Să te cutremuri, nu alta!

Băi, fraţi panicoşi, cum naiba se făcu, de nu simţii nici de data aiasta, cutremurul?! Cică unii l-au încasat teribil, ba chiar făcură pe ei, de spaimă! ¤ Io nu-s sperios, ce-i drept, dar zău dacă am simţit ceva! ¤ La fel păţii prin 86, cînd pînă mă trezi nu ştiu cine, cutremurul trecuse de mult şi nu zării nici o dovadă că fuse! ¤ A, în 77, da! L-am trăit, teribil! Ba chiar m-am şi speriat o ţîră, fiindcă părea că nu se mai termină! Plus că blocu-n care locuiam atunci, arăta sinistru (era situat între dărîmatele Scala şi Casata, pentru cei care ştiu Bucureştiul)! ¤ Da’ subiectul nu merită adăstare, mai ales că Duminică dimineaţa, pe (i)Realitatea, o fătucă zis-a că următorul cutremur puternic va fi peste 80 de ani. Am calculat cu teamă, dar m-am liniştit într-un tîrziu, fiindcă sunt premise optimiste să nu mai apuc zguduirea de pămînt din 2089!...¤ Să trecem la subiecte şi mai vesele : iote, în dosarul arbitrilor e mereu adus în discuţie numele unuia, Făcăleaţă.¤ Cum să nu rîzi, bre?! Păi ce judecător poate condamna un Făcăleţă? Trebuie să n-ai pic de demnitate dă te lauzi nepoţilor că i-ai trimis la ocnă pe Libertatu şi Făcăleaţă! ¤ Ca să rămînem la nume ciudate : vă mai amintiţi cînd v-am vorbit de românul Johnattan Jerusalayem Netanyahu, reţinut de moldovenii de dincolo; ei bine, fu eliberat condiţionat, joi; dar nu a apucat să se bucure, l-au rearestat vineri. De ce? Fiindcă mioriticul avea în casă hărţi ale Chişinăului. Ruşine să-i fie! Dacă nu le-ar fi avut, acu era liber – deşi rătăcit. La propriu...¤ Oricum, cînd scapă din beciurile cu pricina, îi sugerez să-şi schimbe numele – ăsta-i poartă ghinion...¤ La fel, prin Bolivia a mai murit un român, Magyarosi Arpad, intrat într-o reţea teroristă. Mie-mi place că de cîte ori un american, evreu sau ungur e implicat într-un conflict internaţional, cetăţeanul cu pricina devine român, în exclusivitate. Hm...¤ Sau : domnul Crin Antonescu a afirmat recent, pe la Cluj, că „între liberali şi maghiari este o veche solidaritate”. Scîrţ! ¤ Păi, înafara României Mari, toate partidele se pot lăuda cu aceeaşi veche solidaritate! ¤ Pe de altă parte, parcă nu dă bine exprimarea, mai normal ar fi sunat ” între PNL şi UDMR”, nu? Da’ Crin e un lider începător, mai are timp să-nveţe!...Nu-l vezi pe Berlusconi? Ditamai prezidentul şi face gafă, după gafă! ¤ Ce poţi pretinde unui cvasi-virginal politic? ¤ O veste bună, pentru mine : în fine, au început să caute oamenii tîrgurile de joburi. Lumea descoperă că există locuri de muncă. ¤ Ar trebui să se extindă, însă, dorinţa de-a munci.¤ Despre legea salarizării unice, numai de bine. Fiindcă dacă se va aplica aşa cum se propune, n-are de ce fi rău : salariul minim 1.600 lei, salariul maxim – 24.000 lei (raportul 1:15).¤ C-acum e 600/42.000 (raport 1:70).¤ Să trecem şi la lucruri liniştitoare : cică cei mai mulţi centenari din ţară – 75! – trăiesc în judeţul Bacău. Iar în toată Moldova sunt 250 de ipochimeni care au trecut de sută! Să nu crezi una ca asta, deoarece Ardealul şi Banatul se laudă cu bunăstarea! Pesemne sărăcie, nu prosperitate = longevitate! Fiindcă, culmea, centenarii nu se aleg din rîndul ălora care hăpăie caviar...