Bogdan Ulmu old site

Acesta este vechiul site, pentru a reveni la versiunea 2.0. click aici: http://www.bogdanulmu.eu

Jurnal teatral de martie, 2010

Azi, la curs, vorbeam despre critica de teatru. Şi nu ştiu cum, am simţit nevoia – pentru prima oară, de cînd mă ştiu! – să-i rememorez pe criticii de teatru care mi-au marcat adolescenţa şi tinereţea (1970-1985). De la care am învăţat, ori nu am avut ocazia, ori nu am vrut să-nvăţ.

În fruntea lor, desigur, marele Valentin Silvestru. A fost cel mai longeviv şi cel mai prolific teatrolog român al jumătăţii secunde a secolului XX. Om de cultură, serios, disciplinat, nu cunoştea excesul – în nici un domeniu, cu o putere de muncă incredibilă, stăpînind concepte şi sprijinînd modernitatea. Era o autoritate, în domeniu : iubit, dar şi temut. Urît, nu o dată, de către artiştii criticaţi. Subiectivist, uneori. Intrînd chiar în polemici păguboase (cu Everac, cu Caramitru). Dar, repet, în mare, a rămas un punct de reper în teatrologia naţională, şi nu cred că va putea fi înlocuit, deoarece critica a pierdut teribil din puterea sa de fascinaţie...

Din generaţia lui, i-am mai cunoscut pe Strihan, Şelmaru, Tornea, Radu Popescu. Ultimul, scriind cronică des, cam la fiecare premieră bucureşteană. Acru. Cu carte, dar sec şi uscat. Uneori, scăpa cîte-o intuiţie surprinzătoare. Om de casă al lui Baranga, pe care-l tămîia indecent, în cronici. Şi mai avea un obicei îngrozitor : venea la premiere cu un pix în mînă, pe care-l clănţănea într-una, exasperînd publicul...(era tatăl lui Petru Popescu, marele scenarist de peste Ocean, şi soţul Didonei Popescu, actriţă modestă a Naţionalului!).

Andrei Strihan scria decent, aşezat, la obiect, dar era prea prudent; de altfel, a părăsit ţara înainte de ’89 şi longevitatea-i a fost redusă la un singur volum de cronici.

Şi Şelmaru a scris tot un volum: dar sunt mai mult cronichete...Anecdotic vorbind, Şelmaru a rămas un caz unic : la fiecare premieră, adormea în lojă (stal). Darea de seamă era reconstituită după impresiile soţiei lui, care lucidă, urmărea reprezentaţia cu atenţie.

Florin Tornea scria rar, şi numai în revista Teatrul, unde era angajat. Avea o manie : fiecare articol pe care-l viza (ca redactor şef-adjunct) era rescris de el pînă la limita ininteligibilului! Hm...

Exactă, sinceră, camaradă, cu umor şi nonconformism, scria Florica Ichim – care a rămas, se pare, penultima mohicană, şi pe care o admir fiindcă reuşeşte să publice Teatrul azi, gazetă excelentă, de ţinută.

Dinu Kivu, marele meu prieten, critic de rară fineţe şi boier minunat, care menaja neajunsurile reprezentaţiilor, încercînd să nu-i rănească pe realizatori. Boem, admirator de femei interesante şi votcă de calitate, a plecat dintre noi la nici 50 de ani, nemaiizbutind să publice un volum de cronici. Noroc că după 1990 cartea lui a fost tipărită, datorită familiei, dar şi lui Radu Boroianu, ori Floricăi Ichim, în două ediţii, la interval de un deceniu. Dintre toţi îi simt cel mai mult lipsa : fiindcă ştia să fie mai mult decît un critic, devenindu-ne un prieten minunat, un consilier neagresiv, dar inteligent.

În tandem cu el, prin anii 70-80, se afla Victor Parhon : tot boier...Gourmet, om de libaţii elegante, bun judecător de spectacole, agreabil partener de şuete, cavaler cu actriţele expresive, om generos - cînd te accepta. M-am bucurat că, tot postum, i-a apărut cartea de cronici din care criticii tineri ar putea învăţa. Care critici tineri? Chiar!...

I-am mai apreciat, în perioada aceea (anii 70-90), din provincie (deşi cuvîntul sună urît!), pe Dumitru Chirilă, Mircea Ghiţulescu, Carmen Tudora, Romulus Diaconescu, Constantin Paiu, Ştefan Oprea, Ermil Rădulescu, Carmen Mihalache, Al.I.Brumaru, Mihai Naidin ş.a.

Dar despre aceştia din urmă, cu o altă ocazie...

Pe stadionul de fotbal

...Cum aşa – veţi întreba anapoda – şi pe stadion există reguli de bună purtare? Păi noi credeam că ho-ho-ho! etc.

Credeaţi greşit. Domnu-i domn şi-n şanţ (cum ziceau părinţii noştri), iar mîrletele e porc şi la Palatul Elisabeta (cum zic eu).

Pe stadion lumea se duce să se descătuşeze, asta e ştiut: zeci de mii de anonimi, care acasă stau sub papucul macioalfei, în tribune devin fiare. Milogi care-n bucătărie iau făcăleţe-n cap, fiindcă beau banii, la salariu, pe stadion ameninţă arbitrii, înjură mingicarii, pocnesc inşi din galeria adversă şi fac spirite de glumă la modul „bă, ţărane, aici se joacă fotbal masculin, nu oină feminină! Hă-hă!’”.

Personal, nu am organ (cum zicea regretatul Piru) pentru meciuri, live : le prefer pe micul ecran, cu un şpriţ mare-n faţă. E şi mai ferit de riscuri : ultima oară, la un meci amical, am luat un pumn în freză de la un etilopat care susţinea că ţin cu coreienii. Deoarece nu am de ce să ţin cu naniştii ăia cu ochişori mijiţi degeaba, şi mai ales ţinînd cont de faptul că nu jucau coreeni, în meciul respectiv, i-am ars un scaun în scăfîrlie de l-au dus cu targa (scaunul era de plastic, ce-i drept, dar rana părea făcută de un jilţ domnesc din secolul XVI!). Mai norocos, eu am plecat cu duba.

Călătoria a fost instructivă, deoarece la poliţie, m-au învăţat reguli utile, de comportare boierească pe stadion (metoda pedagogică mi s-a părut mai puţin boierească). Mi-au spus că orice ce provocare aş primi, pe viitor, să nu răspund – vine el organul şi rezolvă cherela. Dacă sunt lovit mortal, e şi mai bine – huliganul va face pîrnaie, sîc! Şi i se vor imputa şi cheltuielile de înmormîntare...

Apoi, am aflat că şi la meci poţi striga împotriva oricui, dar e bine să-i eviţi – în imprecaţii - pe Becali, Zmărăndescu, Primarul oraşului, Şeful poliţiei, Elena Udrea, Bulibaşa, Titi Boeru, Sexi Brăileanca, Fane Căpăţînă, Clanul Cămătaru, Sponsorul gazdelor, „Moartea din Carpaţi” şi alţi fini intelectuali.

Dacă echipa gazdă pierde, să urlaţi animalic „cer rejucarea meciului, corupţilor!”; sau măcar „arestaţi secătura aia de arbitrul!”. Ca să vă faceţi curaj, intraţi cu nişte trăscău pe stadion, că altfel partida-i plicticoasă rău, tată! Luaţi cu voi şi o juma’ de kil de seminţe, ca să nu fiţi complexaţi de ceilalţi microbişti. Cînd scuipaţi cojile, nu are sens să menajaţi cheliile din faţă, deoarece şi capul vostru arată precum un cuib de rîndunică diletantă, iar convenţia este acceptată de grobienii casei. Dacă aveţi un loc prost, din care nu se distinge nimic – nici măcar culorile bocancilor, ori aşezarea porţilor, apelaţi la o lunetă tip observator astronomic. Sau, mai bine, dacă tot nu pricepeţi nimic din întrecerea asta soporifică, citiţi ceva uşor, vorbiţi pe mobil cu rudele îndepărtate, dezlegaţi integrame...

La goluri însă, fiţi pe fază şi urlaţi de bucurie, ori necaz, alături de vecinii de peluză: nu invers decît ei, deoarece din dubă scăpaţi în cîteva ore, dar din mîna suporterilor, niciodată!

O fi greu cu protocolul pe la Academia Română, fraţi microbişti, dar zău dacă pe stadion e mai simplu! Păi ia orice martalog care zace-n scaun, la căldură, opt ore pe zi, spor de xerox şi indemnizaţie de plictiseală, iar vitejii fotbalologi de la peluză, îşi expun vieţile în condiţii vitrege, pe frig, pe caniculă, pe ploaie, pe ploaie de bastoane jandarmereşti...moca? Ptiu!

Teatru „decrispat” marca Bogdan Ulmu

Cronica scrisa de Calin Ciobotari:

* spectacol de teatru în spaţiu neconvenţional * „Te-a părăsit, nu-i aşa?”, de Lucian Parfene, regia Bogdan Ulmu, cu Denisa Pîrţac şi Erica-Ioana Moldovan (Departamentul de Teatru al Universităţii „George Enescu” Iaşi)

Săptămâna trecută, regizorul Bogdan Ulmu a făcut cel puţin trei fapte bune: a debutat un dramaturg ieşean, a „scos în lume” un spaţiu şi a pus la treabă două tinere actriţe, masterande ale Departamentului Teatru de la Universitatea „George Enescu”. Pentru că zeilor teatrului, atâţia câţi or mai fi rămas, le plac faptele bune, lui Bogdan Ulmu i-a ieşit un spectacol mai mult decât onorabil, tentant prin formulele atipice de rezolvare, dar şi printr-o inteligentă gestionare a mijloacelor de lucru.

