duminică, 30 noiembrie 2008
Fotbal, Traistariu si alegeri
Misia mea e simplă, azi : voi vorbi numai despre ceea ce am anunţat în titlu. Deci...¤ Cu fotbalul, v-aţi lămurit : nu mai pierdeţi timpul chiorîndu-vă pe micul ecran! Microbiştii – n-au decît să meargă în tribune, să se distreze bătîndu-se cu scaune şi jandarmi. Da’ noi, oamenii paşnici, ce mai pierdem timpul oftînd, smulgîndu-ne părul, înjurînd Soarta, bînd un bax de bere la 2 l. etc?! ¤ E clar, sportul ăsta nu-i pentru români.¤ Cînd vrem să luăm Cupa a mare, e ca şi cum am vrea să fabricăm Mercedesuri competitive! Geaba! ¤ Noi avem alte sporturi nobile la-ndemînă : mici şi bere, înjurat politicienii, greve repetate, concedieri în avalanşă, minore-mame, incesturi, pedofilii şi gerontofilii ş.a.m.d. ¤ Fotbalul, NUMAI pe plan intern, geaba ne căznim să construim stadion pentru campionatul din 2020...¤ Că şi Platini, după ce-a văzut groapa care se credea că e stadion, a rîs nervos şi a-nceput să cînte Marsseillese în limba română...¤ Că pînă şi-n partida Poli Iaşi-Rapid s-au dat două cartonaşe roşii, şi nu ştiu cîte – galbene! ¤ Gata, închidem porţile UEFA & Liga Campionilor o vreme, poate ne prinde bine un moment de răgaz internaţional şi poate ne vin idei de relansare...¤ Baftă, bre! ¤ Subiectul 2 : soţul Andrei. Ce-mi făcu?( el, plus încă fo’ 5 libidinoşi şi curioşi, de pe la alte posturi): găsiră un subiect gras – Trăistariu. Şo’ pă el! ¤ Greţos subiect – dacă guristul e, ori nu, gay? Ce să zic, curiozitatea lu’ Peşte! ¤ Şi dacă nu e, care-i treaba? Pe cine bucură, ori deranjează?! ¤ Oricum, prima dintre emisiuni, pornită de Măruţă, a fost de-un penibil incredibil : abia se lansase zvonul, într-un ziar de (exclusiv) scandal; Măruţă, cu ochişorii lui rotunjori, de veveriţă istericuţă, a băgat în platou un ins sfios, care-a declarat că a avut relaţii intime cu guristul. În 5 minute, a apărut şi Trăistariu, însoţit de o fata care-a declarat că, dimpotrivă, e viitoarea soţie a cîntăreţului. Primul invitat s-a supărat foc, şi-a precizat că el e soţia lui Trăistariu...¤ Ba tu, ba eu, ba ea, ba noi...uite-aşa trecu emisiunea asta tîmpită, şi la un moment dat , nu mai încăpură-n ea doi cîntăreţi de muzică populară, invitaţi de Măruţă! Ptiu! ¤ Gazda noastră a fudulă, îşi ceru scuze de la folclorici, explicînd că dezbaterea-n jurul curului lui Trăistariu e mai interesantă decît melodia „ Mă suii pe curul Linei, mîndra mea !”...¤ Eu nu înţeleg cum un post tv cu pretenţii, agrează subiecte imunde şi nerelevante. ¤ Să trecem la alegeri : „Frumos! Festival! Şampanie!”...(cum exclamă un student de-al meu, mai copt). „Ciorbeanu!...Fomeanu!...Macioalfe!”...(cum l-ar completa un altul, puţin mai în vîrstă chiar decît mine).¤ Aceste 6 ticuri verbale ale studioşilor învăţăcei, sintetizează atmosfera de duminică. Restul e tăcere !– vorba lui Will şi-a lu’ Nae.¤ Dar , de la tv mai aflai unele detalii amuzante :cică nu e voie cu mobil în cabina de vot ; de ce? Ca să nu consulţi un prieten? Ca să nu divulgi ordinea candidaţilor, unora care n-au drept de vot? Ciudat!...¤ Apoi : nu vi se pare că procentajul a fost, şi de data asta, cam mic?...Mie,da! ¤ Nu-mi place să fac morală, dar dacă toţi merg la munte în week-end, unde nu se poate vota, or să ajungem iar să mergem în trena aleşilor pensionarilor...¤ Sau, de ce s-au stabilit alegeri taman în ziua anterioară celei Naţionale? Mă rog...¤ Alta : la Tecuci, un observator a dat colţul, imediat după ce s-a deschis secţia. Avea 72 de cotolani. Propun ca pe viitor să fie desemnaţi numai ăştia sub 65...¤ În cîteva localităţi s-au închis secţiile, pe motiv de pumneală între observatori, membrii comisiilor şi electorat. Ca-n fiecare an, ţăcăniţi şi aiuriţi au plecat cu ştampilele acasă, ori la crîşmă. Alţi alegători au fost duşi cu microbuzul la urne, în barter, urmînd ca să fie votaţi proprietarii microbuzului. La sectorul 5 din Capitală a apărut unul exagerat de beat, care a cerut de băut şi mîncat, că altfel nu pune ştampila.Şi, culmea, tot în Capitală a fost descoperit un preş de comisie...minor!(ca vîrstă, nu ca înălţime)...¤ Ş.a.m.d. Om muri, şi om vedea...¤ Cît despre Ziua Naţională...nici anul ăsta nu a fost marcată aşa cum s-ar fi cuvenit, importantul eveniment trecînd în umbra unor nimicuri, ori daraveli de clopotniţă. Păcat!
La restaurant
...În primul rînd, nu vă indignaţi, precum chivuţele care nu sunt lăsate să vîndă seminţe în cornet, la colţ de stradă : există şi oameni care frecventează restaurantele, în România!
A, o să ziceţi că sunt snobi şi s-au luat după americani, că numa-n filmele detracaţilor ălora vezi, una-două, întrebarea „ieşi cu mine, într-o seară?”. La noi s-ar pune altfel întrebarea : „dacă voi cîştiga la loto, vei ieşi cu mine, la un bufet de gară?”. Că românul preţuieşte banul, tată! Nu-l aruncă anapoda, prin crîşme! Cu un milion vechi, cît te costă o cină-n doi, la un local mediu, mănînci, tu şi familia, o săptămînă!
