Bogdan Ulmu old site

Acesta este vechiul site, pentru a reveni la versiunea 2.0. click aici: http://www.bogdanulmu.eu

Jurnal teatral de martie, 2010

Azi, la curs, vorbeam despre critica de teatru. Şi nu ştiu cum, am simţit nevoia – pentru prima oară, de cînd mă ştiu! – să-i rememorez pe criticii de teatru care mi-au marcat adolescenţa şi tinereţea (1970-1985). De la care am învăţat, ori nu am avut ocazia, ori nu am vrut să-nvăţ.

În fruntea lor, desigur, marele Valentin Silvestru. A fost cel mai longeviv şi cel mai prolific teatrolog român al jumătăţii secunde a secolului XX. Om de cultură, serios, disciplinat, nu cunoştea excesul – în nici un domeniu, cu o putere de muncă incredibilă, stăpînind concepte şi sprijinînd modernitatea. Era o autoritate, în domeniu : iubit, dar şi temut. Urît, nu o dată, de către artiştii criticaţi. Subiectivist, uneori. Intrînd chiar în polemici păguboase (cu Everac, cu Caramitru). Dar, repet, în mare, a rămas un punct de reper în teatrologia naţională, şi nu cred că va putea fi înlocuit, deoarece critica a pierdut teribil din puterea sa de fascinaţie...

Din generaţia lui, i-am mai cunoscut pe Strihan, Şelmaru, Tornea, Radu Popescu. Ultimul, scriind cronică des, cam la fiecare premieră bucureşteană. Acru. Cu carte, dar sec şi uscat. Uneori, scăpa cîte-o intuiţie surprinzătoare. Om de casă al lui Baranga, pe care-l tămîia indecent, în cronici. Şi mai avea un obicei îngrozitor : venea la premiere cu un pix în mînă, pe care-l clănţănea într-una, exasperînd publicul...(era tatăl lui Petru Popescu, marele scenarist de peste Ocean, şi soţul Didonei Popescu, actriţă modestă a Naţionalului!).

Andrei Strihan scria decent, aşezat, la obiect, dar era prea prudent; de altfel, a părăsit ţara înainte de ’89 şi longevitatea-i a fost redusă la un singur volum de cronici.

Şi Şelmaru a scris tot un volum: dar sunt mai mult cronichete...Anecdotic vorbind, Şelmaru a rămas un caz unic : la fiecare premieră, adormea în lojă (stal). Darea de seamă era reconstituită după impresiile soţiei lui, care lucidă, urmărea reprezentaţia cu atenţie.

Florin Tornea scria rar, şi numai în revista Teatrul, unde era angajat. Avea o manie : fiecare articol pe care-l viza (ca redactor şef-adjunct) era rescris de el pînă la limita ininteligibilului! Hm...

Exactă, sinceră, camaradă, cu umor şi nonconformism, scria Florica Ichim – care a rămas, se pare, penultima mohicană, şi pe care o admir fiindcă reuşeşte să publice Teatrul azi, gazetă excelentă, de ţinută.

Dinu Kivu, marele meu prieten, critic de rară fineţe şi boier minunat, care menaja neajunsurile reprezentaţiilor, încercînd să nu-i rănească pe realizatori. Boem, admirator de femei interesante şi votcă de calitate, a plecat dintre noi la nici 50 de ani, nemaiizbutind să publice un volum de cronici. Noroc că după 1990 cartea lui a fost tipărită, datorită familiei, dar şi lui Radu Boroianu, ori Floricăi Ichim, în două ediţii, la interval de un deceniu. Dintre toţi îi simt cel mai mult lipsa : fiindcă ştia să fie mai mult decît un critic, devenindu-ne un prieten minunat, un consilier neagresiv, dar inteligent.

În tandem cu el, prin anii 70-80, se afla Victor Parhon : tot boier...Gourmet, om de libaţii elegante, bun judecător de spectacole, agreabil partener de şuete, cavaler cu actriţele expresive, om generos - cînd te accepta. M-am bucurat că, tot postum, i-a apărut cartea de cronici din care criticii tineri ar putea învăţa. Care critici tineri? Chiar!...