¤ Şi una şi mai veselă : un grup de publicitari a propus schimbare ilustraţiei bancnotelor naţionale. Să mai mergem şi pe folclor, pe poveşti şi basme, nu doar pe valori din ştiinţă, istorioe sau artă: pe 1 leu ei îl vor pe Făt Frumos, pe 5 lei – Păsări-Lăţi-Lungilă, pe bancnota de 10 lei – Sfarmă Piatră ş.a.m.d. ¤ Nu ar fi rău. ¤ Dar eu cred că trebuie o ordine riguroasă în selectare, adicătelea eroii pozitivi pe hîrtiile mari şi negativii, pe alea mici.¤ La bănuţi, Ghionoaia, Muma Pădurii şi Nichipercea. Dacă nu, Văcăroiu , Tolea şi Dan Diaconescu. Hai c-avem ce pune pe bani!...(numai s-avem bani!).¤ Ceea ce urez, din inimă, cu avînt demn de Ziua Internaţională a celor ce muncesc, 1 Mai.¤ Şi dacă avem 1 Mai, s-avem şi Pelin de Mai!...

O carte mai mult decît utilă

Dacă în ultimul deceniu, cînd am avut ocazia să predau nişte cursuri în cadrul unor discipline complementare pregătirii mele, aş fi avut în mînă Mediopolisul lui Gabriel Mardare, sarcina mea ar fi fost mult mai simplă ; fiindcă volumul, bine documentat, echilibrat, în care informaţia se împleteşte cu reflecţia şi sobrietatea - cu umorul discret, va deveni un jalon în activitatea studenţilor de la Jurnalism & Ştiinţele comunicării; ba chiar şi-n activitatea cotidiană a ziariştilor profesionişti.
Dar o să-ncep prin a prezenta autorul , pe care l-am cunoscut acum aproape două decenii, cînd era redactor-şef la o cunoscută editură a Moldovei. Pare un om retras, dar care socializează... cînd nu te aştepţi; e un om de carte, de catedră, dar ştie să închege o conversaţie umoristică, fără reţineri; este un doct, dar şi un ludic, a la maniere de Luca Piţu; poate scrie profesionist despre orice, şi o dovedesc multele cronici de carte, teatrale, ori mondene, sarcasmele politice şi cursurile de jurnalism, semnate cu numele său real, ori cu pseudonime care de care mai năstruşnice ( Master X, Dr. Kulakov şi multe altele, pe care încă n-am apucat să le identific).
Despre carte : repet, este dedicată unui domeniu în care Gabi Mardare nu are mulţi concurenţi – analiza socio-politică a conceperii şi editării publicaţiilor. Şi, de fapt, este o analiză meticuloasă a întregului fenomen mas-media. Deşi cuprinde tabele şi scheme grafice, deşi utilizează – nu o dată – termeni din structuralism & semiotică, volumul se citeşte cu plăcere, fără dificultăţi de receptare. Fiindcă autorul are grijă să alterneze informaţiile seci, cu comentariile ironice. Titlurile multor capitole sunt atent/acroşant concepute – La început a fost cuvîntul...în multe exemplare, De la publicul bine temperat,la masa nediferenţiată, Dincolo de parabolă, antenele parabolice ş.a.m.d. , trecerea în revistă a tuturor genurilor şi subspeciilor jurnalistice, făcîndu-se cu exemple credibile şi gîndire personală.
Mari teoreticieni ai genului sunt citaţi cînd aprobativ, cînd ca pretext de a intra în polemică: informaţii selectate de G.M. trezesc în lectorul cvasi-avizat uimire, ori dorinţă de nuanţare; „ Forţa presei este cea mai mare din lume” – afirma magnatul Hearst. Dar la noi se ştie că presa-i doar a patra putere în stat. Atunci cînd chiar e.