„Te-a părăsit, nu-i aşa?”, acesta e titlul piesei pe care, între noi fie vorba, Lucian Parfene nu prea visa că i-o va juca vreun regizor adevărat. Nu pentru că nu ar fi bună, ci pentru că, în general, aproape nimeni nu e dispus să-i mai bage în seamă pe debutanţi, uitând că fiecare „consacrat” a fost la rândul său un debutant. Textul dramatic surprinde plăcut prin abordarea personală, cinică şi totuşi metaforică a unor situaţii de viaţă şi, aşa cum s-a văzut, de moarte. Departe de a fi o şuşă textuală, lacrimogenă şi oftat-ologică, piesa lui Parfene pune în discuţie reacţiile umane în faţa unui obicei tare prost: părăsirea aproapelui, problematizând totodată atitudinea omului contemporan în faţa morţii, tentaţia sinuciderii, angoasa, singurătatea. Jonglând dezinvolt cu derizoriul şi esenţialul, dramaturgul îşi duce personajele pe stâlpi de înaltă tensiune, or în alte spaţii deopotrivă comune şi incomode. Două personaje dublate mereu de o pluralitate de voci, umor şi tristeţe, a fi şi a nu fi…

Rafinat om de teatru, Bogdan Ulmu a simţit că textului i se potriveşte o montare atipică şi a optat inspirat pentru un spaţiu virgin din punct de vedere teatral: corpul R al Universităţii „Al.I.Cuza” (fosta clădire a Romtelecomului de pe strada Lăpuşneanu). Mai exact, elegantul bar de la etajul cinci al imobilului, înălţime la care îţi permiţi luxul de a nu mai fi cu …picioarele pe pământ. Tocmai pentru a pune în evidenţă toposul, Ulmu a evitat să recurgă la prea multe elemente de decor (o scară, două scaune de bar), preferând o simplitate ce sublinia, la rândul ei, textul şi jocul actoricesc. Buna vizibilitatea a reprezentaţiei – publicul s-a aflat pe două niveluri – a fost rezolvată prin proiecţii video, în regim de filmare live. Ritmul spectacolului, latent existând în reţeaua de replici a textului, a fost intensificat/ actualizat de un fundal muzical bine ales, într-un foarte fin contrast dintre nostalgice song-uri ale anilor ’60-’70 şi stringenţa, actualitatea subiectului. Din perspectivă regizorală, însă, punctul cu adevărat tare al montării este „orchestrarea” mişcării scenice. Şi, aici, Bogdan Ulmu a găsit parteneri de încredere în cele două actriţe distribuite: Denisa Pîrţac şi Erica-Ioana Moldovan. Dacă la capitolul verbiaj, lipsa de experienţă şi-a spus pe alocuri cuvântul, Denisa şi Erica au sedus asistenţa prin mobilitate, dezinvoltură a mişcării, bun control al gesticii. O menţiune specială pentru Erica Moldovan, remarcabilă ca expresivitate a chipului, capabilă să modifice, printr-o privire sau printr-un zâmbet, personaje, biografii, sensuri.

Sperăm că astfel de idei vor decrispa cât de cât Iaşul teatral, un Iaşi încă prea îndatorat „Scenei” şi, mai ales, prafului de pe scenă. Nu de alta, dar să nu se supere …zeii teatrului.

File dintr-un jurnal teatral

Nu credeam că măgarul va deveni, în februarie 2010, un subiect de jurnal teatral : îs grele conexiunile de pornit, dar de le stîrneşti, sunt greu de oprit ! ( aţi recunoscut, desigur, parafraza la George Coşbuc,).

Deci, cum poţi face trimiterea bilă-mandă-bilă (vorba lui Gaev, din Livada de vişini), la Will, Wedekind, Purcărete, G. Deleuze? Simplu : prin măgar.

Există măgarul din Visul unei nopţi de vară, de care se îndrăgosteşte Titania. Există un măgar într-un spectacol cu un text de Wedekind, despre care dramaturgul mărturisea :” spectacolul a căzut; măgarul însă, a avut succes!”. Mai există măgarul, animal superior, afirmativ, care face „i-a!” (da, în germană) – cum observă G. Deleuze. Şi-n fine, măgarul din montarea lui Purcărete Pilaf cu parfum de măgar, în care păştea fîn calm, pe scenă, un asemenea urechiat.

Morala? Nu neapărat nouă : e plină lumea teatrului de măgari!...

¤

Că tot am pomenit de regizori : Antoine, clasicul naturalismului, observa că există două regii – una plastică (decor, costume, lumini) şi alta interioară – care revelează fondul intim al operei.

Cîţi reprezentanţi ai ultimei mai există azi? Greu de spus.

Şi-n fond, pentru toţi directorii de scenă, piesa are un acelaşi fond intim? Nu! Iar fondul intim al unei lucrări dramatice , se lasă chiar aşa uşor descoperit?

Am mai spus că unul din citatele mele favorite este „capodoperele se apără!”.

Deci, regia plastică e mult mai la-ndemînă...

¤

Cînd credeam că despre eroiii conului Iancu nu mai există nimic necunoscut, iată că mă pornesc pe o cercetare motivată de un referat de doctorat, şi, trecînd în revistă montări vechi şi noi, ce noutăţi vechi (cum zice un shakespearean) mai aflu (cercetarea era axată pe Tipătescu)?

Că-n seara premierei ieşene a Scrisorii( 1884), rolul prefectului a fost jucat...de sufleur! Că în turneu, la Paris, în 1956, montarea lui Sică a durat cu ...o oră mai puţin, fără a se fi tăiat din text, un singur cuvînt! Că peste două decenii, la Tîrgu Mureş, Dandanache era jucat în travesti! Că Toma Caragiu, în regia lui Ciulei (1972), a fost considerat de către un critic primul Tipătescu adevărat( greu de estimat cînd de nereali or fi fost ceilalţi!...).

La Teatrul Mic, în 1988, Tipătescu se relaxa... cîntînd la flaut. Peste doar unusprezece ani, şi pe scena Naţionalului bucureştean apare o muziciană – fata lui Pristanda, care cîntă la vioară ( primeşte şi un dolar de la Caţavencu, pe chestia asta!). Aici, bietul prefect este victima tuturor nebunilor, în frunte cu Zoe, căci doar de-aia şi recunoaşte aceasta,”da, sunt nebună!”(drept care aruncă-n el cu pantofi, apoi îl ameninţă cu arma)...

În acelaşi an (1999), la Satu-Mare, doamna Trahanache stă într-o cadă transparentă, mascată-n ...sirenă, şi trage cu urechea la ce discută Fănică şi Caţavencu. Peste un an, la Chişinău, prefectul, în şort, se antrenează la un sac de box, iar Caţavencu devine...femeie( ideea fiind pesemne că şi-n vremea lui Caragiale erau Elene Udrea!).

La Timişoara, Zoe se multiplica şi bietul Fănică nu se lupta cu una, ci cu trei doamne Trahanache! (luptă inegală, desigur, care explică şi capitularea sa). În 2003, la Naţionalul bucureştean, cuplul Scrisorii era un duo de telenovelă, urmărit la televizor de Cetăţeanul turmentat. Peste trei ani, la Cluj, piesa era jucată de femei, singurul bărbat rămînînd, fireşte, Zoe. Iar în 2008, la Bulandra, nevasta prezidentului era...o fată din Moldova!

Aud? Credeaţi că-l cunoaşteţi pe Caragiale? Ha!...

Titulescu 2010

Să-ncep cu evenimentul săptămînii : alegerile din PSD. Ieşi Ponta, după cum aflarăţi, draci telemani...¤ Io zic că nu-i rău, fiindcă mai trebuia şi unul tînăr, care n-a supt la ţîţa comunismului...¤ Deci, nu-i şofer ca Mitrea, nici prostănac precum Geoană, nici agramat ca Marean, nici îndoctrinat de KGB ca nea Nelu, nici speriat de flăcări violete...¤ Îl are-n spate pe Năstase şi pe tata-socru (Ilie Sârbu), nevasta – euro-parlamentar, trai nineacă pe banii babachii! ¤ Acu, să vedem dacă-l lasă vicepreşedinţii să lucreze, deoarece o parte-s împotriva lui, pe faţă! Hm...¤ Da’ ce m-o fi apucat taman acu grija social - democraţiei, după douăzeci de ani? ¤ Pesemne-i ...semn de bătrîneţe...(scuzaţi redundanţa) ¤ Altă veste care nu ne poate lăsa rece : cică România o ia la vale. Şi la propriu! Cică se dădu drumul la alunecări de teren! Ptiu! ¤ Păi să pleci în creştetul munţilor nu-i bine, că pot aluneca munţi; în vale, e şi mai rău...¤ Soluţia este fuga-n tr-o ţară fără alunecări : Elveţia, spre exemplu, Islanda, ori Fiinlanda.¤ Da’ ăia nu primesc pe oricine, asta-i prost...¤ Să ne rugăm lui Doamne-Doamne să fim în apă, atunci cînd alunecă terenurile...¤ 2010 a fost decretat Anul Dolarului. Eu aştept Anul Leului. ¤ Aştept degeaba, v-aţi prins, nu?!...¤ Mi-a crescut inima de bucurie cînd am văzut că Radu Mazăre era cocoţat pe car alegoric, la Rio, alături de fiu şi dansau samba! O nouă mîndrie de român! ¤ Că brazilienii nu prea vin p-acilea, să bată opinca-n colb, la Sărbătoarea recoltei...¤ Oricum, premarele Constanţei ştie să-şi facă publicitate : pozitivă, ori negativă, tot publicitate se cheamă...¤ Mai rău e de frate-său, că a fost dat în gît de Nati Meir, şi-acu’ stă cu emoţii...Da-ntr-o familie nu pot dansa toţi samba, mai bate şi cîte unu’ geampara, la DNA!...¤ Cel mai îngrozitor omor din ultimul an : mama şi fata din Siret, înpuşcate-n cap de mafioţi ucrainieni. Să te răzbuni pe două fiinţe nevinovate, mi se pare că-ncalcă orice cod al crimei! ¤ Fiindcă, şi-n infracţiune sunt legi nescrise...¤ Iar asasinii cred c-au întins-o imediat din România, deci pot scăpa, şi peste o vreme, iar...brrrr!!! ¤ Da’ ce, în Bucureşti, sectoarele doi şi trei, nu sunt controlate de clanurile ţigăneşti? Şi poliţia îi poate stopa? ¤ Cică de-acu’, alocaţii se vor da numai la elevii nevoiaşi. Păi n-o dă-i dai nepoţelului lui Patriciu! ¤ Deşi nu-i cuşer, da’ mă rog, criză, chestii, socoteli...¤ Şi cu diminuarea pensiilor privilegiaţilor, se vor economisii cică fo’ 800 de milioane, dar gaura-n bugetul de pensii e de un miliard şi 800 de milioane! ¤ Tîmpită situaţie, să-ţi doreşti pensia, da’ să stai cu emoţii că n-o mai iei...¤ Să ne pregătim să-ncheiem, mai vesel : Unirea Urziceni nu s-a făcut de rîs : a rezistat, totuşi, 81 de minute cu Liverpoolul! Nu-i de colea! ¤ Şi una şi mai bună : am luat Ursul de argint, la Berlinală. Ura! ¤ Şi-n fine, una tare de tot : în curînd, nu vom mai găti cu oale şi crătiţi : am văzut plita viitorului – e demenţială! Apeşi uşor suprafaţa plitei, care e ca o masă, faci o scorbură şi arunci un ou, ori un peşte, ori cartofi; plita are şi reţete şi setări diferenţiate, ce mai, găteşte singură! ¤ Bănuiesc că-i scumpă, dar în zece ani se mai ieftineşte ea...Punem mînă de la mînă fo’ zece vecini şi luăm una, pentru tot blocul...¤ Ce, românul nu găseşte soluţii, cînd vrea neapărat?...

