Şedinţe tragice & întîmplări comice

Urmăresc, ca tot omul, viaţa politică a ţării. Asist, prin procură (televiziune, ziare) la disputele din sînul unui acelaşi partid, la cherelele sterile şi la naşterea unor noi formaţiuni politice – de parcă ne-ar lipsi cantitatea, nu calitatea programelor!
Geaba, nu e viaţa d’anţărţ, cu frica de PCR şi CSS, dar şi cu dizidenţe involuntare, cu năzbîtii incredibile – pentru unul care a apucat acele vremuri şi realizează, cu spaimă, ce consecinţe puteai suporta dintr-o prostioară! Cenzura , culmea!, stimulează libertatea de expresie , iar sobrietatea oficializată – predispune la bufonerii politice. Pentru cei mai tineri, care nu mă cred, voi rememora cîteva asemenea isprăvi, despărţindu-ne de trecut, nu-i aşa?, rîzînd…
Am avut, cîndva, un director care era foarte mândru că este delegat al judeţului la un congres al partidului - prezidat de însuşi Ceaşcă, zis Ody. Acum îmi dă mîna să fac băşcălie (de atîta sunt bun!), dar pentru mulţi contemporani, acele situaţii reprezentau amintiri „scumpe şi dragi”, amintiri de gradul zero. Îţi creştea prestigiul – dacă te trimitea partidul acolo, dar îţi creştea şi temperatura ! Cei de la nenorocitul serviciu „personal” îţi luau la puricat din nou dosarul (să vadă dacă n-a mai apărut prin el un legionar, disident sau caz penal); tovarăşii de la Secu te instruiau, înainte; cei de la partid, te învăţau ce să spui, dacă -ţi dă vreunul (prin absurd) cuvântul ; cei de la Sanepid te injectau şi „etuvizau”; colegii te urau şi îţi trimiteau anonime, în toate direcţiile ; vecinii îţi spărgeau cauciucurile la maşină ; soţia tremura toată, de frică să nu o faci de rîs, când votezi; singurul avantaj : în acea perioadă soacra te privea cu un aer blajin şi ironic, cu totul nespecific vicleniei ei senile .
Îmi povestea cineva, că la celebrul Congres în care s-a ridicat Pîrvulescu şi l-a atacat pe Ceauşescu, şi-n care , de frică, jumătate din sală a transpirat , iar cealaltă s-a scăpat în panta loni ( la propriu!!!), securiştii au profitat de punerea la punct susţinută de Tălpoiul Suprem ca să scoată pe sub scaune o parte din dezinterici şi să-i înlocuiască cu tovarăşii constipaţi ( la propriu & figurat !!!). Evident, s - au spreyat şi scaunele - spre disperarea lui Bobu (care avea alergie la parfum!) .
Astea le ştiu din auzite, fireşte, căci dacă secretarul de partid al teatrelor prin care am trecut ar fi aflat că vreau să intru în PCR, ar fi râs atât de zguduitor, încît ar fi căzut plombele de pe toate maxilarele superioare din România.
Dar cunosc mai de-aproape o bazaconie asemănătoare, petrecută la o simplă „judeţeană de partid”a micului, dar năştruşnicului oraş Vaslui. Amicul meu Gigi H., inspector la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, locuia în Bîrlad (deci făcea naveta!) .E convocat la această importantă întrunire judeţeană, în care trebuia să ţină o scurtă alocuţiune aferentă situaţiei culturale prezente. Coborând din tren, dimineaţa, se întâlneşte cu Fănică S., şi el important activist al Vasluiului. Gîndindu-se că nenorocita aia de şedinţă se va lungi şi că la bufetul de acolo, ca de obicei, nu se vor servi băuturi alcoolice, ce şi-au zis : nu strică o bere , să se „dreagă ” de-aseară. Şi cum drumul dinspre gară, spre centru , era populat cu destule cîrciumi, cei doi muşchetari, cuprinşi de o sete avalanşantă, le-au onorat pe toate, cu prezenţa.
Aşa se face că au ajuns la sobra şi periculoasa reuniune, ebrietaţi de-a dreptul – lucru lesne de sesizat de ochiul & timpanul vigilent al celor însărcinaţi cu folosirea res pectivelor organe. Au fost asezaţi deci, cît mai în spatele sălii, spre a nu sufla aburi chiar în nasul onoratului prezidiu (în care luase loc şi nelipsitul instructor de la C.C. al P.C.R.). Cum şedinţa era lungă , iar atmosfera din sală - înăbuşitoare, oamenii mei încep s-o „soilească” , răsuflînd greoi şi împrăştiind un miros de doagă.
Până aici, lucrurile încă nu intră în scandalos ; dar nu trecu mai mult de un sfert de oră şi Gigel al meu începu să sforăie! Atît de tare, încât îl trezi din somnul (ceva) mai discret, pe Fănică. Acesta, după ce văzu că nimerise la Casa de Cultură, unde un tip sobru îsi facea autocritica, văzu apoi cum partenerul său de pahar grohăia cu bărbia în piept, nu avu de lucru şi-l clătină cu mâna, „atenţionîndu-l”: „Băi, scoală-te , că sforăi!”…
Nemulţumit că era trezit din activitatea de regenare a neuronilor, inspectorul protestă energic - deşi cu jumătate de gură : „Dă-o-n aia mă-sii! ” …
Şi acest regretabil fapt însă, a fost muşamalizat de oamenii de ordine : au profitat când sala întreagă s-a sculat în picioare scandând : „Cea-u-şes-cu!” şi i-au scos, lăsaţi pe vine, pe cei doi pleoştiţi …turbulenţi , din sală.
Să recunoaştem : aveau şi sedinţele astea politice, hazul lor!…

„Praftica” ne omoară, în continuare, teteo !