Dar cine-i de vină că azi nu mai poţi ieşi la o friptură, cu familia (mai ales, dacă-i numeroasă!)? De-aia, inviţi numai o prietenă, ori un partener de afaceri. Că vedeţi dvs., soţia nu-nţelege niciodată că un prînz cu un om de afaceri, care te costă cinci milioane de lei vechi, îţi poate aduce un beneficiu de cincizeci de milioane! Biata de ea, crede că doar ai găsit un pretext de a te-mbăta...Sancta simplicitas!
Cînd mergeţi la restaurant, în primul rînd, nu intraţi pe uşă obsedat de ideea că serviciul e prost, mîncare - infectă şi preţurile, imense. Dimpotrivă, mimaţi prosperitatea şi toleranţa, la modul :”O, caviar la numai un milion de lei, 20 de grame? Atît de ieftin?” ; sau :”Şampania asta de 7 milioane butelia, e franţuzească? fiindcă preţu-i de spumant de-al nostru!”
Apoi, atenţie la protocol ; dacă nu ştiţi cum se mănîncă melcii, nu comandaţi : un unchi din Strehaia a fugărit o seară întreagă cochiliile, pe podeaua cîrciumii, iar în final, i-a scos un ochi şefului de sală, cu o carapace rezistentă la presiunea cleştişorului de argint...Tot aşa, la paste făinoase nu cereţi două coşuri de pîine, în coniac nu pretindeţi să vi se pună multă gheaţă, iar peştele - nu-l tăiaţi cu cuţitul, ca pe friptură şi mai ales, renunţaţi să croncăniţi capul bronhiotului, oripilînd fonic asistenţa...
Dacă cunoaşteţi, din infinita bucătărie internaţională, doar produsul rafinat mititei, nu cereţi „30 de bucăţi, da’ să fie bine arşi”! Nu, draci peizani, tocătura cade greu la stomac, mai ales cînd e destul de veche şi, deci, pute a usturoi şi cimbru, de ies turiştii străini din local...În lume, încercaţi ceva mai uşor, cum ar fi o felie de pîine prăjită, cu o foaie de lăptucă şi un pahar de apă plată...Sau o feliuţă de caşcaval şi una de salam de Sibiu, la care merge o bere fără alcool sau un măr necojit (că-n coajă stau vitaminele, distinşi bulimici). Sigur, după un asemenea meniu opulent, n-o să vă sculaţi sătui de la masă, dar veţi face impresie celorlalţi consumatori...Iar chelnerului, care tocmai vă priveşte cu ură animalică, ca să nu înceapă să dea, oferiţi-i un bacşiş substanţial (o sumă care reprezintă de 60 de ori valoarea consumaţiei).
Dacă sunteţi însoţit de o persoană importantă – amantă, şef, procuror, preşedintele statului, fotbalistul Goian – aveţi grijă la tonul cu care comandaţi, la felurile pe care le solicitaţi ( nu optaţi pentru cele mai ieftine!) şi la delicateţea cu care mîncaţi : peneţi şervetul la gît (gîtul personal), ori pe genunchi (genunchii partenerei); nu duceţi cana cu supă la gură, plescăind, nu tăiaţi puiul cu cuţitul, nu vă umpleţi obrajii de unsoare, iar după ce aţi tras un şpriţ, nu rîgîiţi sonor – doar pentru că aţi auzit că asta le place chinejilor (ei papă şi cuţulache, ceea ce noi, mioriticii, refuzăm cu demnitate să consumăm...). Iar la desert...fireşte, o cafea la ibric, însoţită de o havană originară, mi se pare alegerea cea mai puţin riscantă. Dacă vreţi îngheţată cu frişcă însă, feriţi-vă să faceţi comentarii de tipul „iote-te!apăru frişca galbenă şi cleioasă, teteo!”. Refuzaţi porţia cu discreţie, şi părăsiţi localul mergînd drept, după ce aţi onorat financiar serviciile – la fel de discrete – ale personalului unităţii( patron, şef de sală, chelner, picolo, bucătar, femeia de la toaletă).
Să vă fie de bine!...
A, o să ziceţi că sunt snobi şi s-au luat după americani, că numa-n filmele detracaţilor ălora vezi, una-două, întrebarea „ieşi cu mine, într-o seară?”. La noi s-ar pune altfel întrebarea : „dacă voi cîştiga la loto, vei ieşi cu mine, la un bufet de gară?”. Că românul preţuieşte banul, tată! Nu-l aruncă anapoda, prin crîşme! Cu un milion vechi, cît te costă o cină-n doi, la un local mediu, mănînci, tu şi familia, o săptămînă!
Dar cine-i de vină că azi nu mai poţi ieşi la o friptură, cu familia (mai ales, dacă-i numeroasă!)? De-aia, inviţi numai o prietenă, ori un partener de afaceri. Că vedeţi dvs., soţia nu-nţelege niciodată că un prînz cu un om de afaceri, care te costă cinci milioane de lei vechi, îţi poate aduce un beneficiu de cincizeci de milioane! Biata de ea, crede că doar ai găsit un pretext de a te-mbăta...Sancta simplicitas!
Cînd mergeţi la restaurant, în primul rînd, nu intraţi pe uşă obsedat de ideea că serviciul e prost, mîncare - infectă şi preţurile, imense. Dimpotrivă, mimaţi prosperitatea şi toleranţa, la modul :”O, caviar la numai un milion de lei, 20 de grame? Atît de ieftin?” ; sau :”Şampania asta de 7 milioane butelia, e franţuzească? fiindcă preţu-i de spumant de-al nostru!”