„Două modele-i obsedează pe ziariştii noştri – Eminescu şi Caragiale”. Pe cei instruiţi, desigur : ceilalţi, nu puţini, din păcate, nu cunosc activitatea gazetărească a marilor clasici...
Alt citat celebru, inclus în carte, spune că gazetarul „seduce, pentru a educa”; eu m-aş mulţumi doar cu prima jumătate a definiţiei, zău aşa, deoarece seducţia îşi ajunge sieşi, nu mai are nevoie de o motivare suplimentară!
Altă meditaţie , a lui Gide, sugerează că jurnalismul înseamnă sacrificarea mîinelui, pentru azi: ideea există şi-ntr-o piesă a lui M.Sebastian, Ultima oră. Cu toate acestea, îmi aduc aminte de unul dintre gazetarii care m-au format, acum aproape patru decenii – Valentin Silvestru – şi care susţinea contrariul : publicaţiile serioase nu-s perisabile! Cîte monografii apărute-n 1970-2000 nu se bazează pe cronici şi ştiri din ziarele perioadei interbelice? Şi cîţi umorişti celebri – Hasek, ori Caragiale – nu au satirizat figura gazetarului infirm deontologic, ale căror elucubraţii nu aveau valoare nici azi, d’apăi mîine?
Dar nu pot fi epuizate toate ideile acestei minunate cărţi, în doar cîteva rînduri! Cumperi ziar, cumperi prestigiu interior – sună altă sentenţă a volumului. Aşa e. În Mediopolis înveţi asta.
Şi dacă la-nceput a fost cuvîntul, la final ce poate fi? Poate înţelegerea lui competentă. Fiindcă Gabriel Mardare formează nu doar jurnalişti, ci şi cititori de ziar/telemani profesionişti.
Presa înseamnă putere: decriptarea mecanismului ei, la fel...

Sărbători cu iz de infarct

...Ca să vezi ce-i viaţa! Vineri dimineaţă citesc la gazetă că Becali va ciocni ouă cu colegii de celulă, fiindcă nu i s-a aprobat cererea de eliberare. Trec cîteva ore bune, şi seara-l văd în faţa vilei sale din Pipera, înconjurat de reporteri şi fani, vorbind despre justiţia română care, una peste alta, e bună.¤ Ca dovadă că totul se poate, atunci cînd se poate – vorba poetului. Gigi al meu era aşa de tolerant, în seara eliberării, ura fericire hoţilor, sănătate judecătorilor, pupa credincioşii adunaţi la poartă....Hm!¤ Se vede treaba că izolarea i-a priit, fiindcă era stăpînit de smerenie, nu ca în alte ocazii televizate, de violenţă verbală. A intrat pur, în sărbătoare şi e un exemplu (deocamdată) pentru transformarea ideală a infractorului ; Macarenko ar fi mîndru de acest caz...¤ Iar poliţiştii şi procurorii – satisfăcuţi, căci se demonstrează că arestul este, uneori, chiar o instituţie de reeducare...¤ Să vedem ce va urma, căci Gigi este imprevizibil şi, cînd o să i se pună pata, n-ar fi exclus să recidiveze. Acum, e un erou, căci prostimea are o permanentă nevoie de martiri : machidonul întruneşte toate condiţiile...¤ Da’ că tot vorovirăm de fotbal, prin reprezentantul său Becali : ce ziceţi de ăia din Piteşti, care intrară şi ei la ţuhaus, pe motiv de dare & luare de mită? Hm...Bine că n-are nevoie de mine nimeni, că te pomini că mai luam şi io 5.000 de euroi de la f’un Penescu, şi mă trezeam acu’ televizat pe gratis.