Marea îngrijorare a săptămînii ce trecu fu, fireşte, Kosovo. Io nu cred că România va avea necazuri, nu sar, precum Vadim Tudor & comp, pe UDMR (plus secuime), dar e un moment încordat, în care mulţi minoritari se visează ...majoritari. ¤ Dacă nouă ni se ia, să zicem, prin absurd, Ardealul (lucru incorect, evident), ce se fac ceilalţi cu Transnistria, Macedonia, Ca talania, Georgia etc.? E un moment tensionat, dar cînd n-a fost tensionată politica externă?! ¤ Numai aia internă, e la fel de naşpa, bre! ¤ Dar atitudinea noastră faţă de chestiunea Kosovo avu şi ceva mîşcat (cum zic basarabenii) : ruşii ne mulţumiră. Recunoştinţa rusului nu e ceva obişnuit, dar nici nu anunţă ceva bun ; ultima oară cînd ne mulţumiră, plecară cu recolte & insula Şerpilor, Tezaur & cazane de ţuică. Mulţumirea rusului = furt . ¤ Altfel, sigur că Tolstoi e mare...¤ Pe preşedinte îl cheamă, însă, Putin...¤ Se măresc salariile la 470 de bugetari ; ce bine! (pentru ei). ¤ Mărirea e şi ea bună – 3.000 lei. Nasol e că eu nu lucrez în Finanţe, deci rămîn cu acelaşi salariu.¤ Fiindcă tot vorovim de bani : ex-ministrul Miron Mitrea are iar necazuri cu DNA-ul, pe motiv de luare de mită. Propun deci, să-şi schimbe numele în Mitea! ¤ Alt nume ciudat, dar norocos, Frunzăverde, ce credeţi că făcu? Fugi din Parlamentul european, ca s-ajungă iar ...în conducerea CJ Caraş Severin. Ptiu! ¤ Dar dacă lui îi place acasă, ce vreţi? Vorba proverbului – adaptat, în cazul simpaticului machitor : Fie votca cît de rea/ Mai bună-i în Reşiţa! ¤ Şi Sergiu Sechelariu vrea acasă : sătul de Bucureşti, se-ntoarce-n Bacău, ca virtual primar. ¤ Nu e mai rău ca actualul primar, vă zic eu! Şi, ca navetist Iaşi/Bacău, vă zic, cu mîna pe portofel : Sechelariu a rămas un nume, în oraşul lui Bacovia! ¤ Chiar dacă a făcut gafa cu cîrnaţii, chiar dacă n-are carte multă, e gospodar, teteo! ¤ Da’ ce ziceţi de impozitarea unor venituri...greu calculabile, precum cadourile, telefonul de la servici, maşina de serviciu, cafetiera din biroul secretarei, sulul de hîrtie igienică din toaleta de la birou etc.? ¤ Tăriceanu declară că a primit foloase necuvenite de 3.000 de euro, în anul ce trecu ; dar cine-i poate ţine evidenţa? ¤ La mine, spre exemplu, e mult mai simplu : un coleg de facultate mi-a oferit, într-o zi, un covrig ; o studentă mi-a dat un pupic cast, pe obraz; un doctorand mi-a adus un litru de vin. Oh! ¤ Mă autodenunţ, fiindcă nu vreau ca dl. Tăriceanu să dea 20% din cele 3.000 de euro înapoi, iar eu să rămîn ca nesimţitu’, cu vinul, covrigul & pupicul, neimpozitate! ¤ La fel de delicată e şi chestiunea doctorilor : cică, în fine, au voie să ia mită, dar numai dacă li se oferă. Şi de unde ştie muribundul cînd, cum şi cît să ofere?! ¤ Emisiunea Cîrcotaşilor e, mereu, de mare haz. Bravo lor! ¤ Dar şoferul de taxi cu care mergeam azi, şi-i asculta pe radio, mă-ntrebă, brusc : Domne, ăştia prea se iau de toţi! Nu le vine nimeni de hac? ¤ Sper că nu. ¤ Cu Bălaşa...mai bine tac. Cu Moculescu...idem. Mai bine vorbesc despre Castro, care, în fine, a căzut. Ce bine! ¤ Că azi Fidel, mîine Fidel, mai tre’ şi-oleacă de ...infidelitate, nu?! ¤ Cît despre doamna Sarkozy...ce ni se tot arată poze cu ea mai dezbrăcată, frate?! Păi dacă ar fi fost mereu îmbrăcată, îl mai înnebunea pe primul om al Franţei? ¤ şi să-nchei vesel, cum mi-e felul : Tom Jones şi-a asigurat , recent,...părul de pe piept, pentru 4, 6 milioane de euro. ¤ Un exemplu rău pentru Răzvan Theodorescu, care, mai ştii, ...mda! ¤ Sănătate la (unele) neamuri şi oleacă de apă la cîteva găini! Viaţa, oricum o ia înainte!...

Poţi rîde de figurile sinistre?

La întrebarea aceasta, draci lectori & luciferice cititoare, răspunsul meu e hotărît : NU ! Imediat după revoluţia din decembrie 89, o groază de artişti români şi străini, îl imitau pe Ceaşcă ( ori pe sinistra lui soţie) : eu nu mă amuzam. Bau-bau! nu poate fi deconectant, decît dacă e ficţiune ; un odios concret, de recent/simţită teroare, nu poate avea haz(chiar dacă Florin Călinescu se joacă pe scena Teatrului Mic, de-a Ceauşescu).
Ca şi în Soacra cu trei nurori : cum să rîzi de cel (cea) de care ţi-e frică? Şi cum să te hlizeşti, cînd tinerele o dau cu capul de pereţi şi-i înfig ace-n limbă?!Amuzamentul implică detaşare ; dictatorii însă…numai veseli nu pot părea ( chiar dacă îi stimulează pe creatorii de bancuri). Rîdem de unul care cade-n groapă (dacă nu ne e apropiat) ; cînd cădem noi însă, ne cam piere cheful…
Aceste truisme mi-au fost sugerate de nişte fotografii văzute recent în ziare, ori în bi roul unui director de teatru. Spre exemplu, la Tîrgul internaţional de jucării şi cadouri din Hong Kong, au apărut măşti cu Osama Bin Laden. Cică-s destinate Halloweenului!
Or fi : io unul, nu numai că nu agreez genul acesta de spectacol, dar mă şi feresc de kitsch. O mască, dacă nu e creată de un mare artist, e un kitsch. A ţi-o pune pe figură şi a te duce cu ea pe la uşi, pe la fereş’ti, înseamnă un al doilea pas, decisiv, pe calea prostului-gust. În fine, a te masca în bin Laden, e şi un exemplu de cinism oligoid – scuzabil, poate, la retardaţi ; nu şi la amatorii de amuzamente- fie ei treji, ori ebrietaţi.
Am mai văzut, la un Revelion, cu ani în urmă, în Poiana Braşov, două muieri machite care se duceau pe la mese cu un borcan de muştar din care sărea o mătărîngă de plastic, pusă pe arc. Ele leşinau de rîs, dar cei ce deschideau borcanul zîmbeau cam mînzeşte. Cei cultivaţi, întorceau capul. Era şi ministrul nostru de externe acolo care, văzînd o glumă atît de idioată, s-a sculat de la masă şi-a părăsit restaurantul, urmat de familia întristată de faptul că tocmai un revelion poate debuta atît de penibil.
Vorbeam de biroul unui director de teatru : ei bine, recent, mi-a arătat ce-a găsit în calculator, prin internet : un trucaj cu doi oameni care fac amor ; numai că cel activ are figura teroristului afgan, iar celălalt…exact, a preşedintelui SUA. Cînd o lume întreagă stă-n tensiune (scăpăm, ori nu, de sfîrşitul lumii?), cînd ţi-e frică să-ţi deschizi corespondenţa de teama antraxului, cînd te gîndeşti la rudele din America nu fără o umbră de îngrijorare, nu-ţi vine să rîzi, chiar dacă nu te numeri printre primii vizaţi de teroriştii lumii…Fotografia mi s-a părut la fel de stupidă precum glumele cu făina pusă-n plicuri, pe post de antrax, pentru speriatul cunoscuţilor, ori a autorităţilor…
Pentru cei care fac glume cu panică imediată însă, s-a dat o lege (care-i pedepseşte ); pentru cei care fac glume tîmpiţele însă, nu. Ridicolul doar nu ucide! Nici prostul-gust! Cei care au ghinionul să aibă discernămînt, rafinament, bun-simţ, sunt condamnaţi la cotidiene umilinţe din partea celorlalţi ; care, fiind mai mulţi, se simt puternici. Şi-ţi bagă capul pe uşă mascaţi în bin Laden, te intoxică prin microbuze cu manele, te obligă, cînd eşti în vizită la ei, să guşti umorul lui Garcea, strigă după tine, pe străzi ”intelectualu’!intelectualu’!” şi-ţi trimit, prin internet, trucaje de doi bani…
Spiritul gregar ucide spiritul. Sau îl izolează. Păcat că doar 15% din concetăţeni înţeleg asta!…