Apoi, atenţie la protocol ; dacă nu ştiţi cum se mănîncă melcii, nu comandaţi : un unchi din Strehaia a fugărit o seară întreagă cochiliile, pe podeaua cîrciumii, iar în final, i-a scos un ochi şefului de sală, cu o carapace rezistentă la presiunea cleştişorului de argint...Tot aşa, la paste făinoase nu cereţi două coşuri de pîine, în coniac nu pretindeţi să vi se pună multă gheaţă, iar peştele - nu-l tăiaţi cu cuţitul, ca pe friptură şi mai ales, renunţaţi să croncăniţi capul bronhiotului, oripilînd fonic asistenţa...
Dacă cunoaşteţi, din infinita bucătărie internaţională, doar produsul rafinat mititei, nu cereţi „30 de bucăţi, da’ să fie bine arşi”! Nu, draci peizani, tocătura cade greu la stomac, mai ales cînd e destul de veche şi, deci, pute a usturoi şi cimbru, de ies turiştii străini din local...În lume, încercaţi ceva mai uşor, cum ar fi o felie de pîine prăjită, cu o foaie de lăptucă şi un pahar de apă plată...Sau o feliuţă de caşcaval şi una de salam de Sibiu, la care merge o bere fără alcool sau un măr necojit (că-n coajă stau vitaminele, distinşi bulimici). Sigur, după un asemenea meniu opulent, n-o să vă sculaţi sătui de la masă, dar veţi face impresie celorlalţi consumatori...Iar chelnerului, care tocmai vă priveşte cu ură animalică, ca să nu înceapă să dea, oferiţi-i un bacşiş substanţial (o sumă care reprezintă de 60 de ori valoarea consumaţiei).
Dacă sunteţi însoţit de o persoană importantă – amantă, şef, procuror, preşedintele statului, fotbalistul Goian – aveţi grijă la tonul cu care comandaţi, la felurile pe care le solicitaţi ( nu optaţi pentru cele mai ieftine!) şi la delicateţea cu care mîncaţi : peneţi şervetul la gît (gîtul personal), ori pe genunchi (genunchii partenerei); nu duceţi cana cu supă la gură, plescăind, nu tăiaţi puiul cu cuţitul, nu vă umpleţi obrajii de unsoare, iar după ce aţi tras un şpriţ, nu rîgîiţi sonor – doar pentru că aţi auzit că asta le place chinejilor (ei papă şi cuţulache, ceea ce noi, mioriticii, refuzăm cu demnitate să consumăm...). Iar la desert...fireşte, o cafea la ibric, însoţită de o havană originară, mi se pare alegerea cea mai puţin riscantă. Dacă vreţi îngheţată cu frişcă însă, feriţi-vă să faceţi comentarii de tipul „iote-te!apăru frişca galbenă şi cleioasă, teteo!”. Refuzaţi porţia cu discreţie, şi părăsiţi localul mergînd drept, după ce aţi onorat financiar serviciile – la fel de discrete – ale personalului unităţii( patron, şef de sală, chelner, picolo, bucătar, femeia de la toaletă).
Să vă fie de bine!...
luni, 24 noiembrie 2008
Alegeri degeaba
Luaţi-o ca pe opinia unui diletant într-ale politicii – deşi, în 19 ani de comentariu săptămînal, m-oi fi specializat şi io, măcar parţial! – dar nu cred deloc în campaniile electorale : bani aruncaţi pe fereastră. ¤ Alegătorul, oricum nu ia aminte la ce i se spune de către candidat : nici n-are cum, deoarece 20 de arivişti îl bombardează cu promisiuni şi mintea lui, preocupată de supravieţuire, n-are cum să reţină, apoi să mediteze, în final să opteze. Cînd votează – deşi, după cum aşi constatat, rata votării nu depăşeşte 35%! – o face la nimereală, din amorţită intuiţie, din neplăcută inerţie, ori interesat vag de o promisiune a unui cunoscut.¤ Singurii care pun ştampila cu nădejde sunt membrii campaniei respective, colegii de partid sau rudele respectivului. ¤ Părerea mea este aceeaşi de-acum 10 ani : o cheltuială mai mică, duce la acelaşi rezultat deprimant.¤ Sigur că eu am opinia mea şi mă duc la vot în cunoştinţă de cauză (anul ăsta, în fine, am voie să votez în Iaşi, avînd buletin!); sigur că evaluez rapid şi dezinteresat situaţia. Dar...un vot într-un noian de voturi, nu-nseamnă nimic. Din păcate!...¤ Am citit recent o listă de rudenii între candidaţi şi m-am crucit : Miron Mitrea cel puţin, conduce-n top, avînd soţia, finul şi cumătrul...şefi de campanie PSD. Ptiu! Politică familie! ¤ Îl urmează Gigi Becali, Radu Mazăre, Marian Oprişan, Tăriceanu ş.a.¤ Dar să vedem şi ce cadouri oferă/promit candidaţii, alegătorilor : pe lîngă sobrele pixuri sau baloane, brichete şi pop-corn, peniţe , şuruburi, batiste de hîrtie, ori plasturi chinezeşti, se mai împart şi chestii aproape comice...¤ Spre exemplu, Radu Berceanu cică dă CD-uri cu manelişti ; alţii promit bonuri de masă ( dar, aşa cum votul nu e sigur, nici bonul nu e cert!); cel mai bizar e Mediaşul, care promite... tunsori gratuite şi Culiţă Tărîţă care a zis că va arunca (virgulă) cu porci în populaţie...¤ Sincer să fiu, cadourile cu pricina mi se par şi ele discutabile : dai CD cu manele, unuia care detestă genul – pierzi; dai bon de masă...cui?ce garanţie ai că ăla te-a votat?; te invită la tuns şi tu ai calviţie; promite porci, da’ tu eşti vegetarian ş.a.m.d. ¤ Complicat şi procesul ăsta, al cumpărării electoratului...¤ Să trecem la alt subiect : sprijinirea produselor româneşti, rugăminte a Preşedintelui Băsescu. Justă! ¤ Cînd eram în Colonia, nemţii, spre exemplu, nu fumau decît HB. Şi nu beau decît korn (fie vorba între noi, nu grozave!). Dar erau ale lor. ¤ Nu sunt naţionalist, dar cred că, acolo unde ai de ales, e preferabil să cumperi ceva fabricat în ţara ta. ¤ Şi fiindcă se tot vorbeşte de recesiune : în primul rînd, cred că e vorba aici şi de manipulare, ca să se justifice scumpirea unor servicii & produse. Apoi, vă dau o veste bună : industria funerară nu e afectată. Tot e bine!...¤ Noi glumim, dar să ştiţi că ceva-ceva tot e îngrijorător, din moment ce însuşi Gigi Becali s-a rugat. S-a rugat de conducerea Bisericii Ortodoxe să îi dea-napoi cele două milioane de dolari donate pentru construirea Catedralei Mîntuirii Neamului. ¤ Adevărat gest creştinesc, teteo! Donezi Bisericii, apoi ceri înapoi donaţia!...¤ Ghinionul lui : nici acolo, în fruntea Bisericii, nu-s oameni impresionabili!...¤ Şi-apoi ce, milostivenia e pentru milionari?!...¤ Dar cum interpretaţi ştirea asta : „A murit cel mai bătrîn urs polar”?!...De unde ştim că era ăl mai în vîrstă? Şi-ncă e dintr-un ziar central! ¤ Închei cu gluma proastă făcută de un ministru de externe ; din fericire, de data asta, al Poloniei. Cică Obama ar fi legat de Polonia, deoarece bunicul lui ...a îngurgitat un misionar din Varşovia...Ptiu! ¤ Halal ministru de externe! Cioroianu 2 ! ¤ Vă las, rugîndu-vă să faceţi numai glume bune...Pa!