¤ Amuzant e că pe unu’ din lot îl cheamă...Libertatu! Ptiu! ¤ Bre, caralii & procurori, daţi-i drumul rapid, că un Libertatu e păcat să fie închis! ¤ Nu v-am urat frazele folosite în zilele de Paşte, deoarece oricum le citiţi pe genericele televiziunilor şi în paginile gazetelor, deci nu-mi place să repet. Desigur, cei care iubesc filme cu tematică religioasă, au avut şi anul ăsta ce vedea. Ce-i drept, se cam repetă, de la an, la an, dar şi io am văzut recent ciclul Stan şi Bran pentru a cincisprezecea oară...¤Vreau să mărturisesc că m-am supărat pe Cîrcotaşi, deoarece în ultima emisiune s-au apucat să facă un „umor” jegos pe tema Monarhiei :sigur că ei nu ştiu ce e Regalitatea, că au trăit în alte medii şi nici n-au timp de stusiu – abia găsesc răgaz să privească Bebeluşele. Dar sunt subiecte de care nu faci mişto, dacă ai o brumă de bun-simţ. M-am convins, ei n-au. Păcat, fiindcă de obicei fac o emisiune reuşită.¤ Că tot am pomenit de onomastică : tot în arest, dar de data asta la Chişinău, e românul...Netanyahu Johnatan Jerusalym. Refac urarea de-a i se da drumul rapid, deoarece are un nume atît de românesc, încît e păcat să rămînă ascuns în beciurile sovietizate! ¤ E ca-n melodia aceea oşănească Bade-al meu de pe la munte/ se numeşte Kinta Kunte...¤ Abramburica propune săptămînal, cîte-o prostioară , iar presa sare iute pe ea, s-o mediatizeze. Nu-i mumos, mămăiţă! Unei doamne, mai ales cînd e ministră, nu-i dai la gioale! ¤ Şi-apoi, te aştepţi la ceva bun de la ea? Păi n-a mai fost o dată în Guvern, n-o cunoşti? ¤ Iar propunerea cu orele de sport sîmbăta, poate fi amuzantă :atunci lunea băgăm matematica, că-i a mai grea, marţi fizica şi chimia, miercuri geografia şi istoria, joi – româna şi limba etranjeră, vineri – muzică, desen, purtare, dirigenţie, iar sîmbăta, cine nu pleacă la munte, face sport.¤ Cu condiţia să fie-n localitate proful de sport...¤ Da’ dacă nu-i profesorul, ce, femeia de serviciu nu are o minge, prin debara, să le-o dea junilor să facă o miuţă?!...¤ Vedeţi, dracul nu-i atît de negru: trebuie doar să vezi jumătatea plină a paharului...¤ Cînd o mai vezi, fiindcă am citit cu stupoare ciclică (adică, în fiecare an, în perioada de Paşte sau Crăciun), că intrară buluc prin spitale mămăiţe şi casnice care păţiră grave accidente în timpul...curăţeniei de Sărbători. Naşpa’! ¤ Propun ori să nu se mai facă curăţenie, ori să fie angajaţi pentru asta cascadori, alpinişti şi sinucigaşi: aşa, vom avea gospodinele intacte, la ocazii, cînd trebuie să servească la masă rudele; cu mîna-n ghips, tîrînd un picior, e mai greu...¤ Să-nchei vesel, cu un citat din gînditorul Porumboiu (de filosoful Porumboiu a auzit toată lumea, spre deosebire de gînditori anonimi precum Kant, Hegel, Nietzsche) :”Fotbalul e ca o femeie care ştii că te înşeală, dar nu poţi s-o laşi”. Eu aş lăsa-o, bre! ¤ Să vă dea Dumnezeu, cititori dvs., femei...nefotbalistice!

Un actor care crede-n magia oralităţii

Am azi privilegiul să vorbesc despre un histrion aparte, om cuceritor, pedagog charismatic, conviv fermecător, recitator infatigabil : Eusebiu Ştefănescu. Am avut prilejul să stau, într-o perioadă, în jurul lui. Mi-o amintesc cu plăcere.