I-am mai apreciat, în perioada aceea (anii 70-90), din provincie (deşi cuvîntul sună urît!), pe Dumitru Chirilă, Mircea Ghiţulescu, Carmen Tudora, Romulus Diaconescu, Constantin Paiu, Ştefan Oprea, Ermil Rădulescu, Carmen Mihalache, Al.I.Brumaru, Mihai Naidin ş.a.

Dar despre aceştia din urmă, cu o altă ocazie...

Pe stadionul de fotbal

...Cum aşa – veţi întreba anapoda – şi pe stadion există reguli de bună purtare? Păi noi credeam că ho-ho-ho! etc.

Credeaţi greşit. Domnu-i domn şi-n şanţ (cum ziceau părinţii noştri), iar mîrletele e porc şi la Palatul Elisabeta (cum zic eu).

Pe stadion lumea se duce să se descătuşeze, asta e ştiut: zeci de mii de anonimi, care acasă stau sub papucul macioalfei, în tribune devin fiare. Milogi care-n bucătărie iau făcăleţe-n cap, fiindcă beau banii, la salariu, pe stadion ameninţă arbitrii, înjură mingicarii, pocnesc inşi din galeria adversă şi fac spirite de glumă la modul „bă, ţărane, aici se joacă fotbal masculin, nu oină feminină! Hă-hă!’”.

Personal, nu am organ (cum zicea regretatul Piru) pentru meciuri, live : le prefer pe micul ecran, cu un şpriţ mare-n faţă. E şi mai ferit de riscuri : ultima oară, la un meci amical, am luat un pumn în freză de la un etilopat care susţinea că ţin cu coreienii. Deoarece nu am de ce să ţin cu naniştii ăia cu ochişori mijiţi degeaba, şi mai ales ţinînd cont de faptul că nu jucau coreeni, în meciul respectiv, i-am ars un scaun în scăfîrlie de l-au dus cu targa (scaunul era de plastic, ce-i drept, dar rana părea făcută de un jilţ domnesc din secolul XVI!). Mai norocos, eu am plecat cu duba.

Călătoria a fost instructivă, deoarece la poliţie, m-au învăţat reguli utile, de comportare boierească pe stadion (metoda pedagogică mi s-a părut mai puţin boierească). Mi-au spus că orice ce provocare aş primi, pe viitor, să nu răspund – vine el organul şi rezolvă cherela. Dacă sunt lovit mortal, e şi mai bine – huliganul va face pîrnaie, sîc! Şi i se vor imputa şi cheltuielile de înmormîntare...

Apoi, am aflat că şi la meci poţi striga împotriva oricui, dar e bine să-i eviţi – în imprecaţii - pe Becali, Zmărăndescu, Primarul oraşului, Şeful poliţiei, Elena Udrea, Bulibaşa, Titi Boeru, Sexi Brăileanca, Fane Căpăţînă, Clanul Cămătaru, Sponsorul gazdelor, „Moartea din Carpaţi” şi alţi fini intelectuali.

Dacă echipa gazdă pierde, să urlaţi animalic „cer rejucarea meciului, corupţilor!”; sau măcar „arestaţi secătura aia de arbitrul!”. Ca să vă faceţi curaj, intraţi cu nişte trăscău pe stadion, că altfel partida-i plicticoasă rău, tată! Luaţi cu voi şi o juma’ de kil de seminţe, ca să nu fiţi complexaţi de ceilalţi microbişti. Cînd scuipaţi cojile, nu are sens să menajaţi cheliile din faţă, deoarece şi capul vostru arată precum un cuib de rîndunică diletantă, iar convenţia este acceptată de grobienii casei. Dacă aveţi un loc prost, din care nu se distinge nimic – nici măcar culorile bocancilor, ori aşezarea porţilor, apelaţi la o lunetă tip observator astronomic. Sau, mai bine, dacă tot nu pricepeţi nimic din întrecerea asta soporifică, citiţi ceva uşor, vorbiţi pe mobil cu rudele îndepărtate, dezlegaţi integrame...

La goluri însă, fiţi pe fază şi urlaţi de bucurie, ori necaz, alături de vecinii de peluză: nu invers decît ei, deoarece din dubă scăpaţi în cîteva ore, dar din mîna suporterilor, niciodată!