Reclame & reclamaţii

Domne’, n-am mai pomenit, de multicică vreme, nimic despre reclame. Cam de cînd apărea agasant, ciocoflenderu’ Piersic. ¤ E timpul, deoarece mă stresează teribil fo’ trei din ele – restul doar mă fac să mă scarpin şi să scap printre buziţe termeni bisericeşti. ¤ Una – aia cu cerbul care cîntă în faţa petului de bere Ciucaş, lîngă un fel de actor cu cioc. În finalul reclamei, tocmai cînd începe şi comicosul să îngîne (cam fals) melodia, intră-n cameră soţia unuia dintre ei şi zîmbeşte, amuzat/indulgent. De ce? ¤ Ori fiindcă i se pare nostim ca-n casă să fie cerbi cîntători, ori fiindcă soţul nu e beat, ori pentru că berea Ciucaş stîrneşte efecte hilariante, ori fiindcă-i zoofilă...¤ Altă reclamă care a devenit insuportabilă e aia cu tipul care-i dă un ursuleţ unei ţaţe, fiind ziua cununiei ei, aniversare de care boul de soţ uită mereu. „Papagalul” de bărbat priveşte mirat şi-i mulţumeşte dătătorului de ursuleţi, prin spatele mahalagioaicei : morala – depuneţi banii la BCR.¤ După cum se deduce simplu de-aici, legătura, în unele reclame, se face prin gara Simeria.¤ Mai sunt fo’ zece clipuri publicitare la detergenţi : ele respectă acelaşi clişeu – copilul vine murdar de noroi (ciocolată, marmeladă, bitum, cremă de ghete, negru de fum, lavă de vulvan noroios, cernoziom de Bărăgan etc.) şi mama zîmbeşte fericită la culme!. ¤ De ce se hlizesc unele mame, cînd băieţelul vine acasă murdar precum purcelul? Fiindcă taman acum au în casă Tide,Dero,Bonux etc. ¤ Eu nu-nţeleg de ce-s masochiste fomeile de pe micul ecran – consumînd timp, detergent, energie electrică – cînd mai simplu ar fi să facă ceea ce fac în realitate (pocnesc copilul de-i sar capacele). ¤Am putea spune că în materialele publicitare se arată o realitate poleită. Huo! ¤ Să trecem la alte chestii impardonabile : domnul preşedinte Popeye, văzui la Cîrcotaşi, vorbeşte agramat uneori, spunînd plancarde, în loc de pancarte. Dar n-avem pretenţii de la dînsul, fiind marinar, la bază. Ce te faci însă cu Tatulici, care a făcut filologia şi zice cable, în loc de cabluri?! ¤ O fi făcut-o la seral, într-o facultate muncitorească, la care preda Mischie şi Irina Loghin...¤ Da’ mare ruşine pentru Iaşi să-i arate într-o seară, la Ştiri, pe „rectorii” Tompea şi Niculescu aproape bătîndu-se-n faţa Universităţii lor, cu lume multă-n jur, care nu dădea voie unuia din ei să intre-n facultate...Ptiu! (să mă ierte amicii Faifer şi Spineanu că scuip din nou cu litere, dar nu mă pot abţine!). Cînd se va termina circul ăsta cu „rectori” serioşi, care-şi trag la gioale în faţa neserioşilor de studenţi?! ¤ Tot la capitolul ruşine trebuie trecută şi anihilarea unei reţele de 100 de falsificatori de carduri, în Spania. Din păcate, erau români. Ce vrem look naţional, cu tîlhari internaţionali? ¤ Dar cea mai întristătoare veste a săptămînii ce trecu fu, desigur, oprirea emisiunii igrasioase Surprize, stupize!, pentru cel puţin un an. Cine va mai lăcrima pe platou, îmbrăţişîndu-şi matuşa din Caraibe, ori nepotul din Tanganika? Unde va continua telenovela live? Din ce va trăi de-acum încolo, doamna Bănică? ¤ Iată întrebări cutremurătoare, pe care nu credeam să le-nvăţ a rosti, vreodată! (vorba poetului care n-a apucat celebra emisiune) ¤ Dar să trecem la catastrofe de altă natură : din emisiunea lui Mircea Badea aflu, cu definitivă stupoare, că Mama Natură (Roxana Ionescu) nu-şi va mai arăta... sînii nicăieri, niciodată. Of! ¤ Păi atunci, de ce-o mai cheamă la tembeliziuni, băi fraţilor? Că pentru creier – îl avem pe Liiceanu, pentru eleganţă – pe Loredana Groza, pentru şarm – pe Dana Săvuică...¤ Avea şi Mama Natură o calitate şi tocmai p’aia o pierdu! Vaaaaiiii!!!! ¤ Zău dacă mai merită să deschizi televizotul! ¤ În încheiere, v-amintesc că trecu Sf. Valentin. L-aţi sărbătorit ca lumea? Că, tot pe micul ecran, văzui o nuntă de rromi cu mireasa...de 6 anişori! Precoce, nurlia! ¤ Iar americanii s-au zbătut să arate că şi animalele au voie dragoste, măcar de Valentine’day! ¤ Bref : vă ţuc, nebuneilor şi scumpicilor ce era să fiţi! Citiţi-mă, că doar eu va ajut să treceţi cu bine de interminabila tranziţie mioritică...