Noi file dintr-un jurnal teatral

„La Boston, Shylock era un personaj scos din Commedia...,un fel de Pantalone cu perucă roşie şi nas acvilin, un clovn care se apără bătîndu-şi joc de creştini” – spune Andrei Şerban în Biografia sa.

Cum am mai repetat-o, timp de peste două decenii, de cînd ţin acest jurnal, totul se poate, în lumea din ce în ce mai permisibilă a teatrului românesc & universal. Important e să aibă şi noimă, reinterpretările cu pricina.

Asta n-are...

¤

Ca să vezi cum imită viaţa/moartea, arta : mega-starul Michael Jackson a jucat cîndva rolul Sperietorii de ciori dintr-o ecranizare a Vrăjitorului din Oz. Ce-şi dorea eroul lui Baum? Să aibă creier!

Ce-a păţit bietul muzician, după moarte? A rămas şi el fără...creier !(l-au scos autopsierii, ca să-l studieze, pentru a afla ce otrăvuri i s-au administrat decedatului, în ziua dispariţiei).

Q.e.d.

¤

Am urmărit, în sala Cub a Naţionalului ieşean, alături de multă „lume bună”, un documentar intitulat Măria Sa, Birlic (realizator – Carmen Olaru). Ideea filmului este excelentă, deoarece Birlic a fost unul dintre marii actori ai lumii. Dacă Ionesco spunea despre Caragiale că a fost „cel mai mare dintre dramaturgii necunoscuţi”, trebuie să declar că observaţie e valabilă şi pentru interpretul născut în Fălticeni. Fireşte, înlocuind autor, cu actor.

Printre alţi invitaţi, a apărut, de două ori, marele impresar al perioadei inter şi post belice, Gabi Michăilescu. Era insuportabil la privit şi ascultat! Era în ultima stare de degradare fizică, arăta cumplit şi vorbea ininteligibil! De altfel, după cîteva zile de la filmare a şi murit. Nu am înţeles de ce era nevoie de apariţia sa în acest film evocator...

¤

Într-unul dintre multele suplimente cu programul canalelor tv, găsesc o descriere scurtă a filmului Viaţa la ţară. Din docta prezentare, aflăm că filmul e „adaptarea romanului lui Cehov Unchiul Vania” şi că ferma i-ar aparţine „lui Alexander, un strălucit critic literar”.

În primul rînd, Unchiul Vanea nu e roman, ci piesă de teatru. În al doilea rînd, Alexander (Serebreakov, în piesă) nu e strălucit, ci ...dimpotrivă.

Dar ar fi absurd să cerem celor ce fac prezentări de filme – aici şi aiurea – să cunoască şi teatru : ei abia se descurcă cu filmele – fiindcă şi astea-s indecent de multe...

¤

Că tot vorovim de gafe culturale : într-o revistă care apare în America – Origini – Pavel Chihaia vorbeşte despre „Nicolae Kiriţescu, autorul piesei Gaiţele”. Numai că pe autorul celebrei comedii îl chema Alexandru; Nicolae era director de teatru şi de scenă.

¤

Delicios scrie Andrei Pleşu în Adevărul despre cineva care a făcut o comparaţie deplasată :” A-l compara pe Iorga, cu Puric, e ca şi cum l-am compara...pe Iorga, cu Puric”.

¤

Solomon Marcus, la TV, în dialog cu Patapievici, mărturiseşte cu mîhnire că actorii se mai şi laudă că au fost proşti la matematică...

Ca să-i ofer o palidă consolare marelui om de ştiinţă : şi eu am fost prost la matematică, dar mă ruşinez de această personală incapacitate. Punct.

Lansare de carte: Jurnal Teatral 4

Joi, 18 februarie 2010, cladirea UAIC - etaj 5 (fosta cladire Romtelecom). Va astept!

Mai multe detalii aici:

http://www.bogdanulmu.eu/seriletimpul.jpg

Scurt şi cuprinzător

Dl. Maior, şeful SRI, a declarat că scutul anti-rachetă va creşte securitatea naţională.¤ Deşi nu ne-a spus nimic nou, exclam „Just!”. Cu două condiţii : să apucăm să-l vedem instalat şi să înţeleagă şi ...ruşii asta. ¤ Ceva mă face să cred că ambele chestii-s greu realizabile...¤ Şi, repet, ce trebuia să afle lumea-ntreagă că noi ne tragem scutul ăla? Ce, alţii cînd îşi iau măsuri de protecţie, cotcodăcesc spre cele patru zări?! Hm...¤ Că pînă e gata scutul, mai greşeşte f’unul butonul şi ne trezim cu rachete peste Carpaţii ...nescutizaţi, să ne săturăm de securitate naţională...¤ Că tot suntem la chestiuni militare, v-a plăcut confuzia între Haiti şi Tahiti? Ei nu, că domnul Oprea rămîne acelaşi visător naiv, cu q.i. discutabil, care confundă ţări şi trimite ajutoare şi trupe anapoda, de parcă ar fi vorba de Ghiţă Pristanda care-l trimite pe Tipătescu la cai verzi pe pereţi...¤ Domne’, cînd vezi că un om a ratat de două ori funcţii de conducere, ce-l pui tot pe el la cîrma minis terului? Lasă-l pentru protocol, şeful bufetului Parlamentului, preşedinte de fundaţii caritabile, prezentator la balul PSD, dar nu la armată, unde nu-i de joacă – mai ales de cînd se ştie că vom avea scutul ăla de exagerată protecţie...¤ Mai ales că nefericiţii ăia din Haiti, chiar aveau nevoie de ajutoare, ca de aer....¤ Altă cioacă : chiar cu ...Cioacă - vrea copyright pe brandul Elodia. ¤ Deocamdată, i s-a spus că nu se poate, dar mai ştii...Culmea e că mai apăru un Cioacă, pietrean, care s-a gîndit că şi el ar merita brabdul ăla...Hm! ¤ O să mă duc şi io să cer copyright pe Mioriţa şi Meşterul Manole, că mai rău decît să mă refuze, nu mi se poate întîmpla...¤ Şi încă un divorţ agită o ţîră lumea mondenă : cuplul Năstase. Nu Adiţă, ci Iliuţă. ¤ Reţeta-i veche şi de succes garantat : pui ochii pe unul cu bani, îi trînteşti doi copii, divorţezi apoi, şi trăieşti din partaj şi pensii alimentare pînă la moarte...¤ Ideal ar fi ca ăi cu bani să nu facă acte...Dar dacă n-au minte? Eu m-am jucat în viaţa-mi anonimă cu divorţurile, mi-am permis, că n-avea nimeni ce să-mi ia, dar baştanii ar trebui să fie mai prudenţi, teteo! ¤ O fi existînd un scut contra ex-nevestelor care-ţi vor averea? Cred că nu...¤ Şi să trecem la un subiect belicos : pensiile. Am aflat că 27.000 de compatrioţi avea pensii „nesimţite” – cum a zis premierul. De acord, nu-i echitabil ca marja să fie între 30 şi 21.500. Sigur că ăi cu 21.500 – puţini, ce-i drept! – pot trăi foarte bine şi cu 15.000, să zicem. ¤ Dar din proiectul pe care l-am citit, reiese că acestora li se va retrage...20.000, ceea ce nu-i mumos, tătăiţă! ¤ Dar să-nchei cu ceva incredibil, care, ca ieşean naturalizat, m-a uns la inimă : o conorăşeană de 63 de cotolani a ajuns la UPU cu alcoolemie...7,55! Ptiu! ¤ Păi doctorii s-au crucit, fiindcă de-obicei, la 4,5 dai cotu’ !¤ Brava! Această nobilă tiutiuncănitoare a complexat machitorii Iaşului, in corpore, propunînd o nobilă ştachetă întru troscăneală.¤ Deci, la pompe , pilangii dvs., că recordul trebuie doborît urgent, iar în nădejdea pensiei nesimţite, zău că nu merită să-ţi doreşti s-apuci 65 de ani...Prosit!