O fi greu cu protocolul pe la Academia Română, fraţi microbişti, dar zău dacă pe stadion e mai simplu! Păi ia orice martalog care zace-n scaun, la căldură, opt ore pe zi, spor de xerox şi indemnizaţie de plictiseală, iar vitejii fotbalologi de la peluză, îşi expun vieţile în condiţii vitrege, pe frig, pe caniculă, pe ploaie, pe ploaie de bastoane jandarmereşti...moca? Ptiu!

Teatru „decrispat” marca Bogdan Ulmu

Cronica scrisa de Calin Ciobotari:

* spectacol de teatru în spaţiu neconvenţional * „Te-a părăsit, nu-i aşa?”, de Lucian Parfene, regia Bogdan Ulmu, cu Denisa Pîrţac şi Erica-Ioana Moldovan (Departamentul de Teatru al Universităţii „George Enescu” Iaşi)

Săptămâna trecută, regizorul Bogdan Ulmu a făcut cel puţin trei fapte bune: a debutat un dramaturg ieşean, a „scos în lume” un spaţiu şi a pus la treabă două tinere actriţe, masterande ale Departamentului Teatru de la Universitatea „George Enescu”. Pentru că zeilor teatrului, atâţia câţi or mai fi rămas, le plac faptele bune, lui Bogdan Ulmu i-a ieşit un spectacol mai mult decât onorabil, tentant prin formulele atipice de rezolvare, dar şi printr-o inteligentă gestionare a mijloacelor de lucru.

„Te-a părăsit, nu-i aşa?”, acesta e titlul piesei pe care, între noi fie vorba, Lucian Parfene nu prea visa că i-o va juca vreun regizor adevărat. Nu pentru că nu ar fi bună, ci pentru că, în general, aproape nimeni nu e dispus să-i mai bage în seamă pe debutanţi, uitând că fiecare „consacrat” a fost la rândul său un debutant. Textul dramatic surprinde plăcut prin abordarea personală, cinică şi totuşi metaforică a unor situaţii de viaţă şi, aşa cum s-a văzut, de moarte. Departe de a fi o şuşă textuală, lacrimogenă şi oftat-ologică, piesa lui Parfene pune în discuţie reacţiile umane în faţa unui obicei tare prost: părăsirea aproapelui, problematizând totodată atitudinea omului contemporan în faţa morţii, tentaţia sinuciderii, angoasa, singurătatea. Jonglând dezinvolt cu derizoriul şi esenţialul, dramaturgul îşi duce personajele pe stâlpi de înaltă tensiune, or în alte spaţii deopotrivă comune şi incomode. Două personaje dublate mereu de o pluralitate de voci, umor şi tristeţe, a fi şi a nu fi…

Rafinat om de teatru, Bogdan Ulmu a simţit că textului i se potriveşte o montare atipică şi a optat inspirat pentru un spaţiu virgin din punct de vedere teatral: corpul R al Universităţii „Al.I.Cuza” (fosta clădire a Romtelecomului de pe strada Lăpuşneanu). Mai exact, elegantul bar de la etajul cinci al imobilului, înălţime la care îţi permiţi luxul de a nu mai fi cu …picioarele pe pământ. Tocmai pentru a pune în evidenţă toposul, Ulmu a evitat să recurgă la prea multe elemente de decor (o scară, două scaune de bar), preferând o simplitate ce sublinia, la rândul ei, textul şi jocul actoricesc. Buna vizibilitatea a reprezentaţiei – publicul s-a aflat pe două niveluri – a fost rezolvată prin proiecţii video, în regim de filmare live. Ritmul spectacolului, latent existând în reţeaua de replici a textului, a fost intensificat/ actualizat de un fundal muzical bine ales, într-un foarte fin contrast dintre nostalgice song-uri ale anilor ’60-’70 şi stringenţa, actualitatea subiectului. Din perspectivă regizorală, însă, punctul cu adevărat tare al montării este „orchestrarea” mişcării scenice. Şi, aici, Bogdan Ulmu a găsit parteneri de încredere în cele două actriţe distribuite: Denisa Pîrţac şi Erica-Ioana Moldovan. Dacă la capitolul verbiaj, lipsa de experienţă şi-a spus pe alocuri cuvântul, Denisa şi Erica au sedus asistenţa prin mobilitate, dezinvoltură a mişcării, bun control al gesticii. O menţiune specială pentru Erica Moldovan, remarcabilă ca expresivitate a chipului, capabilă să modifice, printr-o privire sau printr-un zâmbet, personaje, biografii, sensuri.