Femei vorbăreţe şi bărbaţi tăcuţi

Niciodată n-am crezut că eroina tandemului Ilf Şi Petrov, canibala Elocika, ar putea exista în realitate. Pînă-n 98 cînd, montînd la teatrul din Baia Mare, am întîlnit acolo varianta ei maramureşană. O fată de viaţă, plinuţă, veselă, care te şoca, în prima zi, prin faptul că toate situaţiile cu care intra-n contact se puteau include într-una din cele trei expresii :”Meri în fras’, că n-ai valoare!”, ”Mă, nu vă stricaţi!” şi ”Sunteţi pă zonă?”.
Dacă un coleg îi propunea să îl viziteze, cînd e singur acasă, fata-i băga primul text ; dacă i se cerea să plece cu amicii la băut, trecea la propoziţia numărul doi. Dacă se-ntîlnea cu o cunoştinţă „pe Corzo”, trecea la textul ultim. În trei şabloane literare, domnişoara rezolva un univers.Bravo ei! Era de invidiat…
La antipod…oh, cîte fomei nu mi-au distrus nervii cu flecăreala! Ori cu monotonia inflexiunii! Sau cu sărăcia de informaţii a mesajului!
Am avut în institut o profesoară (om deosebit, altfel!) care vorbea timp de două ore, fără să spună nimic. Cînd mă duceam la cursul ei – rar! –îmi luam mereu de citit ceva uşor, să pot rezista. Am mai cunoscut, la Cumpătu, o duducă imposibilă! Slabă, uscată, vorbăreaţă, lîngă care, de te punea naiba să nimereşti, erai „un om făcut” : te duceai, după, direct la psihiatru ! Singura dată cînd i-a, ţinut companie, timp de cinci ore a făcut, mizerabil, două chestii : a povestit ce boli are şi ce tratamente se impun (am dedus că era campioană mondială la colecţionat diagnostice!) şi a mîncat , neîntrerupt. Am aflat chiar că, dacă într-o zi nu mesteca măcar zece minute, îşi periclita preţioasa-i existenţă (pînă la 45 de ani, cînd se pensionase, nu realizase NIMIC - deşi se afla la Casa de Creaţie, prin soţ!). Şi noaptea se scula, din sfert în sfert de oră, şi înghiţea un fursec! Brrr!!! Frigiderul tipei era plin de ouă pe care era caligrafiat, cu o cariocă mov : luni-14, marţi-15, miercuri-16…De asemenea, în raftul superior, împachetate în ziare, se găseau fripturi şi felii de caş însemnate identic(toate, aduse de-acasă, de la sute de kilometri, de parcă-n Sinaia nu s-ar fi găsit!). Să te ferească Dumnezeu!…
Bărbaţi atît de periculoşi prin locvacitate, nu cred să existe pe lume (excepţie – Florin Piersic). Şi e dovedit, cei mai tăcuţi oameni sunt reprezentanţii sexului tare. Mai ales la beţie. Am mai cunoscut un maşinist, tot într-un teatru din nordul ţării, care, la fiecare premieră, pe la 1 de noapte, se ducea în sala de protocol a instituţiei , unde se afla un bust de bronz al regretatului artist George Calboreanu şi, după ce-l întreba, inutil, ”de ce-ai murit, mă?” îl pocnea cu sticla goală de palincă în cap…(dimineaţa venea, primul în teatru, spăşit şi sfios, şi aduna cioburile).
Am întîlnit „masculi” care, în situaţii similare, strănutau de un număr fix de ori : 11, să zicem. Cînd uncheşul strănuta de 11 ori, baba se ridica şi-l ducea acasă, căci din clipa aceea nu mai era de stat lîngă el…Alţii, mai veseli, în situaţii identice, cîntă : dramaturgul Tudor Popescu, un om excepţional, mă avertizase : ”Cînd intonez Iancule, mare!, chemi taxiul!” Sau, amicul Didu Stăncioi, din Reşiţa, la beţie îşi chinuie companionii cu Căpitane de judeţ…Alţii fac…flotări cu bătaie (sic!) să se verifice dacă sunt, ori nu, ebrietaţi…Sau au arţag şi se iau de primul care le iese-n cale. Ori sunt plicticoşi, repetînd o aceeaşi singură frază.
Ce-i demn de admirat, însă?! Dacă fomeile treze & flecare nu-s impresionante niciodată, bărbaţii „originali” în momentele lor de laconism, au o scuză : ATUNCI, TRĂIESC CU ADEVĂRAT! O oră, două, trei, o noapte!–depinde cît ţine cheful.
Huo, cronofagelor! Cinste alter-ego-urilor ebrietate & descătuşate !

Hotărîri (cam prea) nehotărîte!

Prima hotărîre...nehotărîtă : CNSAS-ul, se hotărî că nu e statutar şi se desfiinţă. Dinescu chiar invită lumea la parastas.¤ După trei zile însă, ministrul decretă că instituţia rămîne, dar se schimbă mici denumiri & drepturi. ¤ Acum, om muri şi om vedea ce se mai schimbă, desfiinţează, reînfiinţează, modifică timid , nuanţează, reinterpretează, tranşează etc. ¤ Hotărîtă lume, asta, a celor ce hotărăsc!...¤ Cum eu nu-s în stare să hotărăsc mai ni’ca, mă autoexonerez cu mîndrie...¤ S-a mai hotărît că armata tre’ să prezinte probele înhumării cuplului Ceauşescu. Hm!...Cică urmaşii au renunţat la cererea de exhumare, dar doresc altfel de dovezi palpabile.¤ Păi parcă se hotărî acum 18 ani că au fost îngropaţi, că doar nu suntem în Antigona lui Sofocle ! Dar , după 18 ani, cică există suspiciuni .¤ România este un land infatigabil al suspicioşilor! O să cer şi io, să fiu în ton, dovezi că bunicul e cu-adevărat îngropat în cimitir ; fiindcă există dovezi că e-ngropat în datorii...¤ Ar mai trebui publicată-n Monitorul oficial o hotărîre de Guvern, prin care-n bănci să lucreze numai indivizi care sunt frigizi în faţa banului. Că iote, în doar o lună, auzii de patru cazuri cu lucrători bancari care bagă mîna-n mangoţii instituţiei.Şi nu-i mumos, mămăiţă! ¤ Da’ banu-i ochiul Dracului, tentează pîrdalnicu’ şi...te vezi în presă, la aşa nu; ori la ăi care se-aruncă de la etajul 8 , de ruşine c-au pierdut la ruletă biştarii Bancpostului. ¤ Recent şi-o craioveancă îşi însuşi 2,2 milioane de euroi de la propria-i bancă.Ptiu! ¤ Senatorii mai adoptară zilele trecute o modificare a Codului Familiei, prin care decretară, surprinzător, cum că familia are la bază căsătoria...dintre un bărbat şi o femeie. Da’ pîn’acu’, cum era, bre?! ¤ Totuşi, s-ar putea să fie binevenită decizia, deoarece am un vecin care dorea să-şi refacă viaţa cu o capră şi să aibă mulţi iezi mici & bucălaţi, în jur. E-te că va trăi în ilegalitate, stricatu’ naibii! ¤ Incert e şi sfîrşitul cunoscutului ziarist Max Bănuş : ambulanţa a întîrziat nepermis de mult, apoi a venit ambulanţa Puls şi-a început resuscitarea. Unii zic că a murit imediat, alţii că şi-a revenit şi a decedat la spital...mă rog, cu moartea nu mai e loc de nehotărîri, zic eu.¤ Şi-nainte , şi după 1990, Max Bănuş a fost un gazetar important al României. ¤ Intens mediatizat a fost şi Anghel Iordănescu, nou parlamentar PSD. Se vedea clar că e stînjenit acolo şi că ar fi preferat o miuţă pe stadion, în aer curat. S-a şi spus că nu ştia ce şi cum să voteze, noroc că i-au suflat colegii de partid, generoşi...¤ Da’ ce, Irina Loghin, ori Angela Buciu, erau mai pricepute? Dolănescu ştia ce-i aia politică? ¤ După aia , ne mirăm că se votează anapoda...¤ O ştire bizară a fost dată pe un post tv central : marele pictor Bălaşa – totodată,un foarte bogat artist – a acuzat-o pe soţia sa de-o viaţă...că vrea să-l otrăvească. Ptiu! ¤ Biata femeie susţine că, dimpotrivă ; şi că e vorba doar de un tertip de-a o scoate de la moştenire. ¤Domne’, cînd e vorba de un artist celebru, te-apuci să dai pe post asemenea scene jegoase?! Mai ales că omul e grav bolnav şi...¤ Nu ştiu, şi eu fac gazetărie de-o viaţă, dar anumite ştiri, oricît de senzaţionale or părea, trebuie trecute sub tăcere. ¤ Că le-avem pe-alea de la ora 17, cu grozăvii ale anonimilor, nu ne mai trebuie detalii penibile cu oameni importanţi!...¤ Părerea mea. Da’ io am norocul să nu trăiesc de pe urma nefericirii celorlalţi...Mi-ajunge propria nefericire, complet nelucrativă! (aici, v-aţi prins că mă alint, ca să vă simţiţi voi superiori!...) ¤ Nu pot încheia decît cu-o ştire uluitoare : o locomotivă, azi, în România, a mers 32 de kilometri fără... mecanic! ¤ Conştiinciosul om a ajuns-o din urmă, cu un taxi şi-a încercat să sară-n cabina lui, din mers. N-a reuşit. Nici n-a supravieţuit. ¤ Bizară poveste! ¤ Nici nu mai ai ce să spui, după o asemenea veste buimăcitoare...Pa!