sâmbătă, 22 noiembrie 2008
Ticuri verbale...fatale!
Am primit din Grecia un aparat de scărpinat, din plastic, în formă de mînă. Cînd simţi că te mănîncă pe spate, îl introduci între spinare şi maieu şi te scarpini, oftînd fericit...Nu e mare lucru. Sau, cel puţin aşa credeam, pînă de curînd.
Fiindcă a descoperit avantajele lui, nu de mult, şi socrul meu, care, de cînd l-a folosit prima oară, nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu-l întrebuinţeze, cu voluptate tipică demenţei senile.
Nu ar fi deranjant faptul că un octogenar se scarpină, de 30 de ori pe zi, cu un băţ destinat chiar...scărpinatului. Enervant este faptul că moşnegăul însoţeşte operaţiunea cu comentarii oligoide, care te scot din sărite, mai ales dacă eşti implicat într-o operaţie de concentrare.
În ziua tragediei, eu citeam pentru un examen foarte greu, la medicină generală. În acelaşi timp, blestematul de socru vorbea singur, prin camera alăturată :
- Un’e îmi e scărpinicul?...Unde mi-o fi scărpinocul?...Cine mi-a luat scîrpinenciul?... da-ţi-mi, vă rog, scarpanincul!...O să-mi găsesc scarpenuncul, ho-ho!...
Apoi, senilul începu să improvizeze parafraze idioate, la modul „scărpina-ma-aş şi n-am cui/ scărpina-m-aş codrului!”...ori „Scarpinei mele i-a secat, al laptelui izvor!”...în fine, ”Ia să-mi dai tu mie seamă/ ia să-mi dai pe Scarpu, vamă!”...
La un moment dat, nu m-am mai putut abţine, şi i-am zis :
-Tată socrule, te implor, încetează cu infantilismele! Mîine am un examen greu, la profesorul Lefter, şi trebuie să mă pot concentra, ca să reţin ceea ce citesc!...
Bătrînul a rămas în stop-cadru un minut, după care a încuviinţat :
- Fie, tinere bavarez! Tac!...Voi fi mai mut ca Mutu!...
Naiv, l-am crezut. A tăcut fix ...trei minute. După care l-am auzit perorînd ceva de genul „ Profesorul Lefter nu e lefter!”...”Asistentul Elefterie e-n mizerie!”...”Lefteriu la oi m-aş duce/ căci mor după urda dulce!”...”Lefteria salvează România!”...”Lefteratul preferă anonimatul!”...
După cincizeci de propoziţii tîmpite, am scos pistolul şi am tras.
Instanţa a socotit că eram în legitimă apărare.
De-atunci e linişte în casă. E drept, am şi pistolul mereu cu mine, la vedere...
Fiindcă a descoperit avantajele lui, nu de mult, şi socrul meu, care, de cînd l-a folosit prima oară, nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu-l întrebuinţeze, cu voluptate tipică demenţei senile.
Nu ar fi deranjant faptul că un octogenar se scarpină, de 30 de ori pe zi, cu un băţ destinat chiar...scărpinatului. Enervant este faptul că moşnegăul însoţeşte operaţiunea cu comentarii oligoide, care te scot din sărite, mai ales dacă eşti implicat într-o operaţie de concentrare.
În ziua tragediei, eu citeam pentru un examen foarte greu, la medicină generală. În acelaşi timp, blestematul de socru vorbea singur, prin camera alăturată :
- Un’e îmi e scărpinicul?...Unde mi-o fi scărpinocul?...Cine mi-a luat scîrpinenciul?... da-ţi-mi, vă rog, scarpanincul!...O să-mi găsesc scarpenuncul, ho-ho!...
Apoi, senilul începu să improvizeze parafraze idioate, la modul „scărpina-ma-aş şi n-am cui/ scărpina-m-aş codrului!”...ori „Scarpinei mele i-a secat, al laptelui izvor!”...în fine, ”Ia să-mi dai tu mie seamă/ ia să-mi dai pe Scarpu, vamă!”...
La un moment dat, nu m-am mai putut abţine, şi i-am zis :
-Tată socrule, te implor, încetează cu infantilismele! Mîine am un examen greu, la profesorul Lefter, şi trebuie să mă pot concentra, ca să reţin ceea ce citesc!...
Bătrînul a rămas în stop-cadru un minut, după care a încuviinţat :
- Fie, tinere bavarez! Tac!...Voi fi mai mut ca Mutu!...
Naiv, l-am crezut. A tăcut fix ...trei minute. După care l-am auzit perorînd ceva de genul „ Profesorul Lefter nu e lefter!”...”Asistentul Elefterie e-n mizerie!”...”Lefteriu la oi m-aş duce/ căci mor după urda dulce!”...”Lefteria salvează România!”...”Lefteratul preferă anonimatul!”...