Sperăm că astfel de idei vor decrispa cât de cât Iaşul teatral, un Iaşi încă prea îndatorat „Scenei” şi, mai ales, prafului de pe scenă. Nu de alta, dar să nu se supere …zeii teatrului.

File dintr-un jurnal teatral

Nu credeam că măgarul va deveni, în februarie 2010, un subiect de jurnal teatral : îs grele conexiunile de pornit, dar de le stîrneşti, sunt greu de oprit ! ( aţi recunoscut, desigur, parafraza la George Coşbuc,).

Deci, cum poţi face trimiterea bilă-mandă-bilă (vorba lui Gaev, din Livada de vişini), la Will, Wedekind, Purcărete, G. Deleuze? Simplu : prin măgar.

Există măgarul din Visul unei nopţi de vară, de care se îndrăgosteşte Titania. Există un măgar într-un spectacol cu un text de Wedekind, despre care dramaturgul mărturisea :” spectacolul a căzut; măgarul însă, a avut succes!”. Mai există măgarul, animal superior, afirmativ, care face „i-a!” (da, în germană) – cum observă G. Deleuze. Şi-n fine, măgarul din montarea lui Purcărete Pilaf cu parfum de măgar, în care păştea fîn calm, pe scenă, un asemenea urechiat.

Morala? Nu neapărat nouă : e plină lumea teatrului de măgari!...

¤

Că tot am pomenit de regizori : Antoine, clasicul naturalismului, observa că există două regii – una plastică (decor, costume, lumini) şi alta interioară – care revelează fondul intim al operei.

Cîţi reprezentanţi ai ultimei mai există azi? Greu de spus.

Şi-n fond, pentru toţi directorii de scenă, piesa are un acelaşi fond intim? Nu! Iar fondul intim al unei lucrări dramatice , se lasă chiar aşa uşor descoperit?

Am mai spus că unul din citatele mele favorite este „capodoperele se apără!”.

Deci, regia plastică e mult mai la-ndemînă...

¤

Cînd credeam că despre eroiii conului Iancu nu mai există nimic necunoscut, iată că mă pornesc pe o cercetare motivată de un referat de doctorat, şi, trecînd în revistă montări vechi şi noi, ce noutăţi vechi (cum zice un shakespearean) mai aflu (cercetarea era axată pe Tipătescu)?

Că-n seara premierei ieşene a Scrisorii( 1884), rolul prefectului a fost jucat...de sufleur! Că în turneu, la Paris, în 1956, montarea lui Sică a durat cu ...o oră mai puţin, fără a se fi tăiat din text, un singur cuvînt! Că peste două decenii, la Tîrgu Mureş, Dandanache era jucat în travesti! Că Toma Caragiu, în regia lui Ciulei (1972), a fost considerat de către un critic primul Tipătescu adevărat( greu de estimat cînd de nereali or fi fost ceilalţi!...).

La Teatrul Mic, în 1988, Tipătescu se relaxa... cîntînd la flaut. Peste doar unusprezece ani, şi pe scena Naţionalului bucureştean apare o muziciană – fata lui Pristanda, care cîntă la vioară ( primeşte şi un dolar de la Caţavencu, pe chestia asta!). Aici, bietul prefect este victima tuturor nebunilor, în frunte cu Zoe, căci doar de-aia şi recunoaşte aceasta,”da, sunt nebună!”(drept care aruncă-n el cu pantofi, apoi îl ameninţă cu arma)...

În acelaşi an (1999), la Satu-Mare, doamna Trahanache stă într-o cadă transparentă, mascată-n ...sirenă, şi trage cu urechea la ce discută Fănică şi Caţavencu. Peste un an, la Chişinău, prefectul, în şort, se antrenează la un sac de box, iar Caţavencu devine...femeie( ideea fiind pesemne că şi-n vremea lui Caragiale erau Elene Udrea!).

La Timişoara, Zoe se multiplica şi bietul Fănică nu se lupta cu una, ci cu trei doamne Trahanache! (luptă inegală, desigur, care explică şi capitularea sa). În 2003, la Naţionalul bucureştean, cuplul Scrisorii era un duo de telenovelă, urmărit la televizor de Cetăţeanul turmentat. Peste trei ani, la Cluj, piesa era jucată de femei, singurul bărbat rămînînd, fireşte, Zoe. Iar în 2008, la Bulandra, nevasta prezidentului era...o fată din Moldova!