Goangele… lui Goangă

Titlul nu caută calamburul cu orice preţ;mi-am amintit de acest mare cântăreţ de operă şi pedagog, deoarece a fost un exemplu paradoxal, amestec de geniu şi gafă, de sublim şi poznă; azi, la atâţia ani de la trecerea sa în nefiinţă, să ne fie permis cu nostalgică ironie, să evocăm şi laturile umoristice ale personalităţii celebrului Petre-Ştefănescu Goangă (care a cutremurat lumea cu vocea sa inegalabilă).
Cel mai mare Rigoletto din istoria Operei române, neasemuitul dascăl şi muzician, inegalabilul anecdotist şi petrecăreţ, a rămas nu doar în istoria muzicii(şi-a spectacolului), ci şi în cea a…gastronomiei! Nu toţi cunosc aplecarea spre bucătărie a cântăreţului şi pofta sa de mîncare pantagruelică. O distinsă slujitoare a operei ieşene, mi-a destănuit, cu ani în urmă, că într-o reprezentaţie a partiturii verdiene, era cât pe ce să fie strivită (la propriu!) de voluminosul Goangă care, căzând peste ea (conform mizanscenei), n-a mai fost capabil să se ridice până cînd nu s-a tras cortina. Într-o altă seară nefericită, pe scena bucureşteană, de asemenea , lăsându-se în genunchi, i-a fost imposibil să revină la verticalitate, cerând ajutor maşiniştilor.
Acestea, s-ar putea zice, ţin de legendă; nu am fost martor ocular. Dar, din jurnalul meu bogat în personalităţi şi-n întâmplari neobişnuite, am spicuit o”felie de viaţă”, zic eu, amu zantă şi…consternantă!
Era pe vremea studentiei. Trăiam (cum am mai spus-o, cu alte ocazii) din publicistică. În”România Literară” colaboram la o rubrică plasată în josul paginii 2,intitulată ”Confluenţe”. Aici au semnat, cât a fiinţat supratitlul, cei mai mari oameni de artă şi ştiinţă ai ţării.
Evident, de cele mai multe ori , ei n-aveau timp să scrie ceea ce le ceream ; mă mulţumeam cu consemnarea gîndurilor pe tema confluenţei dintre literatură şi…obiectul lor de activitate.
Într-o zi, mi-am propus sa-l abordez pe marele Goangă care, pe vremea aceea, nu era doar solist al primei scene de operă a ţării, ci şi pro-rector al Conservatorului din Bucureşti. Maestrul mi-a dat, cu greu, o întâlnire în faţa falcultăţii, într-o zi de vară, pe la ora prânzu lui. Recunosc, eram emoţionat, căci nu ai ocazia să vorbeşti în fiecare zi cu o personalitate de un asemenea calibru.
Mi-a propus să discutăm pe îndelete la o cîrciumioară plăcută, situată între boscheţi înalţi, peste care adia o briză uşoară dinspre lacul Herestrău : restaurantul Bordei. Ne-am aşezat la masă toţi trei: Goangă, eu şi şoferul său cel chinuit (căci artistul îl boscorodea întruna , acuzându-l că nu are grijă de…pofta sa de mîncare).
Atunci am realizat că ipoteticul meu interlocuitor suferea de bulimie!Cumplită boală!
Maestrul a comandat , spre stupefacţia mea, numai pentru el, următoarele : 30 de mici, 4 fripturi, 2 omlete, 2 salate, două sticle de vin, două sifoane, jumătate kilogram de măsline, jumătate de telemea şi o cafea dublă. Eu n-am putut mânca , uluit, de profuziunea meniului : iar şoferul n-a îndrăznit să se atingă nici el de nimic - deoarece ştia ce l-ar fi aşteptat. În concluzie, legendarul muzician a hăpăit totul singur, într-o viteză incredibilă, spre disperarea mea - care-mi vedeam deja articolul compromis şi-a ospătarilor, care nu reuşeau să ţină pasul cu foamea artistului.
Pe plan gazetăresc, a însemnat un eşec. Dar faptul că am fost tolerat la masa lui Petre-Ştefănescu Goangă, în timp ce ”oficia culinar”, mi se pare că a fost o şansă. Pe de altă parte, această amintire mă obligă să mă-ntreb, cu oarecare tristeţe : câţi dintre cântăreţii români de operă ai prezentului , îşi mai permit, zilnic, repetarea acelei mese – obişnuite, pentru Goangă !?…

Cînd soseşti la o petrecere? Cînd pleci?