După cincizeci de propoziţii tîmpite, am scos pistolul şi am tras.
Instanţa a socotit că eram în legitimă apărare.
De-atunci e linişte în casă. E drept, am şi pistolul mereu cu mine, la vedere...
Etichete:
proza exagerat de scurta,
ticuri verbale fatale
joi, 20 noiembrie 2008
Betia de putere & betia de trascau
...Care-o fi mai periculoasă? Un neatent, ar răspunde : „ambele!”. ¤ Vax! Prima! ¤ Fiindcă, aşa cum vă imaginaţi şi voi, conducătorul beat (de putere) face rău tuturor ; beţivul, doar lui însuşi...¤ Acest preambul a la Gîgă a avut rostul să vă introducă, stîngaci, în primele subiecte ale rubricuţei mele, foarte citită... la mine-n casă : deci, în primul rînd, mă îngrijorează faptul că 500 de etilopaţi din Iaşi, în fiecare lună, bat sfios la porţile Dezalcoolizării. Iar uşile se deschid greu, fraţi pompagii, deoarece spitalele mizau pe cifre mai mici de machitori...
Cum suntem în plină campanie electorală, ce să mai zicem de candidaţi, care se dau în bărci politice, ceva de te-apucă ameţeala...¤ Toţi promit, iar un ziar important chiar le-a făcut o rubrică de genul Care-s legile pe care le veţi da pentru alegătorii dvs. din cartier? Care să fie? Niciuna! ¤ Toţi mint sau aproape toţi nu se ţin de promisiuni. ¤ Eu am mai spus-o : metoda care să dea rezultate, la candidaţi, ar fi tactica Spirache Necşulescu din Titanic-Vals: nu ruga electoratul să te aleagă, ci, dimpotrivă, imploră-l să NU te voteze! Eşti la fel de credibil şi, ulterior, la fel de ineficient...¤ Iar dacă ajungi în frunte şi nu rezolvi nimic, alegătorii nu te pot acuza, deoarece tu, inteligent, doar l-ai implorat să NU te voteze...¤ Pentru viclenia asta pe care o vînd acum, cer 10% din onorariul viitorilor aleşi...
Să trecem în alt domeniu, că de politică, v-oţi fi săturat : sport. Adică, fotbal. ¤ O să mă ocărîţi cum că nici de mingicarii de la Poli nu vreţi să mai auziţi. ¤ Rău faceţi! ¤ Tocmai cînd au bătut, în fine, Otopeniul? Şi-ncă în 10 jucători? ¤ Hai să-i încurajăm, bre, că-s ai noştri...(şi să terminăm cu mitul ăla caraghios că Poli joacă mai bine-n 10, decît în 11 : părerea mea e că şansa lui Ionuţ Popa ar fi să bage pe teren numai cîte 12!)...
Da’ de filmele cu tîmpiţi, auzitărăţi? Vă povestesc două accidente tragi-comice, petrecute-n Moldova ultimelor zile : un boşorog de 72 de cotolani vru să taie lemne şi i-a intrat drujba-n ochi...Of! ¤ Băi tată, cînd te ramoleşti, nu pune mîna pe drujbă!...¤ Cu ceaiul de vîsc, e mult mai simplu.¤ La fel, un om în toată puterea, de 58 de ani, s-a luat la bătaie cu un cîine. La final, a vrut să vorbească şi n-avea cu ce, fiindcă buza inferioară era deja în stomăcelul cotarlei. ¤ Grea e viaţa, cînd n-ai minte!...Sau, măcar noroc.
Lovitură de teatru (prost) în dosarul Alinei Horeanu : concubinul ei, Vlad Scurtu (de memorie) a zis că n-a contribuit DELOC la moartea lui Daniel Mancaş. Ptiu! ¤ Cică a fost forţat & ameninţat de cunoscuţii femeii!...¤ Domne’, aşa-i trebuie şi criminalei, dacă se-ncurcă cu ne-cavaleri...¤ Oricum, o să vă bucure faptul că Alina Horeanu măcar face un gest frumos : joacă într-un spectacol de teatru al Penitenciarului din Copou. ¤ Reprezentaţia a avut loc pe scena Ateneului Tătăraşi şi s-a bucurat de succes.¤ Am aflat că scenaristul e Cristian Bârsan, un ziarist cu care, culmea!, am lucrat cîndva, la o gazetă...Sic transit...
Apropos de infracţiuni, am lăsat-o la final pe a mai gravă : cea a ministrului de interne Cristian David, care, fiind ieşean şi avînd familia în Iaşi ( Vlasov, nu fiteşcine!), nu ne poate lăsa indiferentţi. ¤ Numele lui implicat într-un scandal cu droguri, ne năuceşte! ¤ Păi ce fel de ministru de interne e ăla care e suspectat de delincvenţă, bre?!...¤ Subiectul fiind ofertant, vom reveni...
Cum suntem în plină campanie electorală, ce să mai zicem de candidaţi, care se dau în bărci politice, ceva de te-apucă ameţeala...¤ Toţi promit, iar un ziar important chiar le-a făcut o rubrică de genul Care-s legile pe care le veţi da pentru alegătorii dvs. din cartier? Care să fie? Niciuna! ¤ Toţi mint sau aproape toţi nu se ţin de promisiuni. ¤ Eu am mai spus-o : metoda care să dea rezultate, la candidaţi, ar fi tactica Spirache Necşulescu din Titanic-Vals: nu ruga electoratul să te aleagă, ci, dimpotrivă, imploră-l să NU te voteze! Eşti la fel de credibil şi, ulterior, la fel de ineficient...¤ Iar dacă ajungi în frunte şi nu rezolvi nimic, alegătorii nu te pot acuza, deoarece tu, inteligent, doar l-ai implorat să NU te voteze...¤ Pentru viclenia asta pe care o vînd acum, cer 10% din onorariul viitorilor aleşi...