Teatru pentru minte si suflet

Intrînd pe blogul prietenului Mircea M. Ionescu - reputat comentator sportiv şi excelent dramaturg, am dat peste un comentariu la recentul meu volum Jurnal teatral, 4. Cum este scris cu căldură şi dragoste pentru teatru, găsesc normal să-l postez şi pe blogul meu, cu bucurie şi recunoştinţă. Mai multe detalii despre carte si de unde poate fi achizitionata, in curand. "…Una dintre bucuriile acestul început de 2010 o reprezintă primirea unei cărți rare: “Jurnal teatral-4″, apărută în Editura “Opera Magna”. Autor este nu doar un vechi și prețuit prieten, Bogdan Ulmu, ci, în primul rând, un remarcabil om de teatru-total: cronicar dramatic, scriitor, scenograf, regizor, profesor universitar. Volumul acesta care, cu siguranță, este doar al 4-lea dintr-o Integrală, trebuie citit de fiecare iubitor al Thaliei, de la Măria Sa Actorul, directorii de teatru, secretari literari la așa-zișii cronicari de astăzi, regizori și chiar la dramaturgi sau spectatori. …Cartea reprezintă o încântătoare istorie a teatrului, nu doar românesc, de ieri și de astăzi, o analiză profundă a fenomenului, o critică din vârful peniței a degradării unui univers nobil, o bucurie a spectacolului adevărat. Bogdan Ulmu mi-a fascinat (pentru a 4-a oară!) o noapte de lectură, cu valoroasa lui colecție de idei rare, de vorbe de spirit, cu analiza când foarte exactă, când neștiută a atâtor personalități, permițându-mi reîntâlniri cu Idoli și “Monștri sacri” ai scenei. …Cel care a montat peste 140 de piese (dintre care circa treisferturi purtând semnătura dramaturgilor români!), cel care a semnat șapte dramatizări după Ion Creangă, neuitându-i nici pe cei mici (altă dragoste a lui!), criticul erudit și fără compromis, iubește cu luciditate mirifica lume a teatrului, pe care o înnobilează de fiecare dată. În multipla lui ipostază, de teoretician cultivat, dar și de practician complex, în largul lui în comedie, în dramă sau în teatrul de păpuși, întotdeauna triumfă idea de Frumos și de Adevăr. …Un “Jurnal” pentru mintea și sufletul oamenilor de teatru, o mică enciclopedie a genului. Întâlniri rare ale autorului, în nuanțe neștiute, cu personalități marcante ale teatrului universal, de la Shakespeare, Ion Luca Caragiale, Eugen Ionescu, Cehov (pe care i-a montat cu farmec personal), Camil Petrescu, Bulgakov, Gogol la Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, Lev Dodin, Giorgio Strehler, Silviu Purcărete, de la Emil Botta, Toma Caragiu, Lazăr Vrabie, Gheorghe Dinică, Dumitru Furdui, Colea Răutu, Radu Beligan, Florin Piersic, Teo Vâlcu, Dorel Vișan la Valentin Silvestru, George Banu, tineri și nedocumentați cronicari de astăzi, de la spectacole minunate la căderi. Iar dincolo de toate, de la marea dragoste față nu doar de teatru, ci de cultura română la sinceritatea și curajul unei atitudini intransigente, atât de necesară mai ales acum. Fie că este vorba despre nedreptatea UNITER care vede într-un an 15 din cele 50 de spectacole bune din țară, despre primenirea repertoriilor și absența autorilor naționali la un Teatru Național (de fapt, mai multe din țară!) sau despre lipsa de cultură și de moralitate a unor creatori. …Din fascinanta lectură a acestui “Jurnal teatral-4″ am rămas cu câteva meditații grave subliniate de autor: “Un creator autentic știe să suporte și înfrângerea”; “Trăim într-o lume în care statutul de intelectual te complexează”; “Uneori înclin să-i dau dreptate lui Balzac: “Dacă presa n-ar fi existat, n-ar fi trebuit inventată!”. Îți strică ziua!”… …O asemenea carte-document, pentru mintea și sufletul oamenilor nu doar de teatru, nu poate fi povestită. Ea trebuie citită (și recitită!) cu creionul alături…"

Revenind la Lev Dodin

Ce mai spune interesant, marele regizor şi pedagog? Că preferă termenul probe, în loc de studii, deoarece ” majoritatea termenilor teatrali sunt suprauzitaţi şi e mai bine să ne inventăm termenii noştri”( Călătorie fără sfîrşit, p.46). Just! (deşi, sincer vorbind, la un moment dat, dacă fiecare regizor inventează limbajul lui teoretic, s-ar putea să asistăm la o dificilă desluşire a înţelesurilor conceptelor...).

Altă idee valoroasă, pe care nu toţi practicienii o înţeleg :”Un spectacol poate să se maturizeze, să devină mai inteligent.[...] Fraţi şi surori este în repertoriul nostru de 18 ani şi majoritatea actorilor nu s-au schimbat. Asta îl face un spectacol unic”(p.51). Sigur, cînd actorii-s profesionişti şi regizorul-pedagog stă aproape de ei, reprezentaţie se ...înţelepţeşte; în cazul cabotinilor, al meşteşugarilor de doi bani, dimpotrivă. Nu uit reprezentaţiile longevive ale teatrului românesc – culmea, e vorba numai despre montări mediocre! – cînd puţina artisticăraie care se mai zărea, pitită prin pliurile neobservate de publicul rudimentar, dispărea cu timpul, şi glumele idioate înlocuiau replicile iniţiale, iar improvizaţiile stupide se depărtau de mizanscena, simplă, dar onestă, a premierei. Siciliana lui Baranga, jucată de peste 1.000 de ori în România (vai, am montat-o şi eu prin 1988, la Baia Mare!), devenea, la Teatrul Delavrancea din Capitală, un pretext de-a-l studia pe Dem Rădulescu în ipostaza de gagman infatigabil, dar şi necontrolabil, cu scăpări impardonabile, la nivelul bunului-gust. Dacă Fraţi şi surori, spectacol-etalon al teatrului contemporan, se va juca încă 18 ani, el nu se va degrada, nici cu o cîtime. Fiindcă Dodin este un magician recunoscut, care pune-n plămada reprezentaţiilor sale germenele neperisabilului...Şi fiindcă trupa este responsabilă şi plină de gratitudine faţă de Soartă.

Ţi revenind la emoţie, mărturisesc că marele om de teatru parcă vorbeşte cu cuvintele mele : „Teatrul fără uimire, fără emoţii, nu este teatru.[...] Cînd lucram la Paris, încă se mai juca Indiile galante, un spectacol care necesita sute de costume. Eu aş fi fost fericit numai cu trei, dacă aş fi implicat emoţional publicul”(p.52). E vorba despre esenţa artei, independentă de opulenţa scenografică. Şi mai departe, cu o frumoasă metaforă, Lev Abramovici continuă :”Cînd aritmetica devine grija noastră principală, talentul începe să se evapore. [...]Observi că te-ai ales cu o poziţie bună şi cu ceva bani, dar că dintr-un oarecare motiv soarele nu mai străluceşte la fel de tare”(p-55). Mda...Cîţi artişti celebri, cîte vedete autentice, nu şi-ar dori să mai simtă, la o aparentă consacrare, căldura soarelui?!...

Şi lucrul acesta este perceput, pînă la urmă, de spectatorii cu vocaţie : cînd comedienii se prefac că joacă, şi publicul se preface că că se uită – zice Dodin. Iar histrionii foarte populari, care alcătuiesc o „echipă naţională de televiziune”, îl mîhnesc teribil pe autorul cărţii :”Sunt îngrozit de puterea de detaşare şi de răceala lor. Nu le simt durerea, impulsul. Unii numesc asta meşteşug”(56). Poate nu credeţi, dar cunosc monştri sacri ai scenei româneşti, care cuceresc – în lipsă de artă, de ardere, de zbatere, de incandescenţă creatoare – prin periculosul şi derutantul meşteşug. „Cuvinte ca talent şi creativitate nu mai înseamnă nimic”(p.57).

De altfel, cînd n-ai norocul să devii artist, poţi eşua, trist/consolator, în meserie. Şi cum atît de inspirat spune Dodin, referindu-se la necesitatea perfecţionării tuturor mijloacelor de expresie actoricească, „dacă corpul este instrumentul de lucru al actorului, foarte des observăm că lipsesc părţi bune din el”(p.56). Cum, probabil, lipsesc şi din minte sau inimă... (va urma)

Codul manelelor elegante

Cum ne comportăm la decernări de premii

Nu are rost să discutăm, fiindcă nu primim premii...

Cum ne comportăm în Groenlanda

La fel : cine ajunge acolo?...Şi unde-i Groenlanda asta, bre?!...

Cum ne comportăm la înmormîntări

Aici vom adăsta o ţîră (ce-oi vorbi eu ardeleneşte, că sunt bucureştean, stabilit în Iaşi, cu soţie din Bacău!) fiindcă înmormîntări sunt tot timpul. Trec peste truisme (să fim sobri, să venim cu barbă incipientă, să fim îmbrăcaţi în negru, să îmbrăţişăm, solidar, ruda răposatului, să nu ne-mbătăm la pomană, să n-o întrebăm, pe văduvă, dacă-i măritată etc.). Important e să nu transformăm în comedie, tragedia ce tocmai se-ntîmplă la cimitir. Nu rîdeţi, că am văzut multe situaţii atît de inadecvate momentului, încît au făcut apoplexie rudele mortului, un popă s-a ţăcănit şi el, iar groparii au luat-o la sănătoasa strigînd isteric „ Nichipercea! Nichipercea!”...

Dacă nu aveţi talent oratoric, nu vă-nghesuiţi să vorbiţi la mormînt. Dacă totuşi rostiţi cîteva cuvinte aparent-pioase, nu scoateţi în evidenţă defectele celui plecat, dar nici nu-l supradotaţi, postum; cînd toţi ştiu că a fost un anonim cu viciul trăscăului, care nici nu-şi odoriza axilele, nu v-apucaţi să deplîngeţi soarta României, orfană acum şi handicapată axiologic, fără nea Mardare de la sculărie.

Sigur, însă, că văduva va trebui să-ntrebe anapoda, „de ce te-ai dus Mardare, şi cui mă laşi?”, interogaţii cutumiar-retorice ; defunctul oricum nu va răspunde, iar la partea a doua a întrebării, adunarea zăreşte deja privirea deşănţat- lubrică a vecinului de la doi. Sigur, ar părea cinică acum, din partea dvs., o rememorare nedelicată, de tipul „acum îl plîngi, da’ cînd trăia-i urai, zilnic, să-l ia moartea!”; ce dacă, fomeia-i guralivă, n-o făcea din ură, ci dintr-un tic verbal atavic : ţaţele se simt dezonorate & depersonalizate, dacă vecinele nu aud cum îşi ocărăsc bărbatul cu blesteme (involuntar) argheziene şi, consecinţă directă, cum se vaită că omul le-a căpăcit una peste meclă de trebuie să pună comprese cu Burow, pînă la următoarea pocneală.

Cînd se aruncă bulgări peste sicriu, nu faceţi exces de zel : un unchi, într-o ocazie identică, a aruncat pămînt timp de trei ore, într-una, chiar şi după ce toată lumea plecase la cantina cimitirului. Pesemne, durerea-i anesteziase relaţia cu Timpul...

Fiindcă am vorbit de cantină : e bine să nu fie invitaţi mai mult de zece mii de comemoratori, deoarece închirierea unui stadion local costă. Şi-apoi, marile suferinţe, cum zice şi Budhha, se petrec în intimitate...

