Bogdan Ulmu old site

Acesta este vechiul site, pentru a reveni la versiunea 2.0. click aici: http://www.bogdanulmu.eu

Jurnal teatral de martie, 2010

Azi, la curs, vorbeam despre critica de teatru. Şi nu ştiu cum, am simţit nevoia – pentru prima oară, de cînd mă ştiu! – să-i rememorez pe criticii de teatru care mi-au marcat adolescenţa şi tinereţea (1970-1985). De la care am învăţat, ori nu am avut ocazia, ori nu am vrut să-nvăţ.

În fruntea lor, desigur, marele Valentin Silvestru. A fost cel mai longeviv şi cel mai prolific teatrolog român al jumătăţii secunde a secolului XX. Om de cultură, serios, disciplinat, nu cunoştea excesul – în nici un domeniu, cu o putere de muncă incredibilă, stăpînind concepte şi sprijinînd modernitatea. Era o autoritate, în domeniu : iubit, dar şi temut. Urît, nu o dată, de către artiştii criticaţi. Subiectivist, uneori. Intrînd chiar în polemici păguboase (cu Everac, cu Caramitru). Dar, repet, în mare, a rămas un punct de reper în teatrologia naţională, şi nu cred că va putea fi înlocuit, deoarece critica a pierdut teribil din puterea sa de fascinaţie...

Din generaţia lui, i-am mai cunoscut pe Strihan, Şelmaru, Tornea, Radu Popescu. Ultimul, scriind cronică des, cam la fiecare premieră bucureşteană. Acru. Cu carte, dar sec şi uscat. Uneori, scăpa cîte-o intuiţie surprinzătoare. Om de casă al lui Baranga, pe care-l tămîia indecent, în cronici. Şi mai avea un obicei îngrozitor : venea la premiere cu un pix în mînă, pe care-l clănţănea într-una, exasperînd publicul...(era tatăl lui Petru Popescu, marele scenarist de peste Ocean, şi soţul Didonei Popescu, actriţă modestă a Naţionalului!).

Andrei Strihan scria decent, aşezat, la obiect, dar era prea prudent; de altfel, a părăsit ţara înainte de ’89 şi longevitatea-i a fost redusă la un singur volum de cronici.

Şi Şelmaru a scris tot un volum: dar sunt mai mult cronichete...Anecdotic vorbind, Şelmaru a rămas un caz unic : la fiecare premieră, adormea în lojă (stal). Darea de seamă era reconstituită după impresiile soţiei lui, care lucidă, urmărea reprezentaţia cu atenţie.

Florin Tornea scria rar, şi numai în revista Teatrul, unde era angajat. Avea o manie : fiecare articol pe care-l viza (ca redactor şef-adjunct) era rescris de el pînă la limita ininteligibilului! Hm...

Exactă, sinceră, camaradă, cu umor şi nonconformism, scria Florica Ichim – care a rămas, se pare, penultima mohicană, şi pe care o admir fiindcă reuşeşte să publice Teatrul azi, gazetă excelentă, de ţinută.

Dinu Kivu, marele meu prieten, critic de rară fineţe şi boier minunat, care menaja neajunsurile reprezentaţiilor, încercînd să nu-i rănească pe realizatori. Boem, admirator de femei interesante şi votcă de calitate, a plecat dintre noi la nici 50 de ani, nemaiizbutind să publice un volum de cronici. Noroc că după 1990 cartea lui a fost tipărită, datorită familiei, dar şi lui Radu Boroianu, ori Floricăi Ichim, în două ediţii, la interval de un deceniu. Dintre toţi îi simt cel mai mult lipsa : fiindcă ştia să fie mai mult decît un critic, devenindu-ne un prieten minunat, un consilier neagresiv, dar inteligent.

În tandem cu el, prin anii 70-80, se afla Victor Parhon : tot boier...Gourmet, om de libaţii elegante, bun judecător de spectacole, agreabil partener de şuete, cavaler cu actriţele expresive, om generos - cînd te accepta. M-am bucurat că, tot postum, i-a apărut cartea de cronici din care criticii tineri ar putea învăţa. Care critici tineri? Chiar!...

I-am mai apreciat, în perioada aceea (anii 70-90), din provincie (deşi cuvîntul sună urît!), pe Dumitru Chirilă, Mircea Ghiţulescu, Carmen Tudora, Romulus Diaconescu, Constantin Paiu, Ştefan Oprea, Ermil Rădulescu, Carmen Mihalache, Al.I.Brumaru, Mihai Naidin ş.a.