Cînd eram mic, toată lumea mă-ntreba, prostindu-se (ştiţi cum, genul ăla de lungiri ale vocalelor şi supra-intonări tipice oligofrenilor ; de ce or fi crezînd majoritatea maturilor că ăia mici trebuie interogaţi cu accente de idioţi, n-am înţeles niciodată!) :”Ceeee-o să te faaaaaci cînd o să fiiiiii mareeeee?” La-nceput, răspundeam, sec : „Spion!”. Dar după ce a leşinat un unchi, de spaimă (pesemne, avea conştiinţa încărcată!), m-am hotărît să optez pentru ceva mai paşnic – „musafir!”. Şi trebuie să recunosc că am o vastă experienţă de oaspete profesionist. De-aia-mi şi permit să dau sfaturi...
În primul rînd, dacă o petrecere e anunţată la ora 19, nu te înfiinţa acolo cu o juma’ de oră înainte, ca să apuci mai multe ţuici; da’ nici nu veni după două ore, pretextînd că s-a blocat yala şi a trebuit să cobori pe balcon, înodînd cearceafuri. Ora 19, 15 este cea mai nimerită : nu ajungi primul, dar nici ultimul. Ţin minte că am fost invitat, prin 1988, la inaugurarea unei case. Toţi ne-am prezentat în vizită la ora stabilită ; numai oaspetele de seamă – fata unui ştab – crezînd că i se cuvine orice, a venit cu trei ore mai tîrziu. Lucrul nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă gazdele n-ar fi avut prostul obicei să nu ofere nimic de mîncare, pînă la sosirea ultimului. Drept care, la ora aşezării la masă, toţi musafirii erau mangă, deoarece se băuseră fo’ cinci litri de ţuică, pe burta goală. Petrecerea a fost compromisă : pe la miezul nopţii , unul dintre musafiri se găsea într-un vişin şi zicea că el face fructe neviermănoase, iar un altul, întors cu picioarele-n sus de doi zdrahoni, era lovit cu chelia de parchet , din două-n două secunde, pe motiv că aşa se bate cel mai bine ritmul muzicii (un marş teuton). Gazdele n-au suferit prea prea mult, fiindcă au adormit înainte ca unul din musafiri să vrea să-şi facă un ochi, pe aragaz, fără chibrit. Pompierii au rezolvat incendiul fără probleme...Şi totul, de la o impardonabilă întîrziere a oaspetelui (aşa-zis) de onoare.
De asemenea, trebuie să ştii şi cînd să te retragi de la o agapă : nu e bine să rămîi singur la masă şi să-ţi torni direct în glastră, rîzînd de cei care sforăie în jur ; se zice că cel mai bine e să te retragi cînd întrunirea a atins culmea strălucirii ei ; personal, cred că e păcat să pleci taman cînd totul e o.k. Dar dacă nu e nimic în regulă? Pleci imediat, pretextînd că ai uitat fasolea pe foc, ori că pisica a-nceput să fete şi n-are cine s-o asiste. Păcat c-aţi dat cadoul la-nceput!
Chiar, io zic că trebuie să ne-nvăţăm să oferim cadoul la final, cînd ştim dacă merită. Dacă nu, dăm doar juma’ de cadou – o peniţă de la stilou, doar o floare din buchetul de nouă gladiole, turnăm din şampanie într-un vas al gazdei şi restul o ducem acasă ş.a.m.d.
O altă problemă e să nu fim... distraţi, cînd ne-ntoarcem acasă : să privim bine în stînga şi-n dreapta, să ne-asigurăm că ne-ntoarcem în cuib cu pasărea cu care am venit – chiar dacă, de multe ori, am vrea să alegem pe altcineva, reavăn.
În fine, chiar dacă nu ne simţim flataţi atunci cînd gospodina se duce în bucătărie să spele vase şi scoate aspiratorul , să absoarbă frimiturile de pe masă şi oasele de pe covor, e elegant să ne prefacem că nu observăm brusca hărnicie a femeii, uitîndu-ne la televizor pe un program maghiar, pieptănînd căţeluşa pe balcon, dînd iama în butoiul cu gogonele sau dansînd cu soacra celui ce ne-a invitat, Braşoveanca. Sunt şi gazde care se simt ele jignite cînd vrei să pleci, şi-atunci apelează la subterfugii puerile, gen ascunderea paltonului în beci sau depozitarea pantofilor din hol, în frigider.
După cum vedem, nu e aşa simplu să fii musafir. Dar ceva mă face să cred că spion ar fi cu mult mai complicat . (va urma)

Am stat în preajma lor...