L-am urmărit, de-a lungul anilor, şi după ce viaţa ne-a împrăştiat prin lumea largă a boemei : era mereu la datorie, fermecîndu-şi anturajul. Îl găseai, la ore tîrzii, prin locuri diferite, recitînd. De altfel, cred că este un performer al poeziei spuse : ştie , pe dinafară, peste 500 de poeme, şi nu trebuie să-l rogi să ţi le spună; Sebi Ştefănescu creează one man showuri oricînd, oriunde, cu o poftă de-a muşca verbul, contagioasă...
Nu de mult am intrat în posesia volumului său Magister Vitae sau Magia oralităţii. E o carte surprinzătoare, care conţine o teză curajoasă, aş putea zice : în epoca în care cuvîntul, de multe ori, este abandonat şi se propune înlocuirea lui cu teatrul-dans, ori pantomima, actorul autor aduce un imn sincer, fanatic, oralităţii. Rostirii. Recitării. Monologării îndelungi. Oralitatea este, pentru Sebi Ştefănescu, Alfa şi Omega artei teatrale. Teatrul înseamnă vorbire. Spectacolul se axează pe rostire. Vorba este încărcată cu o combustie incredibilă, de multe ori, nevăzută, pe care Magister Vitae o descătuşează, uluindu-ne.
Printre consideraţii estetice, ori simple confesiuni de actor , sunt strecurate, des, citate din multele poezii pe care comedianul le ştie pe de rost şi nu se poate abţine să le împletească cu opiniile critice. În teoretician, recitatorul nu doarme niciodată.
Selectez, în continuare, cîteva citate care, cred, sintetizează ideile autorului ; şi cu care o să-mi permit, uneori, să intru în dialog: ”Oralitatea este condiţia originară a poeziei, dar şi a teatrului, dacă plecăm de la ideea că teatrul s-a născut tot din dorinţa permanentă a oamenilor de a intra în contact cu divinitatea” ( aici aş face precizarea că şi prin muzică sau dans poţi intra în contact cu Divinitatea – dacă e să intri!); “ Brook atrage atenţia asupra pericolului care-l paşte pe regizor atunci cînd, fascinat de talentul şi de personalitatea artistului plastic, poate să cadă în capcana lui, să aservească spectacolul scenografiei”( just, dar uneori nu este indicat nici să-l aserveşti actoriei!); “Nichita Stănescu spunea despre cuvînt că are spaţialitate. Scris pe hîrtie e mort, sec şi ineficace. Rostit, el atrage realul, îl edifică” ( mă tem că nu întotdeauna! ); “oralitatea e condiţia de bază a limbajului scenic” ( dar gestul? dar imaginea? Ce facem cu teatrul lui Bob Wilson?); “clipa de har a actorului durează două ore, el trebuie să atingă limita pe care nici Orfeu nu a atins-o!”(just! cînd poate!...); “Cuvîntul rostit, cuvîntul care bate aerul, pătrunde cald, în sufletul care-l primeşte”( acroşantă exprimare!); “Toată zbaterea cercetătorilor de a-şi disputa obiectul artei s-a făcut cu privirea întoarsă în oglinda realităţii. Dar, conform legilor refracţiei, în oglindă se vede invers”( corect!); “există un principiu al inimilor comunicante – şi el se regăseşte neapărat în teatru!”( frumos spus!). Ş.a.m.d., actorul-eseist ne supune atenţiei şi meditaţiei, cuvinte înaripate, că tot este el obsedat de îngerul lui Nichita...