Aud? Credeaţi că-l cunoaşteţi pe Caragiale? Ha!...

Titulescu 2010

Să-ncep cu evenimentul săptămînii : alegerile din PSD. Ieşi Ponta, după cum aflarăţi, draci telemani...¤ Io zic că nu-i rău, fiindcă mai trebuia şi unul tînăr, care n-a supt la ţîţa comunismului...¤ Deci, nu-i şofer ca Mitrea, nici prostănac precum Geoană, nici agramat ca Marean, nici îndoctrinat de KGB ca nea Nelu, nici speriat de flăcări violete...¤ Îl are-n spate pe Năstase şi pe tata-socru (Ilie Sârbu), nevasta – euro-parlamentar, trai nineacă pe banii babachii! ¤ Acu, să vedem dacă-l lasă vicepreşedinţii să lucreze, deoarece o parte-s împotriva lui, pe faţă! Hm...¤ Da’ ce m-o fi apucat taman acu grija social - democraţiei, după douăzeci de ani? ¤ Pesemne-i ...semn de bătrîneţe...(scuzaţi redundanţa) ¤ Altă veste care nu ne poate lăsa rece : cică România o ia la vale. Şi la propriu! Cică se dădu drumul la alunecări de teren! Ptiu! ¤ Păi să pleci în creştetul munţilor nu-i bine, că pot aluneca munţi; în vale, e şi mai rău...¤ Soluţia este fuga-n tr-o ţară fără alunecări : Elveţia, spre exemplu, Islanda, ori Fiinlanda.¤ Da’ ăia nu primesc pe oricine, asta-i prost...¤ Să ne rugăm lui Doamne-Doamne să fim în apă, atunci cînd alunecă terenurile...¤ 2010 a fost decretat Anul Dolarului. Eu aştept Anul Leului. ¤ Aştept degeaba, v-aţi prins, nu?!...¤ Mi-a crescut inima de bucurie cînd am văzut că Radu Mazăre era cocoţat pe car alegoric, la Rio, alături de fiu şi dansau samba! O nouă mîndrie de român! ¤ Că brazilienii nu prea vin p-acilea, să bată opinca-n colb, la Sărbătoarea recoltei...¤ Oricum, premarele Constanţei ştie să-şi facă publicitate : pozitivă, ori negativă, tot publicitate se cheamă...¤ Mai rău e de frate-său, că a fost dat în gît de Nati Meir, şi-acu’ stă cu emoţii...Da-ntr-o familie nu pot dansa toţi samba, mai bate şi cîte unu’ geampara, la DNA!...¤ Cel mai îngrozitor omor din ultimul an : mama şi fata din Siret, înpuşcate-n cap de mafioţi ucrainieni. Să te răzbuni pe două fiinţe nevinovate, mi se pare că-ncalcă orice cod al crimei! ¤ Fiindcă, şi-n infracţiune sunt legi nescrise...¤ Iar asasinii cred c-au întins-o imediat din România, deci pot scăpa, şi peste o vreme, iar...brrrr!!! ¤ Da’ ce, în Bucureşti, sectoarele doi şi trei, nu sunt controlate de clanurile ţigăneşti? Şi poliţia îi poate stopa? ¤ Cică de-acu’, alocaţii se vor da numai la elevii nevoiaşi. Păi n-o dă-i dai nepoţelului lui Patriciu! ¤ Deşi nu-i cuşer, da’ mă rog, criză, chestii, socoteli...¤ Şi cu diminuarea pensiilor privilegiaţilor, se vor economisii cică fo’ 800 de milioane, dar gaura-n bugetul de pensii e de un miliard şi 800 de milioane! ¤ Tîmpită situaţie, să-ţi doreşti pensia, da’ să stai cu emoţii că n-o mai iei...¤ Să ne pregătim să-ncheiem, mai vesel : Unirea Urziceni nu s-a făcut de rîs : a rezistat, totuşi, 81 de minute cu Liverpoolul! Nu-i de colea! ¤ Şi una şi mai bună : am luat Ursul de argint, la Berlinală. Ura! ¤ Şi-n fine, una tare de tot : în curînd, nu vom mai găti cu oale şi crătiţi : am văzut plita viitorului – e demenţială! Apeşi uşor suprafaţa plitei, care e ca o masă, faci o scorbură şi arunci un ou, ori un peşte, ori cartofi; plita are şi reţete şi setări diferenţiate, ce mai, găteşte singură! ¤ Bănuiesc că-i scumpă, dar în zece ani se mai ieftineşte ea...Punem mînă de la mînă fo’ zece vecini şi luăm una, pentru tot blocul...¤ Ce, românul nu găseşte soluţii, cînd vrea neapărat?...