Dacă tristul eveniment gastronomic se petrece în perioadă de post, nu-ntrebaţi „da’ costiţe de purcel, nu dau ăştia?”; şi nu-ntreceţi măsura cu paharul, c-apoi veţi păţi ca un văr din Ţăndărei , curios să afle, după al patruzecişipatrulea păhar, cui se dă ... darul...

Nu-i uşor să vieţuieşti, draci masochişti: dar ceva mă face să cred că nici cînd eşti exonerat de corvoada existenţei, situaţia nu devine roză...Of!

Portocaliu, galben, violet...

... V-aţi prins, am pus un titlu colorat, ca să vă mai înveseliţi, măcar cu privirea...Că prea cenuşie e existenţa asta, fraţi masochişti! ¤ Deşi cîmpurile-s albe; deşi, culorile astea vesele, numai purtătoare de veselie nu mai sunt!...¤ Păi cod galben, cod portocaliu, brrr!!! Cod violet...adică, nu, ăsta nu-i cod, e o gogomănie : cică cinci vrăjitoare celebre s-au adunatără la Cluj, să dezlege blestemul flăcării violet.¤ Or fi reuşit? Hm...¤ Păi Manolea, teteo, are şcoală, nu îl dobori cu praf din cioc de găină şi siminoc muiat în sînge de ghionoaie! ¤ Da’ e bine pentru vrăjitoare, că-şi mai fac reclamă. Şi mai scot un ban bun, băgîndu-şi în CV „am distrus flacăra violetă emanată de Aliodor!”.¤ Domnul Geoană cred că a dat ceva produse magicienelor cu multe fustanele, căci doar pentru el au oficiat, să-i meargă bine în alegerile pentru supremaţia în PSD...¤ Ce te faci însă dacă la alegeri vine un alt Manolea, trimis de Năstase, ori Vanghele? Eeeee??? Iar se pierde Mircică, iar transpiră, iar bolboroseşte în ruso-americană...Hm...¤ Sunt pe lume oameni senini şi oneşti, care, geaba, nu se pot dezvolta, din cauza uneltirilor spurcate ale maleficului...¤ Că tot pomenii de ţările cu pricina : cică rusnacii privesc chiorîş spre noi, because acceptarăm arma aia misterioasă – scutul antirachetă. Eu zic că-i bine că vom avea cîndva aşa ceva, că-n fond orice scut – antirachetă, antisoacră, antidiaree – rău, nu face.¤ Ce nu-nţeleg, însă : de ce trebuia dezvăluită daravela asta cu atîta vreme înainte? Ţinem secrete de doi bani, şi o problemă atît de serioasă – cîtă vreme încă avem Rusia în coastă! – o anunţăm cu surle & tobe, de parcă ar fi vorba de-un concurs judeţean de croşetat...Hm! ¤ Că tot adusei în discuţie necesitatea secretelor : un ziar italian ne acuza că avem cam mulţi spioni, raportat la numărul locuitorilor. Personal, nu cunosc tema, dar partea proastă e că, înafară de italieni, nici şefii din SRI şi SIE n-au habar de numărul subordonaţilor !... ¤ Normal, ce fel de Serviciu secret e ăla...fără secrete? ¤ Eu aflai de la italieni că-s 12.000, dar nu bag mîna-n foc, deoarece mulţi îs ’ oţi, nu vor să recunoască...¤ Dar ăsta-i subiect de 2010? Asta ne doare acu’, că nu ştim cîţi agenţi secreţi respiră-n Absurdistan? ¤ Grav e că mor oameni pe ger, zac maşini sub nămeţi, sunt bolnavi pe la ţară, care nu mai ajung la dializă...Salvarea rămîne înpotmolită sub mormanul de nea...nu-s provizii de alimente şi apă...etc.¤ Iarăşi, rămîn uluit de unele titluri din mass-media, date ca informaţii ultrapreţioase : spre exemplu, „Andreea Esca s-a întors în ţară”. Ei şi? E la fel de palpitant precum „Andreea Esca a plecat din ţară!”... ¤ Dacă eu aş publica aici un rînd tip „Vecinul meu s-a-mbătat ca porcul!”, voi aţi crede ori c-am înnebunit, ori că nu mai am subiecte. ¤ Dar gazetarii din presa centrală pot scrie orice prostie, sunt exoneraţi.¤ Alt subiect de doi bani : Brigitte Bardot s-a arătat, iar, dezgustată de conducătorii români care vor să reintroducă eutanasierea cotarlelor. Ei şi? ¤ Şi eu sunt dezgustat de mecla pe care o poartă, azi, ex-sex-simbolul! Şi nu dau declaraţii-n presă pe tema asta...¤ Să-nchei oleacă mai calm : ce ziceţi de grupa în care căzu România la Campionatul Mondial de fotbal? Nu-i cea mai bună, dar nici a mai rea, să fim cinstiţi...Pe locul doi, avem toate şansele să ne calificăm...¤ Şi una şi mai plăcută : se-ntorc nemţii-n ţară! E bine! ¤ Că vorba lui Arghezi, de nemţi avem întotdeauna nevoie...¤ Sănătate la neamuri, apă la găini şi votcă cititorilor mei fideli (să se-ncălzească, bre, că-i ger!)...

O lume greşită...

...Nu fac pentru prima oară constatarea asta! ¤ Păi, ziceţi şi voi, astea-s veşti? Acum înţeleg de ce în Paradis nu existau televizoare, presă, internet! ¤ S-o iau metodic : din zece ştiri citite, văzute, ori ascultate, nouă sunt proaste şi una neutră ; tîmpit procent! ¤ Dar săptămîna ce trecu, parcă se întrecu pe sine, cu prezentarea, în tonuri sumbre, a realităţii! Ce optimism? Ce dragoste de viaţă? Ce speranţe? După asemenea informare, n-ai altă şansă decît să găseşti o funie rezistentă, un săpun ieftin şi o creangă de copac omenoasă...¤ Ergo : number one, cazul Mutu. Iar Mutu? Locvace subiect! ¤ Ce poţi să zici?! Chiar o fi vrut Briliantul să slăbească? O fi o înscenare? Vreo răzbunare? Actul unui dependent de droguri? Naiba ştie!...¤ Naşpa’ rămîne scandalul şi viitorul lui sportiv. Başca imaginea României, care, biata de ea, n-apucă să se mai cosmetizeze, cu atîtea pete negre pe încercatu-i obraz...¤ Alte belele : oameni cu funcţii, de la care pretinzi cinste şi responsabilitate, devin clienţii DNA-ului, Poliţiei şi tribunalelor : doare zilele trecute fură acuzaţi de potlogării şeful SRI Prahova, Primarul şi Viceprimarul din Vîlcea, ex-Ministrul Tineretului Sorina Plăcintă...¤ Nici Ţiriac nu a avut o săptămînă prea liniştită...Nici Dan Voiculescu...¤ A murit regizorul Horea Popescu...Gabriela Vrânceanu Firea a rămas văduvă...Nu e clară nici culpa lui Băhăian ( care susţine că este doar ţapul ispăşitor într-un caz ocult!), nici dexteritatea lui Ursuţ...¤ A propos de omul din Maramu’: mie nu mi-e deloc clară reuşita lui Papillonescă întru exituri pîrnăiarde. Că aici nu e vorba doar de România, bre, ci şi de ţări mai bine organizate, cum ar fi Suedia şi Italia : cum să-l laşi să evadeze pe unul care te şi anunţă că va evada? Hm...¤ Acu’, nasol e că ăi de-l păzesc pe tîlhar or să aibă nişte nopţi o ţîră agitate, because dacă strănuţi o dată şi-nchizi ochii, Ursuţ iarăşi fuge şi tu faci bulău în locul lui, pînă îl vor aresta din nou, prin Tanganika...¤ Altă veste care mă lăsă perplex fu aia cu românii care cer adeverinţă de ...rrom de la Bulibaşă, ca să poată intra la facultate, pe locurile rezervate magraonilor. Dacă or mai fi şi blonzi, cu ochi albaştri, candidaţii, să te ţii distracţie la admitere, teteo!...¤ Dar cea mai tare bombă jurnalistică fu aia cu urmaşii lui Preda Buzescu care vor înapoi...pădurile Buzăului! Ptiu! ¤ Se creează un precedent păgubos : fiindcă mîine vor veni şi strănepoţii lui Menumorut să ceară livezile Caransebeşului şi urmaşii lui Doja, să pună mîna pe cramele Jidveiului...¤ În aceste clipe regret sincer că nu mă trag din niciun domnitor, mai ştii...mă căpătuiam şi io olecuţă, că-n nădejdea Bingo-ului...¤ Închei cu o veste neutră : s-a băgat automat de bilete în Gara de Nord; vor urma alte şase mari oraşe. Dacă vom avea şi călători, am putea spune că totul e-n regulă. ¤ Pa!

sursa foto/photo: http://stickersticker.deviantart.com/

Blonda sau bruna ?

Tuturor ne plac femeile. Fiecare din noi însă, am moştenit, naiba ştie de unde, păcăto sul tic « e genul meu ! », ori « asta , planturoasă, nu-i numărul meu ! ». Chiar aşa ?