Aflîndu-mă, recent, într-o vizită, împreună cu prietenul meu Florin Faifer, acesta n-a avut de lucru şi i-a comunicat, gazdei : „Dl. Ulmu a cunoscut, încă din tinereţe, mulţi oameni importanţi! Ori, măcar interesanţi”...Şi, nolens-volens, am început să rememorez, selectiv, cu voce tare.
Pe la 8-9 ani, pe cînd „jucam” la radio, în emisiunile pentru copii, am avut ocazia s-o cunosc pe Silvia Chicoş. Era cea mai bună interpretă de teatru radiofonic dedicat celor mici. Făcea compoziţii de voce şi, deşi pe-atunci cred c-avea peste 45 de ani, interpreta magistral ...băieţei. Era cocoşată şi, din acest motiv, nu mai avea loc pe scenă ; şansa teatrului radiofonic, care o solicita, zilnic. Apoi, în liceu, i-am cunoscut şi pe Emil Botta (la o şedinţă de cenaclu a liceului : m-a cutremurat , realmente, felul său unic de-a vorbi şi recita! Era fascinant!imposibil de imitat!), Saşa Pană (idem : m-a şocat că invitatul nostru nu avea nimic de avangardist, în el!), Doinaş şi Irinel Liciu (la o tabără de creaţie a elevilor ; atunci, marele poet ne-a dedicat şi un catren, pe care-l mai am, pe undeva), iar la o premieră brăileană, – prin 1969 - unde nimerisem trimis de Coman Şova de la Amfiteatru , să scriu o cronică, am avut şansa să stau la masă cu mulţi oameni importanţi ai vremii – M.R.Paraschivescu, Virgil Teodorescu, Lucian Pintilie, Ivasiuc, Breban, P.M.Băcanu, Stefan Roll, Fănuş Neagu, Ţepeneag, P.C.Chitic, Dorin Tudoran ş.a.
La numai 20 de ani l-am cunoscut şi pe marele artist G.Calboreanu, inegalabilul Ştefan cel Mare al scenei naţionale ; m-a primit în vizită, în locuinţa-i modest mobilată de pe Calea Victoriei, de cîteva ori. Era impresionant prin voce şi profunzime a privirii. Mergea încet şi-l muştruluia, des, pe fiul său, Gicu, dus dintre noi... înaintea tatălui său. A fost primul de la care am învăţat că băutul e o artă şi cere răbdare & rezistenţă. Sper că am prins ceva...Mai ales că, pe la 22 de ani, am continuat şuetele bahice în casa unui foarte bun actor de teatru şi film, Lazăr Vrabie. Prin Vrabie am „cunoscut-o” pe marea doamnă a scenei, Lucia Sturdza Bulandra, căreia a avut şansa să-i fie adjunct, la Teatrul Municipal. Mulţi l-au acuzat pe Vrabie de cinism : eu l-am cunoscut ca pe un om cald, corect şi pasionat de discuţii în contradictoriu. Iar în film, juca modern şi convingător (revedeţi Puterea şi adevărul sau Valurile Dunării, spre exemplu). Păcat că a murit la numai 49 de ani...
Dacă Vrabie mi-a fost ca un tată, Polixenia Karambi (traducătoare şi secretară literară a Teatrului de Comedie) mi-a fost ca o mamă : prin ea am cunoscut-o pe Lidia Sava (văduva marelui artist Ion Sava, o mare doamnă!) ; tot ea m-a dus la Lucian Giurchescu şi l-a convins să mă angajeze la Teatrul de Comedie, în locul ei (avea cancer la sîn şi trebuia să se pensioneze); m-am simţit excelent acolo, pe strada Măndineşti, dar nu am rezistat mult, deoarece eram între ciocan şi nicovală (Silvestru, cu care începusem colaborarea la România literară şi Giurchescu). Păcat!...
Apoi, împrietenindu-mă cu Ovidiu Moldovan, care locuia atunci chiar în teatrul Naţional, într-o cabină, am avut ocazia să fiu, foarte des, în preajma tuturor interpreţilor primei scene a ţării ; o simpatie aparte aveam pentru Emanoil Petruţ şi soţia sa, Catinca Ralea. Îmi plăcea teribil şi Ilinca Tomoroveanu. Dar un nume care mi-a marcat existenţa din perioada 1971-1980, a fost, fără doar şi poate, Valentin Silvestru. Aş putea spune că pe perioada lunguţei mele studenţii, i-am fost discipol, poate chiar aghiotant. Am învăţat numai lucruri bune de la el – deşi, ca orice om, avea şi defecte. Din păcate, fiind foarte tînăr şi mereu imprudent, nediplomat, i-am atras ca un magnet pe duşmanii lui : aşa se face că nu mi-a fost uşor, în perioada studenţiei, chiar dacă eram cunoscut în mediul teatral şi cîştigam destul de bine, din publicistică. Cariera de regizor mi-a fost des stopată, la începuturi. Silvestru rămîne cel mai serios critic de teatru al jumătăţii secunde a secolului trecut ; şi cel mai activ umorist al epocii. Un om de-o mare probitate & exigenţă. Un om ciudat, cînd sentimental, cînd brutal, care la furie nu-şi ierta nici familia, nici colaboratorii, fiind violent la culme. Păcat că n-are continuatori, toţi discipolii săi risipindu-se spre alte zări profesionale...
O să-nchei cu cel mai interesant om din deceniul trei al vieţii mele : azi cvasi/anonimul Mircea Ipate Mareş. Un om controversat, acuzat pe nedrept, cred eu, de vicii nedovedite, dar un om de mare cultură, profunzime şi aptitudini astrologice (era nepotul lui Armand Constantinescu, cel care ne-a lăsat Cer şi destin). Povestea cu incredibilă blîndeţe, judeca indulgent (deşi trăise degeaba în puşcărie, o vreme), cunoştea Cabala, era un actor bun şi un scriitor talentat. Prieten cu mari oameni ai vremurilor. Martor indirect al morţii lui Camil Petrescu.

Despre Marin Sorescu, N.Carandino, Ştefănescu-Goangă, Levon Mirahorian, Petru Vintilă, Vasile Băran, Helmuth Sturmer, Ion Băieşu, Mirodan, Horia Lovinescu, Ileana Berlogea, I.D. Şerban, Alecu Popovici, Victor Parhon, Dinu Kivu, Tudor Gheorghe, Radu Popescu, Rodica Tott ş.a. , cu altă ocazie.

Leul & cîrnatul aferent...