Noi file dintr-un jurnal teatral

„La Boston, Shylock era un personaj scos din Commedia...,un fel de Pantalone cu perucă roşie şi nas acvilin, un clovn care se apără bătîndu-şi joc de creştini” – spune Andrei Şerban în Biografia sa.

Cum am mai repetat-o, timp de peste două decenii, de cînd ţin acest jurnal, totul se poate, în lumea din ce în ce mai permisibilă a teatrului românesc & universal. Important e să aibă şi noimă, reinterpretările cu pricina.

Asta n-are...

¤

Ca să vezi cum imită viaţa/moartea, arta : mega-starul Michael Jackson a jucat cîndva rolul Sperietorii de ciori dintr-o ecranizare a Vrăjitorului din Oz. Ce-şi dorea eroul lui Baum? Să aibă creier!

Ce-a păţit bietul muzician, după moarte? A rămas şi el fără...creier !(l-au scos autopsierii, ca să-l studieze, pentru a afla ce otrăvuri i s-au administrat decedatului, în ziua dispariţiei).

Q.e.d.

¤

Am urmărit, în sala Cub a Naţionalului ieşean, alături de multă „lume bună”, un documentar intitulat Măria Sa, Birlic (realizator – Carmen Olaru). Ideea filmului este excelentă, deoarece Birlic a fost unul dintre marii actori ai lumii. Dacă Ionesco spunea despre Caragiale că a fost „cel mai mare dintre dramaturgii necunoscuţi”, trebuie să declar că observaţie e valabilă şi pentru interpretul născut în Fălticeni. Fireşte, înlocuind autor, cu actor.

Printre alţi invitaţi, a apărut, de două ori, marele impresar al perioadei inter şi post belice, Gabi Michăilescu. Era insuportabil la privit şi ascultat! Era în ultima stare de degradare fizică, arăta cumplit şi vorbea ininteligibil! De altfel, după cîteva zile de la filmare a şi murit. Nu am înţeles de ce era nevoie de apariţia sa în acest film evocator...

¤

Într-unul dintre multele suplimente cu programul canalelor tv, găsesc o descriere scurtă a filmului Viaţa la ţară. Din docta prezentare, aflăm că filmul e „adaptarea romanului lui Cehov Unchiul Vania” şi că ferma i-ar aparţine „lui Alexander, un strălucit critic literar”.

În primul rînd, Unchiul Vanea nu e roman, ci piesă de teatru. În al doilea rînd, Alexander (Serebreakov, în piesă) nu e strălucit, ci ...dimpotrivă.

Dar ar fi absurd să cerem celor ce fac prezentări de filme – aici şi aiurea – să cunoască şi teatru : ei abia se descurcă cu filmele – fiindcă şi astea-s indecent de multe...

¤

Că tot vorovim de gafe culturale : într-o revistă care apare în America – Origini – Pavel Chihaia vorbeşte despre „Nicolae Kiriţescu, autorul piesei Gaiţele”. Numai că pe autorul celebrei comedii îl chema Alexandru; Nicolae era director de teatru şi de scenă.

¤

Delicios scrie Andrei Pleşu în Adevărul despre cineva care a făcut o comparaţie deplasată :” A-l compara pe Iorga, cu Puric, e ca şi cum l-am compara...pe Iorga, cu Puric”.

¤

Solomon Marcus, la TV, în dialog cu Patapievici, mărturiseşte cu mîhnire că actorii se mai şi laudă că au fost proşti la matematică...

Ca să-i ofer o palidă consolare marelui om de ştiinţă : şi eu am fost prost la matematică, dar mă ruşinez de această personală incapacitate. Punct.