Testul pe care vi-l propunem – sub titlul de mai sus, că-i mai decent, fiind împrumutat dintr-o melodie interbelică - tocmai asta îşi propune să afle : depindem erotic de un anumit prototip?( 190-160-90 , spre exemplu!). Ori, cînd e să fie…

Sinceritate în răspunsuri, boieri dvs. !…

a) Mie-mi plac brunetele, fiindcă naţia noastră este renumită prin femei cu părul ca pana corbului ( alea din Muscel, mai ales!), smeade, focoase, gospodine, care au grijă să fii spălat, călcat, copiii curaţi , ciorba fierbinte şi noaptea – idem ;

b) Io iubesc blondele, deoarece îs parcă, mai sexy, aduc cu vedetele porno din filme daneze şi se asortează cu berea blondă Ciuc( încă una, nu mă duc!) ;

c) Astăzi, de un’ să ştii cum au fost la origini?! Ori se vopsesc, ori îşi pun perucă, ori sunt roşcate ( pe roşcate unde le încadrăm, bre?!) ;

d) Mie-mi plăceau blondele, da’ de cînd citesc atîtea bancuri cu blonde, din care re zultă că au un q.i. redus, m-am reorientat : apreciez părul cărunt! Că acela în seamnă înţelepciune, mă tată, mă! ;

e) Băi fraţilor, io cînd văd o blondă, parcă văd o brunetă, şi numai o roşcată m-ar scoate din non-sens! ;

f) Recunosc cu mîndrie că am cunoscut blonde… mai brunete decît brunetele! ( nu in sistaţi, că nu vă dau adresele!) ;

g) Mie-mi plac cele cu chelie, na! ( n-aţi auzit de piesa lui Ionesco?) ; poa’ să fie şi bărbat, însă! ;

h) Taică, la 88 de ani, numai la culoarea perucii nu-mi mai stă gîndul ; ţiitoarea mea are 79 de coţi şi zic mersi că mai înnoptează la mine, cel puţin o zi pe lună ! E ge rontofilă, pesemne, stricăciunea ! ;

Comentarea răspunsurilor :

a) felicitări pentru rezonanţa patriotică a răspunsului !

b) huo, stricatule!

c) Ne-aţi pus în încurcătură, zău aşa!…

d) Te-am recunoscut, Oedip!

e) Sunteţi un plezirist, ce mai!…

f) Norocul dvs. e ceva de speriat!

g) No comment…

h) Deci, la 88, mai merge jucărica?! Ce bine!…

De la Moscova, în Haiti...

    ...E-o cale-atît de scurtă, că o străbaţi în două clipe, cît te scarpini pe burtă! (hai, nu fiţi cusurgii, că rubrica mea e-n proză, de fapt!).¤ Subiectul săptămînii trecute, care m-a uns la inimă, teteo, fu ăla cu paranormalul. Ăsta da, subiect baban, de presă flămîndă! ¤ Io nu credeam să-nvăţ a mă mai mira, vreodată, dar basedowul nu are limite, fraţi chinezi! ¤ Cum bre, atît de parşiv e Traian, că s-a apucat să-l atace pe Mircică cu hipnoză violetă?! Tare s-a mai ticăloşit politica asta, tată! ¤ Acu, ce să zic, l-am văzut şi io în filmări, încercuit cu roşu, pe Aliodor ăsta : părea un om cumsecade, şters, în banca lui, care privea bonom lumea din jur...nu avea nimic diabolic, malefic, supranatural...¤ Am văzut şi clanul lui Băse costumat în mov, dar nu-mi închipuiam că o anume culoare distruge discursul pesedist...Hm!¤ Păi, pe viitor, propun nici să nu se mai întîlnească, în direct, candidaţii : ci, ca-n Sânziana & Pepelea, să-şi trimită pe cîmpul de luptă electorală paranormalii şi să se-ntreacă ei în pase malefice, şi care cîştigă, îl instalează-n funcţie pe angajatorul său...¤ Se face economie serioasă, nu se bagă bani în urne, buletine şi comisii de vot, bătrînii nu mai bat drumul pînă la secţie, şi specialiştii respectivi se întrec pe platoul tv, într-o luptă mult mai spectaculoasă şi sinceră...¤ Cît despre ex-inofensiva culoare violet...apăi,de-acu’ încolo nu va avea o soartă bună! Să vezi ce chiorîş se va uita lumea la cei/cele îmbrăcaţi în mov...¤ O să creadă babele că ăştia vin cu gînduri necurate, maică!...¤ Nasol e şi că gerul nu se îmblînzeşte : asta-nseamnă costuri suplimentare la căldură, sănătate şubrezită şi pietre & boschetari care crapă. ¤ Nu e bine.¤ Oricum, nici în Haiti nu e mai uşor...văd că cutremurele se ţin scai de bieţii tuciurii!...¤ Şi mor de foame, de sete, nu mai au case...Of! ¤ Eu l-aş trimite pe Aliodor Manolea pe-acolo, poate se uită fix, juma’ de oră, spre cer şi spre pămînt, şi le rezolvă situaţia...¤ Da’ ce, cu Taiwanul stăm mai bine? Ăia au ceva cu Mircea Băsescu şi-l sîcîie cu nişte ameninţări legate de traficul cu arme...¤ Cu riscul că o să par lipsit de imaginaţie, evident, vă daţi seama că acest Manolea ar trebui trimis urgent şi-n Taiwan, ca să-i potolească pe damblagiii ăia care nu-l lasă pe Băse să se bucure de preşedenţia lui violetă, precum bluza ministrei Udrea...¤ Altă chestie surprinzătoare : cică se pune iar pe soclu, în faţa Casei Presei Libere, o statuie a lui Lenin! Ciudat! ¤ Păi am dat una jos, de ce punem alta? ¤ Pe criteriul ăsta, şi la Scorniceşti, curînd, se va repune pe soclu statuia lui Ceaşcă! ¤ Să punem şi statui cu Ana Pauker, Nicolski, Pleşiţă...¤ Huo! ¤ Da’ să trec şi la veşti bune : cică-n Bucureşti au scăzut preţurile la tezele de licenţă . Iei una, azi, şi cu doar 100 de lei noi! Ptiu! ¤ Păi bine, bre, merită să rişti pentru doar 100 de lei?! Şi poliţia nu se autosesizează? ¤ Adică, îi vedem filmaţi, la tv, pe vînzători şi cumpărători, şi-i lăsăm nepedepsiţi? Nu-i cuşer! ¤ Na, zisei că vă dau o veste bună, şi pîn’ la urmă ieşi una cu arestări virtuale...¤ Da’ am şi una bună de tot : s-a inaugurat, în Capitală, Rasputin House.Aici ai bucătărie de-aia, ca la Putin acasă, cu votcă şi blinele, pe alese.¤ Deci, pe cai, beţi şi mîncaţi, că în lumea asta cu Haiti, Băhăiani, Aliodori, licenţe plagiate, ger de crapă boschetarii şi pericole mov, legea unică de salarizare promisă săptămînal, incendii la facultatea de litere, vieţi şi pensii incerte, altă bucurie nu mai aveţi, draci plezirişti, decît hăpăitul & tiutiuncăneala...Prosit!   

Din jurnalul unui gastronom de ocazie : Despre licori – ambrozie & poşircă

Se dedică memoriei prietenului Geo Iancu-Călinescu

Dintre marii scriitori, nu putem pierde ocazia să ne-amintim, pe sărite măcar, că Poe consuma absint, Faulkner nu-ncepea un nou roman fără a avea o ladă de whisky la picior, Burgess a creat Portocala mecanică fiind beat, Malcolm Lowry şi O’Neill scriau numai cu băutura-n faţă, Petru Dumitriu începea lucrul după cîteva beri, Nichita Stănescu… să nu mai vorbim!

Morala : dacă n-ar fi existat băutura, lumea cărţilor ar fi fost infinit mai săracă…

¤

Fiindcă tot am vorbit de alcooluri : cel mai scump whisky din lume este The Macallan Fine & Rare Collection,40 Years Old. Costă 10.125 de dolari sticla.

Faulkner şi-ar fi putut permite s-o bea…

¤

Un rus de 39 de ani deţine recordul la băut votcă : anul trecut a dat peste cap peste opt sticle şi…a supravieţuit!

Medicii spun că doza letală e de patru sticle. Şi tot ei precizează : l-a salvat antrenamentul.

Deci, nu vă ieşiţi din mînă, dragi pilangii!...

¤

Un doctor din Australia a creat vinul care curăţă arterele şi prelungeşte viaţa.Această băutură, se pare, conţine de o sută de ori mai multă substanţă antioxidantă (resveratrol), decît vinurile obişnuite.

Ar mai fi problema preţului – cam de douăzeci de ori mai scump decît un vin mediu, dar ce nu face omul cînd e vorba de sănătate?!...

¤

Se ştie că francezii sunt tare mîndri de bucătăria lor : personal, o ador!(dar după cea chinezească).

Ei bine, cunoscutul Julian Barnes, scriitor în vogă şi azi, într-unul din tre romane...face praf bucătăria care atît de tare i-a încîntat pe confraţi : consideră că untul frînc e nesărat, carnea e sîngerîndă, legumele – nerecognoscibile, pateul are zgîrciuri, sosurile-s dubioase, iar vinul – oh, renumitul vin franţuzesc! – are gust...de oţet!

Nu cred în verdictul lui Barnes : îl pun pe seama teribilismului...

¤

Într-un ziar central, citesc un interviu cu un centenar din satul Topoliţa. Felicitări, bădie!

Ce zice longevivul că l-a ţinut în viaţă? Simplu : vinul şi rachiul. La 100 de ani, nu a stat o zi în spital, deşi a făcut prizonierat în Siberia şi Canal, aici.

Ce-i drept, moşul se laudă că nu l-a văzut nimeni beat. Nici nu trebuie.

Dar, de ce să nu fim sinceri, şi băuturile-s naturale, făcute cu mîna lui...

Bovarismul. Jocurile ficţiunii bovarice în literatură şi teatru...

...Îşi intitulează teza de doctorat, actriţa clujeană Miriam Cuibus. Pentru un comedian care nu a demonstrat, în timp, apetenţe literare, trebuie să mărturisim, cu sinceră încîntare, că teza de faţă este surprinzător de bine scrisă. Este o lucrare care-şi propune o temă dificilă, documentată, cu o bibliografie inteligent selectată, şi cu sclipiri eseistice remarcabile ; ca să nu părem entuziaşti ...fără acoperire, vom începe prin a cita fraze care dovedesc virtuozităţi de eseist exersat :”...De unele imagini ne despărţim rapid, aşa cum aruncăm la coş flyer-ele publicitare, altele sunt persistente, se cuibăresc în minte, se lipesc de suflet, găsesc un loc prielnic, călduţ şi întunecos, unde să dospească şi să se înmulţească. De-acolo, prin tot felul de combinaţii şi alchimii misterioase, vor întreţine imaginaţia şi imaginarul.Un fenomen de magnetizare nimbează imaginea, aşa încît, cu uşurinţă, cădem pradă acestei puteri de atracţie, ajungînd captivii ei adulatori”(p.5); sau :”...Ca o desfrînată vrăjitoare, imaginaţia aprinde în noi bezmetice ruguri pe care se mistuie dezirabilul şi visul”(p.300). Acroşaje stilistice găsim în teză în foarte multe alte capitole şi subcapitole, autoarea , omul de teatru, exegetul, fiind atent dublate de... poet, de un om care scrie cu dragoste, dăruindu-se subiectului, şi nu conturează teza din agasantă obligaţie didactică.