Domne’, cică leul şi va reveni, deci n-o s-ajungem la 3,8 ! Cică maxim 3,79! Ura! ¤ Că io am o rată-n euroi şi mă cutremur cînd văd cît plătesc, fiindcă moneda naţională e şubredă...¤ Acu’, fie vorba-ntre noi (fraierii) : mai curve decît Băncile nu-s nici fetele de la Poieni, ori de pe Centură! ¤ Te aburesc că dai doar 10% dobîndă, dar cînd te gîndeşti că iei 5.000 de euro şi înapoiezi 9.500, realizezi că dobînda e, de fapt, 90% ! ¤ Nu-ţi convine? Nu lua! ¤ Da’ dacă nu împrumuţi, cu ce-ţi faci casă, cu ce-ţi cumperi maşină, cu ce te duci în America, la vară? ¤ Hm...¤ Io mor cînd se laudă finanţiştii că leul a crescut cu un ban ; dar cînd scade cu 20 de bani, mucles! ¤ Silă mi-e! ¤ Am mai propus să trecem şi noi, ca toţi oamenii normali, pe monede stabile, da’ văz că se tergiversează schimbarea, teteo, deşi intrarăm demult în UE! ¤ Pesemne nu intrarăm de tot...Sau greşirăm Uea...¤ Altă belea a săptămînii ce trecu : (exagerat de ) mediatizatul Cioacă. Care zîmbeşte, seral, pe micul ecran, în numai două situaţii : cînd e arestat şi cînd e eliberat. Ptiu! ¤ Un om cu daraveli aşa vesel, io nu mai văzui, zău! ¤ Cînd termină cu procesul, cred că trebuie să treacă pe reclame Colgate...¤ Deocamdată, s-a întors la slujbă ; dar n-are voie pistol. ¤ Să vezi ce-o să se-nghesuie şuţii la autografe!...¤ Colegii lui de celulă însă, răsuflă uşuraţi : fo’ doi din ei se plînseră că poliţistul sforăie în arest. Acum vor avea un somn tihnit...¤ Altă imagine traumatizantă – Teo. Revenirea ei pe sticlă = prilej de-a te pune pe ...deşertat sticle...¤ Ştiţi ce-a declarat populara moderatoare într-o revistă? „Ideea este să fac oamenii să rîdă. Că sunt femei sau bărbaţi, şoricei, porcuşori de Guineea, nu contează!”.¤ Ba contează, tanti, fiindcă şoriceii & porcuşorii nu pot sunt oameni ; deocamdată.¤ Altfel, sigur că umorul dodoloaţei este bun, în primul rînd, pentru rozătoare...¤ Se mai făcu ordine în Parlament : se calculă cine e activ şi cine chiuleşte. Crin Antonescu cică ar fi campion la absentat – n-a mai votat din 17 aprilie 2007! Huo! ¤ Da’ şi Cozmîncă & Ecaterina Andronescu suferă de pasivism parlamentar. Treaba lor, numa’ să nu ia banii, ca şi cum ar fi utili. ¤ Că-s banii noştri! ¤ Şi-ntreb, iar : de ce ne trebuie atîţia parlamentari? Jumate din ei ar face o treabă la fel de proastă, în schimb Statul ar rămîne cu nişte mangoţi. ¤ Da’ eu zic, eu aud! Ei votează! ¤ Altă hasmodie : ceferiştii au anunţat că nu mai vin la muncă, fiindcă nu au primit nu ştiu ce măriri salariale. Scîrţ! ¤ Păi cu banii care vin în plus, pe bilete, ce se întîmplă? (că, aşa cum ştiţi şi din rubrica mea, o dată pe trimestru creşte, nejustificat, preţul biletului de tren!).¤ Pe de altă parte, sincer vorbind, eu nici nu mai am nevoie de tren, de peste doi ani : la Otopeni – plec cu autocarul, la Bucureşti -idem, la Bacău – la fel...Pînă şi la Tg. Mureş am fost c-un microbuz elegant, la care preţul era cam două treimi din cel al trenului...¤ Unde mai pui că, la Mureş, spre exemplu, ajungeam cu trenul în 12 ore ( schimbînd, noaptea, pe ger, după o oră şi jumătate de stat în Războieni!), pe cînd cu maxi-taxi am făcut doar 6 ore, în care a intrat şi o pauză de masă, la un local plăcut.¤ Şi-atunci, pentru ce mai fac grevă ceferiştii, bre?! Astea mergeau prin 1990-1991, nu acum, cînd alternativa e preferabilă şi bine pusă la punct...¤ Să-nchei cu ştiri vesele : Sarkozy s-a însurat, sîc! Păi, zic eu, merita. ¤ Putin a comandat uniforme noi pentru armată : am văzut şi io fo’ două stricăciuni (ofiţerese!) cu guler de blană & zîmbet slav, de-ţi venea să te predai fără vreun foc tras măcar în aer...¤ Problema armatei ruse însă, din păcate, nu e forma, ci fondul...¤ O veste bună pentru cei... răniţi în dragoste : vor primi concediu plătit, pentru a-şi putea reveni rapid.¤ Vestea proastă e că decizia a fost luată în Japonia...¤ Păcat, io numa-ntr-un concediu aş fi dus-o! Cum era melodia aia oltenească? „Mă făcu muica japonez/cu pălărie de orez/ Cin’ se ia cu mine bine/dau kimonoul de pe mine, Lea No Fa!”¤ Da’ dacă nu pînă-n Tokio, măcar pîn’ la Balvanyos (Covasna), puneţi o vorbă bună la redactorul-şef, să mă trimită-n delegaţie...De ce? Fiindcă acolo, pe 16 februarie, începe festivalul internaţional Pomana porcului, cu tăieri de godaci live & preparare la vedere de cîrnaţi, tobă, caltaboşi, slănină, jumări, sîngerete...Of! ¤ Hai că mi se făcu foame : am o sare grunjoasă pe masă, mmmm!!!...

Manele & belele

Sigur, nici muzica nu contează – aceleaşi melosuri oriental/gitane se potrivesc la aceleaşi versuri tîmpite ; dar, sincer vorbind, nici guriştii n-au importanţă – Carmen Şerban putînd cînta lălăielile lui Florin Salam, cu aceeaşi lipsă de profesionalism, teteo!
Dar dacă textul nu, muzica – ioc, vocile – canci, atunci ce mămiţica lui Nichipercea are valoare, bre?! PUBLICUL, draci ascultători! Devoratorul de kitschuri îngînate pe trei note, suferindul care aruncă cu euroi în solizde, trist nevoie mare, că viaţa nu i-a oferit tot ce spera el, în ratarea-i impunitivă...Şi-apoi, conjunctura : dacă naşu’ Gorică bagă mangoţi în sutienul magraoancei, ce, el e mai prost? Vîră şi el, elegant, 150 de parai în cupa năduşită a ţîţarului, să nu fie mai prejos! Că nunţile & botezurile sunt vitale, la neamurile-proaste (Adi de Vito a spus, într-o seară, pe tv, că la nunta sa n-a căzut nici o stea, dar nici lumea nu mai avea un’ să stea, drept care o serie de mîncăi se scula, ca altă promoţie de chiolbani să poată îngurgita – căci darul, nu mic era!).
Poate sunt io invidios, da’ de ce nu mă credeţi, titlurile melodiilor acestor nobili tuciurii sunt de tot respectul! Uitîndu-mă pe o reclamă care mă-mbia la cumpărături maneleşti, am reţinut denumirea acestor muzichii cuvioase : am observat că toate aveau o calitate – erau scurte.
E bine! Laconismul uşurează drumul spre corasonul urechii clăpăuge, care ascultă plîngînd , îngînă tăcînd şi mestecă pahare, vomînd...
Splendidele capodopere au titluri precise, seci, tuşante, emoţionante, acroşante la maxim : Iartă-mă! ( cu Adi de laVâlcea) ; Tu, numai tu (cu Adi Minune) ; Stau singur în gară ( Guţă & Sorin); Baila Loca ( Costi Ioniţă) ; Viaţa mea (tot Guţă) ; Cine, cine (tot piticu’ Minune); Necazuri şi supărări (Alina & Costi) ; Supărat (Adi de la Vâlcea); Fac orice, iubire sau Lacrimi de iubire ( prolificul monoman Guţă) ş.a.m.d.
Nu mi-ar fi dat prin cap asemenea titluri! Evident, am mai auzit de textieri care erau concişi, şi spuneau pieselor, tot scurt, Hamlet, Năpasta, Medeea, Antigona, Mama, Tîlharul, Pescăruşul, Lulu etc.; dar upercutul maneliştilor este devastator, ca orice lovitură de geniu...
Pentru ca iluştrii cantautori să nu se repete, fireşte, vin şi eu cu modeste propuneri : piesele viitoare să experimenteze alte sintagme laconice, poate chiar replici binevenite, cum ar fi Nu te iert, nimfomano! , Eu, numai eu, sîc!, Stăm mai mulţi în autogară, fă!, Deziluzii, neplăceri şi amărăciuni, of!, Năcăjit la culme mis!, Nu fac ce vrei, stricato!, Lacrimi pluvioase de ură ancestrală etc.
Şi dacă aţi simţit un fior de invidie în rîndurile mele, nu mă acuzaţi : poate că mi-ar fi priit şi mie un pic de glorie măruntă, nu?!...Că de anonimat major, m-am săturat!