Să trecem în alt domeniu, că de politică, v-oţi fi săturat : sport. Adică, fotbal. ¤ O să mă ocărîţi cum că nici de mingicarii de la Poli nu vreţi să mai auziţi. ¤ Rău faceţi! ¤ Tocmai cînd au bătut, în fine, Otopeniul? Şi-ncă în 10 jucători? ¤ Hai să-i încurajăm, bre, că-s ai noştri...(şi să terminăm cu mitul ăla caraghios că Poli joacă mai bine-n 10, decît în 11 : părerea mea e că şansa lui Ionuţ Popa ar fi să bage pe teren numai cîte 12!)...
Da’ de filmele cu tîmpiţi, auzitărăţi? Vă povestesc două accidente tragi-comice, petrecute-n Moldova ultimelor zile : un boşorog de 72 de cotolani vru să taie lemne şi i-a intrat drujba-n ochi...Of! ¤ Băi tată, cînd te ramoleşti, nu pune mîna pe drujbă!...¤ Cu ceaiul de vîsc, e mult mai simplu.¤ La fel, un om în toată puterea, de 58 de ani, s-a luat la bătaie cu un cîine. La final, a vrut să vorbească şi n-avea cu ce, fiindcă buza inferioară era deja în stomăcelul cotarlei. ¤ Grea e viaţa, cînd n-ai minte!...Sau, măcar noroc.
Lovitură de teatru (prost) în dosarul Alinei Horeanu : concubinul ei, Vlad Scurtu (de memorie) a zis că n-a contribuit DELOC la moartea lui Daniel Mancaş. Ptiu! ¤ Cică a fost forţat & ameninţat de cunoscuţii femeii!...¤ Domne’, aşa-i trebuie şi criminalei, dacă se-ncurcă cu ne-cavaleri...¤ Oricum, o să vă bucure faptul că Alina Horeanu măcar face un gest frumos : joacă într-un spectacol de teatru al Penitenciarului din Copou. ¤ Reprezentaţia a avut loc pe scena Ateneului Tătăraşi şi s-a bucurat de succes.¤ Am aflat că scenaristul e Cristian Bârsan, un ziarist cu care, culmea!, am lucrat cîndva, la o gazetă...Sic transit...
Apropos de infracţiuni, am lăsat-o la final pe a mai gravă : cea a ministrului de interne Cristian David, care, fiind ieşean şi avînd familia în Iaşi ( Vlasov, nu fiteşcine!), nu ne poate lăsa indiferentţi. ¤ Numele lui implicat într-un scandal cu droguri, ne năuceşte! ¤ Păi ce fel de ministru de interne e ăla care e suspectat de delincvenţă, bre?!...¤ Subiectul fiind ofertant, vom reveni...
Etichete:
betia de putere,
betia de trascau,
cronica cvasi/mondena
luni, 17 noiembrie 2008
Geoana si capitalismul agonic...
După ce nea Nelu l-a făcut pe dl. Geoană „prostănac”, iată că şi Crin Antonescu îl etichetează drept „caraghios”. ¤ Sigur că-n politică se poate folosi orice jignire, cînd e şi cînd nu e cazul; dar Mircică ( nu poţi să-i spui Mircea, fiindcă te gîndeşti, automat, la Scrisoarea a treia!) parcă predispune la varii ocări, din partea tuturor...¤ Recent, el a proorocit căderea inevitabilă a Capitalismului: mă rog, om muri & om vedea. Dar eu continuu să prefer un capitalism sălbatec, unui comunism domestic. Poate unde n-am avut privilegii, precum Mircică, pe vremea lui Ceaşcă...¤ Şi poate unde iubesc libertatea. Că Geoană vrea iar să fie slugoi, treaba lui...¤ Deocamdată, l-aş scoate din PSD şi l-aş băga în...PCR! ¤ După care, alături de ăilalţi 3.000 de boşorogi nostalgici, să se-apuce de re-construit comunismul...¤ Ar fi, în fine, un gest de originalitate al liderului PSD...¤ Dar iote că vorbesc despre atei, în Postul Crăciunului, iartă-mă , Doamne!...¤ Ce-mi place mie, apropos de post : ce, credeţi co io n-aş ţine-o numa-n ardei şi roşii, vinete & conopidă, cartofi şi varză? Da’ cer timp mult şi bani pe măsură. Cu 5 lei, am cumpărat două bucăţi de carne de la market şi în 10 minute sunt fripte. ¤ Ca să faci însă un ghiveci călugăresc însă, îţi trebuie minim 20 de lei şi circa două ore. Mda...¤ Cel mai uşor e să iei un litru de vin sec de la magazinul de prezentare Bucium (4 lei!) şi-l dai pe gît în juma’ de oră : vinul are tot atîtea calorii cît una din fripturi, şi nici nu tre’ să speli vase, după ; deci, la pompe, pompagii!...¤ O bizară îngrijorare apăru în media băştinoasă : cică se umplu ţara de rable şi nu se mai cumpără maşinile noi. Păi e recesiune, bre, n-auzirăţi?! Cine mai dă 15.000 de euroi pe un Opel virgin, cînd ăl ia cu 3.000, puţin folosit? ¤ Şi fiindcă oricum, toţi se sperie de bau-baul economic, ce credeţi că auzii recent, de la un patron de club cu echipă de fotbal cunoscută? „Va trebui să facem disponibilizări şi să reducem cheltuielile!”. Aşa, da! ¤ Eu propun să nu mai intre pe teren 11 mingicari, ci numai 7 – că joacă la fel de prost. Şi pe chestia asta reducem şi terenul cu 30 de metri – deci, va costa mai puţin întreţinerea ; iar salariile forbaliştilor – care, oricum sunt mult mai mari decît ale preşedintelui ţării! – să se reducă pînă la nivelul celor ale profesorilor universitari. ¤ O să mi se replice că profesorii nu-s în stare să alerge pe teren 90 de minute; sigur, da’ nici sportivii nu reuşesc asta întotdeauna...Plus că, de la o vreme, abundă-n România scoruri de 0:0, ceea ce i-ar avantaja pe profesori, care pot obţine şi ei un 0:0, oricînd...