De altfel, şi subiectul îi permite actriţei-doctorande să gliseze cu afecţiune în jurul temei : ce (mai) e, în fond, la-nceput de mileniu trei, bovarismul? Răspunsurile vin avalanşant, precizările sunt peremptorii, zona definiţiilor devine interdisciplinară „ Raportul identitate-alteritate, cu toate derivatele deformării – dubla identitate, ambiguitatea persoanei, identităţile multiple – sunt des invocate în ştiinţele psihologice, filosofice, sociologice şi constituie teme recurente ale literaturii şi teatrului” (p.45); se porneşte, deci, de la romanul lui Flaubert, dar se fac trimiteri şi la marii pictori, apoi la Freud, Nietzsche, Sartre, Jouvet, Barba, Grotowski, Brook, Roland Barthes, George Banu, Monique Borie şi mulţi alţii; se comentează, în paralel, figura bovaricului şi cea a comedianului; se caută similitudini („cine, dacă nu actorul, se concepe mereu altfel decît este?”- p.9) , dar şi diferenţieri („ dacă punctul maxim de apropiere dintre bovaric şi comediant este puterea imaginaţiei, punctul maxim de diferenţiere şi îndepărtare este conştiinţa ludică”-p.314). Emma Bovary, eroina emblematică a tezei, este şi ea o infatigabilă interpretă de roluri :”metresa, călugăriţa, sfînta, îndrăgostita, femeia în fereastră, parizianca, cititoarea, voluptoasa, persecutata, înger-în-afara-casei” –p.88. Numai că nu le joacă pe scenă, ci în viaţă. Şi, uneori, cînd n-are acces la podiumul consacrat, se mulţumeşte să joace...în cadrul ferestrei (şi George Banu remarca: Emma e „cel mai faimos personaj întors cu spatele, pentru a privi pe fereastră”-p.178), al oglinzii („Înainte de-a muri, Emma ceru oglinda”!), al trăsurii, al lojei („...ea, spectatoare încadrată de lojă, este ea însăşi un spectacol pentru ceilalţi”-p.179)...

Aşadar, nu putea fi eludată, în lucrare, metafora lumii ca teatru : Miriam Cuibus , după ce ne reaminteşte că „este o supremă nebunie să faci realitatea să joace în ficţiunea ta”, continuă exerciţiul comparatistic, aducîndu-i la rampă pe companionii pre şi post bovarici ai eroinei lui Flaubert – „adormiţii treji” Jacques Melancolicul, Hamlet, Viola (A douăsprezecea noapte), Dromio şi Antipholus (Comedia erorilor), Don Quijote (ca şi el, crede Miriam Cuibus, Emma circulă prin lume „ca printr-o carte uriaşă”), Segismundo (La vida es sueno), Jedermann, Lucia de Lammermoor, Cotrone (Uriaşii munţilor), Irina ( Trei surori), Peer Gynt, Gaev din Livada...; despre acesta din urmă, chiar nu ne putem înfrînge dorinţa de-a cita părerea autoarei, redactată, din nou, într-un stil cuceritor: „Într-o postură de saltimbanc al decadenţei, cu autoironie dulce-amară, Gaev face elogiul dulapului de cărţi şi prin aceasta, implicit, a bolii cu transmitere textuală - bovarismul. De sub masca unui dandy cabotin şi teatral, elogiul lui Gaev ţinteşte, însă, altceva. Salutul lui este un elogiu [adus-n.n.] frumuseţii gratuite a lumii şi un avertisment împotriva ameninţătoarelor devastări şi parcelări a livezilor de vişini, a bibliotecilor, a iluziilor, a paradisurilor, fie ele chiar şi artificiale” - p.111 (aici parcă simţim influenţa lui George Banu din Livada de vişini, teatrul nostru ); şi mai e interesant de meditat, aşa cum ni se şi propune în lucrare, dacă bietul Charles, soţul Emmei, nu a fost abandonat de ea şi pentru că era un...prost actor . Actor de viaţă, nu de scenă (de altfel, teza admite că toţi bărbaţii din viaţa eroinei erau ”actori” slabi...de-aici şi dorinţa ei de-a se-mbrăca bărbăteşte, preluînd ea controlul jocului erotic).

Dar Flaubert, nu era şi el un bovaric? Ba da, demonstrează teza, fără a ne uimi, căci în lumea aceasta care adună actori şi actori din viaţă, creatori de fantasme şi năluci delirante, personaje celebre din artă şi anonimi din realitatea înconjurătoare, personaje de hîrtie şi evadaţi din spitale, începi să crezi că nimeni nu poate scăpa de aplicarea peceţii dublului : histrion ratat, născător de histrioni celebri, dramaturg neglijat (deşi a creat treizeci de piese!), dar personaj impresionant, rubicondul Gustave îşi înţelege, empatic, bovaricii, ajutîndu-i să trăiască şi după ce el, Demiurgul de ocazie, dispare; deşi modelul său declarat era Moliere, prozatorul nu a avut şansa unui destin dramaturgic asemănător : debutînd în teatru abia la cincizecişitrei de ani, are parte de un eşec răsunător şi, după cum precizează Miriam Cuibus, atunci „actorii au părăsit scena cu ochii în lacrimi” (p.201). Ca şi compatriotul nostru Caragiale, ghinionist în seara premierelor pieselor sale, Flaubert va face teatru în viaţă. Dacă însă Ion Luca a avut parte, ulterior, de succese scenice autentice, autorul Doamnei Bovary se va resemna să exerseze scriitura cu voce tare a lui Roland Barthes sau teatrul crud al scriiturii” - p.205).

În final, după ce elucidează chestiunea bovarică în literatură, cum ne şi aşteptam, actriţa propune aplicaţii ale conceptului în viaţa teatrală, exemplificînd cu teorii şi concepţii regizorale ale unor mari practicieni precum Jouvet, Artaud, Barba, Grotowski, Brook ş.a. Şi o definiţie-sinteză ar fi aceea propusă de Sir Michael Redgrave şi antologată aici:” Actorul se simte cu adevărat acasă la el numai cînd nu este el însuşi” ( p.275).

Ar mai fi foarte multe de spus despre această teză de doctorat curajoasă, elaborată, documentată, scrisă cu talent eseistic. Dar o adăstare îndelungă asupra subiectului ne-ar readuce în situaţia curioasă a lui Al.Odobescu, cel care vrînd să scrie o simplă prefaţă, s-a trezit, furat de subiect, cu ditamai cartea. Deşi lectura tezei a fost captivantă, încercăm să nu devenim, la rîndu-ne ...bovarici, şi să rămînem simpli referenţi ai unei lucrări excepţionale.

Una caldă, două reci...

La an nou, necazuri vechi...¤ Deci : cod galben, portocaliu, roşu. Disponibilizări. Scumpiri. Criză, în continuare. Gripa porcină. Salarii îngheţate. Lefuri micşorate. Politica, nehotărîtă. Stînga se aliază cu dreapta. Finanţele – la pămînt. Celelalte ministere – idem. Sinucideri din dragoste – elev, pentru profesoară; elevă, pentru profesor. Elev pentru elevă.Profesor, pentru profesoară. Etc...etc...¤ Dat fiind că tabloul este sumbru, azi n-o să mai continui cu veştile negre, ci o să vă prezint săptămîna ce trecu în reflexe ...vesele. Vă prind bine, nu?! ¤ Iote, de pildă, un student din Bucureşti a cîştigat un proces cu...Poliţia! Pe motiv că i s-a ridicat maşina degeaba. ¤ E un precedent, teteo! ¤ Deşi, nu-l văd bine de-acu’ pe studentul ăla : gaborii vor fi cu ochii bazedovian, pe el; la prima greşeală, vai de Mama lui!...¤ Altă veste incredibilă : cică parlamentarii au lucrat şi noaptea, ca să împartă bugetul pe 2010. Iote-teeeee!!!!...Ei, care erau mereu filmaţi că moţăie ziua! Hm! ¤ Pe de altă parte, mă-ntreb ce-o fi duarat atîta, din moment ce se plîng că bugetul e mic...¤ Dar ce, nu ştiţi că-i mai greu dă-mparţi patru mere la trei bulimici, decît nouă mere la trei anorexici? ¤ În fine, stînd strîmb şi judecînd şi mai strîmb, la banii lor tre’ să dea şi cîte-o dovadă de sacrificiu, măcar o dată pe an, să nu-i ia şomerii la ochi...¤ Altă veste îmbucurătoare : după ce, luni întregi, nimeni nu vroia vaccin anti-porcină, acu’ stau la cozi, ore-n şir, sperioşii & ăi de vin de prin ţările mai calde şi au impresia că li s-au dilatat nările...¤ Nu-i rău, că de ce cumpărarăm sute de mii de seruri, să vaccinăm iubitorii de Ignat, nu?!...¤ Ba io zic că şi de Ignat, merita să vaccinăm godacii muribunzi, să fim siguri...¤ E momentul să discut, din nou, despre Bingo : mie-mi place emisiunea, dintr-un singur motiv – mai îmbogăţeşte cîteva mii de oameni, lunar...Plus că duminică seara, teteo, apărură şi două stricăciuni cu sîni enormi şi dezveliţi, de nici nu mai conta ce scria pe ecran ! ¤ Am însă o propunere : nu s-ar putea ca, în loc să ia un singur băftos, 140.000 lei, să fie-părţiţi banii-n patru, şi să ia cîte 35.000 de patru ori mai mulţi jucători? Că am văzut cu bucurie că pînă acum Ţociu şi Palade au făcut fericiţi 100.000 de români; aş fi preferat să fie 400.000...¤ Şi-n cîţiva ani, juma’ de ţară şi-ar mai fi cîrpit din buget...¤ Da’ poate-s eu prea modest şi generos...¤ Şi tot duminică seara, un fotbalist filosof, a decretat, pe micul ecran :” Orice om ascultă manele”. Cu ocazia asta am aflat, în fine, că nu-s om! ¤ Dar ştiaţi că pînă şi la Cimitirul Vesel din Săpînţa, au apărut, pe cruci, epitafuri care conţin cuvîntul criză? Ptiu! ¤ Io zic să-i schimbăm numele, în Cimitirul Trist! ¤ Chiriile scad cu 10%.Ce bine! ¤ Şi Dacia se vinde foarte bine-n Germania :o, ce veste minunată!...¤ Iar într-o după-amiază, pe programul Prima Iaşi, văzui un dialog cu pictorul Dan Cumpătă, român domiciliat în America. Discuţia a fost moderată de Petru Frăsilă şi l-a mai avut ca invitat pe criticul de artă Valentin Ciucă. ¤ Mi-au plăcut ideea, gazdele, şi plasticianul, care a vorbit cu sinceritate, modestie şi căldură.¤ Să-nchei cu vestea cea mai bună : s-a născut Roxxy, femeia programată să facă sex. Cică nu te refuză niciodată, nu are prejudecăţi, nu-ţi face scene şi nici nu cere bani, haină de blană, fidelitate, excursii la Cannes etc.¤ Nu e ieftină, dar ce, parcă o nevastă e? ¤ Hai, pa!

