezi în grupe, cu maximum de responsabilitate … (încet) noroc, că cine ştie când vom mai avea ocazia să bem în nenorocitul acesta de local, în care altă mângâiere oricum n-aveam!…
Cât timp V. trăgea din sticla jumătatea rămasă – parcă mai gustoasă ca oricând!-secretarul organizaţiei recapitula, cu sobrietate, cele auzite şi privea, cu tristeţe, cele ce se deşertau cu repeziciune, pe gâtlejul tăbăcit şi mereu însetat al culturnicului. Când sticla ră mase goală, oftară amândoi, scurt, ruseşte.
- Aşa tovarăşe, e bine că ai înţeles exact cum e cu decretul 400, proaspăt sosit de la cabinetul 2!…(încet)…ia dracu’ sticla, că o găseşte pe-acilea vaca aia de secretară şi ne dă-n gât!…
Aşa s-a prelucrat, eficient şi prompt , educativ şi convingător,rapid şi cu simţ de răspundere, decretul cu pricina, venit taman de la Cabinetul 2, în anul de graţie (parcă) 1980.
Să luăm exemplu, nu!?...

marți, 1 ianuarie 2008

Gunoaiele

De la o vreme, evit să mă mai duc la ghenă, să depun gunoiul menajer. Şi asta nu doar din cauză că îndatorirea nu-i onorantă! Ci şi pentru că banala operaţiune, a devenit, zău, periculoasă!
Ultima dată cînd am plecat cu căldăruşa (aia de plastic, nu cea din mîna preotu lui!) spre tomberoanele de lîngă bloc, m-am trezit luat la întrebări de un tip tuciuriu, slinos, care a scos capul din pubelă imediat ce a simţit că am scăpat de resturi :
-Ce-ai îndrăznit să faci, mă?
Speriat, n-am mai căutat logica situaţiei, ci am răspuns, cu atitudine de elev conştiin cios :
-Păi…am aruncat gunoiul…
-În capul meu?
-Scuze, dar n-am ştiut că e cineva acolo…doar ghenele nu-s transparente…
-„…Nuuuu-s transpaaareeenteee!!!” – m-a maimuţărit transpiratul cu coji de cartofi pe capu-i jegos.Păi nu ştii că acilea locuiesc io, bă?
-Nu! Credeam că aici se aruncă gunoiul…
-SE ARUNCA! De ieri, de cînd m-am mutat cu familia, nu se mai aruncă. Eventual baţi la uşă şi ne oferi ce poate fi reciclat din reziduuri, apoi te duci la tomberonul de peste drum – care încă nu e locuit…
-Promit să reţin…stimate magrao…adică, vecin…Vedeţi, poate prejudecăţile şi obişnuinţa, coroborate cu o oarecare necesi…
-Lasă flecăreala.Timpul e bani! Arată, iute, ce mi-ai adus!
Timid, am scos obiectele inutile din găleată, unul cîte unul. Noul loctar le examina şi pufnea, ironic, sarcastic, ori chiar amuzat – după cum îl inspira obiectul cercetat.
-Na, codiţe de mărar…dar cîteva fire de verdeaţă, acolo, n-ai lăsat…sau la ouă şi tu ai prostul obicei să arunci numa’ cojile! Hm! Calici!…Poftim, astea-s ziare?România literară! …!Ptiu!…Un Infractoarea sau Povestea mea, nu le-aţi da şi altora, să vă pice cu ceară! Silă mi-e! Citiţi voi ce-i bun, mă! Că e democraţie!
-Ce-are una cu alta, bre?!…Nu ai proprietatea termenilor, zău!
-N-am proprietăţi, aşa-i! D’aia m-am mutat aici, măcar să nu mai am spaima între ţinerii…a chiriei…a luminii, a gazului, a impozitului pe casă, a hoţilor…
Înduioşat, l-am bătut pe umăr pe bronzatul om de cartier.Rău am făcut.
-Văd că eşti milos, tată! Fă bine şi adu’ o cinzeacă, să temeinicim noua noastră ami ciţie! Hai, că intelectual fără două sute de votcă-n casă, nu cred să existe!
-Da’ numai’ la tine te gîndeşti,Tutuceo!- zise o fomeie cianurată la chip, scoţînd şi ea mutra din tomberon.Dacă tot trimiţi omu’ acasă pentru rachiu, zi-i să-mi aducă şi mie ceva să pun în oală…o juma’ de cartof mai măricel, nişte coaste afumate, ori două cotoare de varză…că aici am plită electrică şi trag curent de la un cabinet medical, să nu dea inaniţia-n partida rromilor!
-Da’ şi mie mi-ar trebui nişte role, teteo! Poate ni le dă vecinu’ cu-mprumut, de la feciorul dînsului! Că nu le stric…- ceru un cap buhăit de adolescent, ieşit şi el la aer, de prin măruntaiele containerului.

Am fugit, lăsînd dracului şi găleata de plastic nouă, şi gunoiul mai vechi, şi cheful de conversaţii interlope. Deocamdată, pînă găsesc un schimb de cartier, folosesc un tomberon din centru , încăpător. Şi nelocuit!…