¤ Gata, s-a hotărît, se va mări pînă la urmă ceva la salarii, da-n nici un caz 50%; şi-n plus, nu se cunoaşte data. Da, fotbaliştii au de ce să fie ciudoşi, fiindcă la ei se micşorează primele de joc, sîc!...¤ Fiindcă tot se vorbeşte atîta despre bani : aflai dintr-un ziar că s-au scumpitără ouăle, brînza, fasolea, telefonul şi cartofii ( telefonul nu e de mîncare, dar aşa era înşiruirea din gazetă). Corect! ¤ Dar tot acolo zicea că s-au ieftenit fructele, uleiul, combustibilul, conservele şi medicamentele (...nici combustibilul nu e comestibil, dar aşa era scris în ziar). Asta zău, n-am observat! ¤ Cel puţin medicamentele pe care le iau eu s-au majorat, ca preţ, cam cu 30%! ¤ Da’ ce, ar fi prima ştire eronată, care apare în presă? Într-un ziar am citit că dl. Simirad a intrat în PNL! Ha-ha-ha! ¤ Iar Monica Macovei cică a fost desemnată „femeia Europei”, de către un juriu format din europarlamentari şi eurojurnalişti. ¤ Ce-a decăzut exigenţa liderilor continentului, teteo!...¤ Ca să-nchei hazliu, cum mi-e felul, aflaţi că Platini a fost în ţară, să vadă stadionul pe care vrem noi să se joace Euro 2020 : cum acolo nu era nici un stadion, ci doar o groapă mare, i s-a explicat oaspetelui că de-aia vrem abia în 2020, ca să avem timp să-l terminăm. ¤ Platini a înghiţit un tub de diazepam ( chiar dacă s-a scumpit cu 30%!) şi a fugit rapid înapoi, în lumea normală!...¤ Ceea ce vă doresc şi dvs.! (să fiţi într-o lume normală, nu să-nghiţiţi diazepam). Pa, derutaţilor ce sunteţi!...
Etichete:
capitalismul agonic,
geoana,
viata de teleman
sâmbătă, 15 noiembrie 2008
Povestiri cu rozatoarele din teatre...
De cîte ori povestesc ceva şi cei din jur rîd de se ţin cu mîinile de pereţi (cum a făcut prin 1990 şi Liviu Antonesei, în biroul editurii Junimea), auditoriul mă-ntreabă „de ce n-o scrii?”. Iaca, azi mai scriu o pagină cu bazaconii trăite de mine de-a lungul celor 35 de ani de teatru...
Era în 1976 ; făceam scenografie la Teatrul din Petroşani. Un actor care dormea în cabină, m-a speriat într-o dimineaţă, deoarece l-am găsit stînd în genunchi, într-un colţ al camerei în care eu tocmai intrasem să lucrez ceva. Mi-a făcut semn să tac. Apoi, după vreo zece minute m-a luat deoparte şi mi-a declarat, cu satisfacţie : „Gata! Le-am venit de hac!”...”Cui?” – am întrebat. „Şoriceilor din teatru! Le-am pus vată de sticlă cu bolduri, în toate colţurile cabinelor! Nu vor mai mişuna, nopţile, speriindu-mi somnul!”...Şi a plecat, demn, fumînd şi fredonînd o arie din Aida.
În acelaşi oraş, într-o seară, un actor în vîrstă m-a invitat acasă, la o şuetă şi un coniac. Accept mereu asemenea invitaţii, cînd sunt în deplasare. După ce am băut două păhărele, gazda îmi povesti un episod bizar : cică într-o seară era în sufragerie şi a simţit aţintiţi asupra sa doi ochi diabolici; a-ntors capul şi a văzut...un şobolan de mină. Oarecum ilogic, actorul l-a întrebat indignat „Ce cauţi domnule, aici?”...Vă daţi seama că animalul n-a cabulipsit să răspundă. Atunci, histrionul, declamator, i-a poruncit „Du-te-n mina ta, chiorule!”. Se pare că îmblănitul l-a ascultat. Eu însă, rămas bujbei, am găsit un pretext şi am întins-o, deoarece oricît de mult mi-ar plăcea şi coniacul, şi absurdul, sunt şi momente în care n-am chef să le gust...
Prin’ 80 repetam un Alecsandri, la Brăila. Cum sala teatrului era în renovare, munca noastră se ducea în sala Progresul, a unei cunoscute întreprinderi locale. Era o scenă mare, nu grozav utilată, dar...Zi de zi, la repetiţii, ne afola un iz fetid, care venea de sub scenă. După o săptămînă de calvar, am chemat deratizarea : tot subsolul scenei era plin de cadavre de rozătoare, rămase în urma... deratizării anterioare...Brrr! A trebuit ca un comando de maşinişti viteji să intre acolo, contra beri şi votci oferite de noi, ca să adune stîrvurile...Brrr! Greţoasă amintire!
Am şi două mai puţin provocatoare de silă : prin 1984 sau 1985, am plecat într-o comună din Banat, cu spectacolul meu Căsătoria, realizat la Teatrul German din Timişoara. Nu vorbesc germană, dar, la un moment dat, pe lîngă scenă, a traversat grăbit sala un...exact, şobolan. Un spectator, crezînd că sunt şi eu şvab, precum actorii, mi-a şoptit :” Die Rate!”. N-am avut nevoie de traducere...
În fine, tot prin anii 80, eram în sală la Teatrul Giuleşti, sala Majestic (actualul Odeon). Se juca un Arbuzov, parcă (autor la modă , în perioada aceea). Erau în scenă Florin Zamfirescu şi Dorina Lazăr. Era o scenă erotică tensionată.
Ei bine, aşa cum deja vă imaginaţi, a trecut chiar pe scenă, la numai doi metri de ei, un rozător care nu părea nici că se grăbeşte, nici că e incomodat de prezenţa oamenilor. Pe la jumătatea rampei s-a oprit, ne-a privit, apoi şi-a continuat drumul. Sala a scos un discret „uuuaaaaahhhh!!!”...Actorii au făcut un efort suprauman să nu privească înspre rampă. Căci, dacă ar fi văzut ce-am văzut noi, pesemne se ducea naibii scena...