Lev Dodin şi lunga sa călătorie...(I)

Pe Lev Dodin cred că l-a caracterizat, impecabil, prietenul său celebru, Peter Brook : „...Există regizori care abuzează de puterea lor, regizori care fac numai teatru de text sau numai vizual, acrobatic sau psihologic. Lev Dodin încorporează totul”. Şi fiindcă există mereu, în cazul regiei ruse, obsesia descendenţei, aderăm la convingerea aceluiaşi mare englez, că „s-a format la şcoala dură a sistemului sovietic, în faţa căruia nu a cedat o clipă.[...] A preluat ce era mai bun, fără să devină prizonierul unei metode sau doctrine”. Nu e uşor; nu e nici greu. În fond, de ce trebuie să depistăm, mereu, din cine se trage artistul? Poate, în unele cazuri, se trage...din el însuşi!

Despre Stanislavski, regizorul contemporan, în mod firesc, spune lucruri logice :” ...A fost un geniu. El a văzut teatrul ca un spaţiu artistic specific care trebuie creat şi condus după regulile sale proprii.[...] Se poate să nu fii de acord cu principiile lui Stanislavski : dar ele sunt ca legile lui Newton – absolut obiective”. Corect! Ca să te lepezi de Stanislavski, trebuie ca mai întîi să lucrezi după sistemul lui. Ca şi-n cazul Picasso : ca să pictezi ...nonfigurativ, trebuie întîi să demonstrezi că poţi lucra clasic.

Dar cîte lucruri nu-nveţi din cartea lui Dodin! Spre exemplu, că nu trebuie să stai mereu în fotoliul destinat regizorului, fiindcă nu vezi montarea din toate unghiurile; că nu întotdeauna satisfacţiile ţi le aduc aplauzele spectatorilor, ci repetiţiile dificile; în continuarea ideii, Dodin se-ntreabă : „Succes? Nu înţeleg acest cuvînt, care nici nu-mi place!”.Ce tărie trebuie săî ai ca să te declari frigid la succes, deşi îl ai!...Şi cît de tare trebuie să iubeşti teatrul, pentru a declara „dacă am reuşit să supravieţuim Auschwitzului şi Gulagului, trebuie să-i mulţumim artei”. Cred că da : şi artei...Fiindcă „teatrele nu omoară oameni! [...] În plus, schimbă în bine, viaţa cuiva, cel puţin pentru o clipă”...

Să ne amintim povestea unui mare spectacol al lui Lev, Demonii : dura...zece ore! „Erau anii [1991] cînd oamenii nu aveau ce să mănînce, însă continuau să vină la spectacolele noastre, cîteodată cu cartofi fierţi la pachet, pentru că atît îşi puteau permite. Am descoperit că nici chiar foamea nu este un obstacol, pentru a petrece zece ore cu Dostoievski”. Mda...Nu ştiu dacă-n România ar rezista vreun spectator la o reprezentaţie atît de lungă, dar cred că ar merita încercat. Oricum, sunt de acord că „cea mai mare problemă astăzi este pierderea dreptului la emoţii”. Nu-nţeleg nici eu, ce fel de artă e aia care omite feelingul!?

Alteori, marele pedagog şi director de scenă pune, în cartea sa Călătorie fără sfîrşit ( editată de fundaţia Camil Petrescu), probleme care ţin de viaţa extrascenică a artiştilor :”Este uimitor cît de mult se cheltuieşte pe festivaluri şi clădiri de teatru, şi cît de puţin se alocă pentru un trai decent al actorilor, pentru ca repetiţiile să se desfăşoare în condiţii rezonabile”. Observaţia mă frisonează şi pe mine, deoarece ştiu, în România, actori profesionişti care ridică numai 700-800 de lei pe lună...Nu e normal. Ca să te poţi concentra pe scenă, trebuie să nu ai probleme financiare, cînd intri-n teatru.

Şi-nchei, deocamdată, (re)amintind crezul lui Dodin, vis a vis de succes :”...Există ceva care ni se pare mai important decît succesul, aplauzele, faima etc. Faptul de-a căuta şi învăţa împreună, acestea sunt momentele care ne aduc plăcerea absolută. Bucuria rezultă nu din găsirea unei soluţii, ci din căutarea temeinică.[...] Pentru noi, teatrul e parte din viaţă şi poate ceva mai mare decît viaţa!”...

Cartea lui Lev Dodin este şi un manual de învăţare a... iubirii teatrului : ori, de asemenea lucrări, vom avea nevoie întotdeauna...(va urma).

Revelion cam închis la culoare...

În primul rînd, La mulţi ani! Nu vă doriţi? ¤ Ştiu, dar aşa e vorba...¤ Păi cum să-ţi doreşti viaţă lungă, după ce ai văzut programul de Revelion de pe Pro Tv?! Nici hulitul Revelion gîndit de Everac, acu’ fo 15 ani, nu era atît de idiot! ¤ Domne’, nu suntem sătui de magraoni, tot anu’, nici de Sărbători nu scăpăm de ei? Şi hai să zic, o oră, mai merge, dar o noapte întreagă? Şi-a doua zi, în reluare? Ptiu!¤ A fost o experienţă cumplită! ¤ Şi nu era pe Taraf, ci pe programul lui Sârbu, teteo! ¤ Eu nu-s masochist, dar m-am mai uitat la tembelizor, între două şpriţuri, fiindcă unde am făcut Revelionul nu se prindea decît Pro tv-ul....Of! ¤ Şi măcar de-ar fi ăsta singurul motiv de harakiri tv : dar nu! ¤ Am mai văzut iar, ca-n fiecare An Nou, lucruri vechi, şi deprimante : toxinfecţii alimentare, come alcoolice, pocnitori care retează degete, 90 de morţi la un ...meci de volei în Pakistan, mulţi sinucigaşi, marinari români căzuţi în mîinile somalezilor...¤ Apropos : piraţii ăştia chiar nu pot fi opriţi de nimeni? Păi îţi mai vine să pleci cu vaporul prin zonele alea, cînd tremuri de frica somalezilor? Dar vasele n-au tunuri şi mitraliere, să se apere? Hm...¤ Şi-alta : diplomatul român din Singapore are necazuri. Păi ce fel de ambasador e ăla care face ţara de ruşine? A mai fost circ anul trecut cu unul din Chişinău, filmat în timp ce trăgea la vîsle! ¤ În plus, zăpezi, apoi inundaţii, ploi...prognoza terifiantă cu 900.000 de români fără slujbe, în 2010...Of! ¤ Asta-i viaţă, ori film horror, bre?! ¤ Şi o geană de speranţă : promisiunea lui Traian, din noaptea de Revelion, că-n 2010 scăpăm de criză. Nu-l crede nimeni, însă. Eu zic merci să scăpăm de ea măcar în 2011! Dar parcă nu-mi vine a crede nici asta...¤ Neîncrezători am mai devenit, fraţi căuzaşi! Păcat! ¤ Alt motiv de spaime : a intrat în vigoare legea unică a salarizării. Domnul Cioc-Boc a zis că nici un salariu nu se micşorează.¤ Nici asta nu cred! ¤ Şi nu zic că nu mai taie din venituri ălora care ridică peste 25.000 lei noi, pe lună : dar să nu-i afecteze şi pe amărîţii care au 700-800 de lei! ¤ Că nimeni nu-nţelege nimic, deocamdată...¤ Om muri şi om vedea...¤ Despre Honorius Prigoană...ce să zic? Nu mă scandalizează că intră-n Parlament, măcar e tînăr. Şi oricum puţini oameni de valoare ajung acolo, aşa că unde merge mia, merge şi suta...¤ Junele a zis că e bogat, şi deci, e incoruptibil. Măcar calitatea asta s-o aibă.¤ Şi să-nchei subiectele triste amintind că TV Iaşi a difuzat, după Crăciun, un film (acum) emoţionant, dedicat celei care a fost artistul şi pedagogul Ruxandra Bucescu-Bălăiţă. Primul Revelion fără ea. Păcat! ¤ Dar gata, să intrăm în An Nou, ceva mai relaxaţi :iote, la Galaţi, în noaptea dintre ani, apăru un...OZN! Cică a vrut să vadă cum se distrează portuarii...¤ Io cred însă că era o pocnitoare care a luat-o razna. Dar nu bag mîna-n foc...¤ Şi mi-e necaz că de cîte ori apare un OZN într-un oraş, eu sunt în alt oraş! ¤ Că e păcat să scapi asemenea ocazii,zău! ¤ Noroc c-or să mai apară ele p-acilea, fiindcă ni s-a dus buhul că suntem ospitalieri...¤ Cică un gălăţean a vrut să-i servească pe omuleţii verzi din navă cu caltaboşi moare şi tobă, dar ăia au refuzat...nu ştiu ce-i bun...¤ Şi cel mai stupid accident : în timpul spectacolului tradiţional de Revelion de la Opera din Timişoara, ţăcănitul cu acte Faur Isaia a bătut-o pe plasatoare şi a oprit spectacolul. ¤ Ptiu! ¤ Dar ăsta-i pirat somalez, teteo, de nu poate fi arestat?! ¤ Deşi a fost o dată, dar l-a eliberat nea Nelu, ca mulţumire că l-a stropit pe Emil cu cerneală...¤ În ce lume strîmbă trăim! Hai să punem umărul şi s-o îndreptăm! ¤ Şi mai terminaţi cu mîncatul ,chiuitul & băutul, că vremurile-s grele. Pa!