Dar despre aceştia din urmă, cu o altă ocazie...

Pe stadionul de fotbal

...Cum aşa – veţi întreba anapoda – şi pe stadion există reguli de bună purtare? Păi noi credeam că ho-ho-ho! etc.

Credeaţi greşit. Domnu-i domn şi-n şanţ (cum ziceau părinţii noştri), iar mîrletele e porc şi la Palatul Elisabeta (cum zic eu).

Pe stadion lumea se duce să se descătuşeze, asta e ştiut: zeci de mii de anonimi, care acasă stau sub papucul macioalfei, în tribune devin fiare. Milogi care-n bucătărie iau făcăleţe-n cap, fiindcă beau banii, la salariu, pe stadion ameninţă arbitrii, înjură mingicarii, pocnesc inşi din galeria adversă şi fac spirite de glumă la modul „bă, ţărane, aici se joacă fotbal masculin, nu oină feminină! Hă-hă!’”.

Personal, nu am organ (cum zicea regretatul Piru) pentru meciuri, live : le prefer pe micul ecran, cu un şpriţ mare-n faţă. E şi mai ferit de riscuri : ultima oară, la un meci amical, am luat un pumn în freză de la un etilopat care susţinea că ţin cu coreienii. Deoarece nu am de ce să ţin cu naniştii ăia cu ochişori mijiţi degeaba, şi mai ales ţinînd cont de faptul că nu jucau coreeni, în meciul respectiv, i-am ars un scaun în scăfîrlie de l-au dus cu targa (scaunul era de plastic, ce-i drept, dar rana părea făcută de un jilţ domnesc din secolul XVI!). Mai norocos, eu am plecat cu duba.

Călătoria a fost instructivă, deoarece la poliţie, m-au învăţat reguli utile, de comportare boierească pe stadion (metoda pedagogică mi s-a părut mai puţin boierească). Mi-au spus că orice ce provocare aş primi, pe viitor, să nu răspund – vine el organul şi rezolvă cherela. Dacă sunt lovit mortal, e şi mai bine – huliganul va face pîrnaie, sîc! Şi i se vor imputa şi cheltuielile de înmormîntare...

Apoi, am aflat că şi la meci poţi striga împotriva oricui, dar e bine să-i eviţi – în imprecaţii - pe Becali, Zmărăndescu, Primarul oraşului, Şeful poliţiei, Elena Udrea, Bulibaşa, Titi Boeru, Sexi Brăileanca, Fane Căpăţînă, Clanul Cămătaru, Sponsorul gazdelor, „Moartea din Carpaţi” şi alţi fini intelectuali.

Dacă echipa gazdă pierde, să urlaţi animalic „cer rejucarea meciului, corupţilor!”; sau măcar „arestaţi secătura aia de arbitrul!”. Ca să vă faceţi curaj, intraţi cu nişte trăscău pe stadion, că altfel partida-i plicticoasă rău, tată! Luaţi cu voi şi o juma’ de kil de seminţe, ca să nu fiţi complexaţi de ceilalţi microbişti. Cînd scuipaţi cojile, nu are sens să menajaţi cheliile din faţă, deoarece şi capul vostru arată precum un cuib de rîndunică diletantă, iar convenţia este acceptată de grobienii casei. Dacă aveţi un loc prost, din care nu se distinge nimic – nici măcar culorile bocancilor, ori aşezarea porţilor, apelaţi la o lunetă tip observator astronomic. Sau, mai bine, dacă tot nu pricepeţi nimic din întrecerea asta soporifică, citiţi ceva uşor, vorbiţi pe mobil cu rudele îndepărtate, dezlegaţi integrame...

La goluri însă, fiţi pe fază şi urlaţi de bucurie, ori necaz, alături de vecinii de peluză: nu invers decît ei, deoarece din dubă scăpaţi în cîteva ore, dar din mîna suporterilor, niciodată!

O fi greu cu protocolul pe la Academia Română, fraţi microbişti, dar zău dacă pe stadion e mai simplu! Păi ia orice martalog care zace-n scaun, la căldură, opt ore pe zi, spor de xerox şi indemnizaţie de plictiseală, iar vitejii fotbalologi de la peluză, îşi expun vieţile în condiţii vitrege, pe frig, pe caniculă, pe ploaie, pe ploaie de bastoane jandarmereşti...moca? Ptiu!