Cel mai cumplit episod însă din acest ciclu l-am trăit la Chişinău, în hotelul Moldova, din centrul oraşului. Abia sosisem din Iaşi şi aveam repetiţii chiar de-a doua zi. M-am cazat şi, seara, pe la ora 22, am dat s-adorm. Am auzit un zgomot suspect : am coborît din pat, am aprins lumina : cinci şoricei treceau pe lîngă perete, din dreapta, spre stînga. Oripilat, am încercat să adorm, dar cu lumina aprinsă, să-i pot vedea, la o adică. N-am aşteptat mult : peste juma’ de oră treceau, în aceeaşi formaţie, din stînga în dreapta...
Am fugit la recepţie şi am făcut o criză ; recepţionera, calm-ironică, n-a găsit altceva să-mi spună decît „ei şi ce, vă mănîncă?!”...Sigur că nu mă mîncau : dar nu-s obişnuit să am asemenea colocatari. Mi-am făcut bagajul, am luat un taxi şi am poposit acasă la directorul teatrului, cu care eram şi amic.
După patru şpriţuri, uitasem de rozătoare. Acum, mi-am amintit de ele, ca să aflaţi ce mai e prin culisele, mereu misterioase, ale teatrelor...
Era în 1976 ; făceam scenografie la Teatrul din Petroşani. Un actor care dormea în cabină, m-a speriat într-o dimineaţă, deoarece l-am găsit stînd în genunchi, într-un colţ al camerei în care eu tocmai intrasem să lucrez ceva. Mi-a făcut semn să tac. Apoi, după vreo zece minute m-a luat deoparte şi mi-a declarat, cu satisfacţie : „Gata! Le-am venit de hac!”...”Cui?” – am întrebat. „Şoriceilor din teatru! Le-am pus vată de sticlă cu bolduri, în toate colţurile cabinelor! Nu vor mai mişuna, nopţile, speriindu-mi somnul!”...Şi a plecat, demn, fumînd şi fredonînd o arie din Aida.
În acelaşi oraş, într-o seară, un actor în vîrstă m-a invitat acasă, la o şuetă şi un coniac. Accept mereu asemenea invitaţii, cînd sunt în deplasare. După ce am băut două păhărele, gazda îmi povesti un episod bizar : cică într-o seară era în sufragerie şi a simţit aţintiţi asupra sa doi ochi diabolici; a-ntors capul şi a văzut...un şobolan de mină. Oarecum ilogic, actorul l-a întrebat indignat „Ce cauţi domnule, aici?”...Vă daţi seama că animalul n-a cabulipsit să răspundă. Atunci, histrionul, declamator, i-a poruncit „Du-te-n mina ta, chiorule!”. Se pare că îmblănitul l-a ascultat. Eu însă, rămas bujbei, am găsit un pretext şi am întins-o, deoarece oricît de mult mi-ar plăcea şi coniacul, şi absurdul, sunt şi momente în care n-am chef să le gust...
Prin’ 80 repetam un Alecsandri, la Brăila. Cum sala teatrului era în renovare, munca noastră se ducea în sala Progresul, a unei cunoscute întreprinderi locale. Era o scenă mare, nu grozav utilată, dar...Zi de zi, la repetiţii, ne afola un iz fetid, care venea de sub scenă. După o săptămînă de calvar, am chemat deratizarea : tot subsolul scenei era plin de cadavre de rozătoare, rămase în urma... deratizării anterioare...Brrr! A trebuit ca un comando de maşinişti viteji să intre acolo, contra beri şi votci oferite de noi, ca să adune stîrvurile...Brrr! Greţoasă amintire!
Am şi două mai puţin provocatoare de silă : prin 1984 sau 1985, am plecat într-o comună din Banat, cu spectacolul meu Căsătoria, realizat la Teatrul German din Timişoara. Nu vorbesc germană, dar, la un moment dat, pe lîngă scenă, a traversat grăbit sala un...exact, şobolan. Un spectator, crezînd că sunt şi eu şvab, precum actorii, mi-a şoptit :” Die Rate!”. N-am avut nevoie de traducere...
În fine, tot prin anii 80, eram în sală la Teatrul Giuleşti, sala Majestic (actualul Odeon). Se juca un Arbuzov, parcă (autor la modă , în perioada aceea). Erau în scenă Florin Zamfirescu şi Dorina Lazăr. Era o scenă erotică tensionată.
Ei bine, aşa cum deja vă imaginaţi, a trecut chiar pe scenă, la numai doi metri de ei, un rozător care nu părea nici că se grăbeşte, nici că e incomodat de prezenţa oamenilor. Pe la jumătatea rampei s-a oprit, ne-a privit, apoi şi-a continuat drumul. Sala a scos un discret „uuuaaaaahhhh!!!”...Actorii au făcut un efort suprauman să nu privească înspre rampă. Căci, dacă ar fi văzut ce-am văzut noi, pesemne se ducea naibii scena...
Cel mai cumplit episod însă din acest ciclu l-am trăit la Chişinău, în hotelul Moldova, din centrul oraşului. Abia sosisem din Iaşi şi aveam repetiţii chiar de-a doua zi. M-am cazat şi, seara, pe la ora 22, am dat s-adorm. Am auzit un zgomot suspect : am coborît din pat, am aprins lumina : cinci şoricei treceau pe lîngă perete, din dreapta, spre stînga. Oripilat, am încercat să adorm, dar cu lumina aprinsă, să-i pot vedea, la o adică. N-am aşteptat mult : peste juma’ de oră treceau, în aceeaşi formaţie, din stînga în dreapta...
Am fugit la recepţie şi am făcut o criză ; recepţionera, calm-ironică, n-a găsit altceva să-mi spună decît „ei şi ce, vă mănîncă?!”...Sigur că nu mă mîncau : dar nu-s obişnuit să am asemenea colocatari. Mi-am făcut bagajul, am luat un taxi şi am poposit acasă la directorul teatrului, cu care eram şi amic.
După patru şpriţuri, uitasem de rozătoare. Acum, mi-am amintit de ele, ca să aflaţi ce mai e prin culisele, mereu misterioase, ale teatrelor...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