Sigur că genul acesta de carte, axată pe verdicte – afectuoase, dacă putem spune aşa – dar clar, verdicte, nu poate găsi aderenţa tuturor cititorilor şi creatorilor. La paginile 66-68, spre exemplu, se face un elogiu socialismului, care mie-mi provoacă stări complet diferite; la fel, uneori se rostesc sentinţe ciudate, tip “cînd limbajul regizoral nu are oralitate, asistăm la un spectacol-lectură, cu actorii machiaţi şi îmbrăcaţi în costume”(pag.19: cum bine ştim, spectacolul-lectură se bazează pe oralitate!).
Volumul este scris, repet, cu farmec. Majoritatea ideilor rămâne seducătoare. Iar citatele cu care nu poţi fi de acord, fac lectura… vie! Şi devii şi tu, cititor, tentat de ispita ...oralităţii (adică, începi să dialoghezi cu autorul, aşa cum şi-ar dori).

Spartanii mileniului trei...

...devin românii : pe vremuri, supravieţuia numai cine era puternic, din născare. Azi, la noi, supravieţuieşte doar ăl de nu face infarct la ştirile zilei...¤ Ofer cîteva, recente : Şomajul atinge cote-record, Comerţul exterior-în cădere liberă, Venituri mai mici cu 7% la buget, Cerere redusă de alimente de Paşte, Criza din Est nu s-a-ncheiat, Scad şi vînzările de maşini second-hand, Multinaţionalele – gonite de birocraţie ş.a.m.d.¤ Eu ştiu indivizi care fac infarct numai citind asemenea năzbîtii, d-apăi să fie şi afectaţi de ele!...¤ Oricum, în orice rău e un bine : cei care mor observînd că realitatea e dură, fac loc celor care-s şomeri.¤ Numai să nu moară mai mult pensionari, că pe post de pensionar te angajezi cel mai greu...¤ Vreau să trec însă la un subiect care chiar mă interesează : candidatura principelui Radu Duda, la preşedenţie. Subiectul a făcut vîlvă, în mass-media : domnul Lucian Bolcaş ot PRM, grăit-a că „ce-a făcut Duda pentru România?Ar fi sfîrşitul unei epoci dacă am ajunge să votăm un actor!”. Mda...¤ Io cred că Duda a făcut mai mult pentru ţara noastră, decît Bolcaş & comp. Şi-apoi, America nu a avut un preşedinte - actor? ¤ Nici Teodor Stolojan nu agrea ideea, făcînd ironii ieftine pe seama candidaturii; eu, în locul lui Stolo, n-aş mai deschide gura vreodată, ştim cu toţii de ce.¤ Mi-a plăcut de nea Nelu care a făcut un portret pozitiv, candidatului. Mi-a mai plăcut Marko Bela , care a amintit că şi-n Bulgaria un membru al Casei Regale a ajuns premier. La noi, de ce nu? ¤ E vorba despre o simplă candidatură, draci politruci! Şi-apoi, iar tre’ să vă amintesc că România a dus-o cel mai bine pe cînd era monarhie, amnezici dvs.! ¤ Sigur că lui Duda i se pot reproşa una sau alta : dar nu văd să fie un candidat de mucava, în contextul nostru politic, în care concurenţii săi nu vor fi, în mod sigur, imaculaţi...¤ Despre situaţia de la Chişinău...ce mai poţi zice? Nu credeam că-n 2009 se mai pot întîmpla asemenea orori! ¤ Dar cel mai tare m-a indignat atitudinea lui Voronin care a considerat cea mai mare umilinţă faptul că pe clădirea Parlamentului a fost arborat drapelul României. Huo! ¤ Păi nu-i acelaşi drapel (cu sau fără stemă)? Şi expulzezi ambasadorul nostru, în loc să expulzezi comunismul şi KGBul! ¤ E mai simplu, ce-i drept...¤ Şi-apoi chestia cu introducerea vizelor, chiar m-a lăsat bujbei! Personal, nu am nici o intenţie de-a mă duce în Chişinău (am montat nişte spectacole, prin anii 90, şi ştiu bine cum e acolo); dar ce se fac cei care avea afaceri,acolo, ori de-acolo (culmea, unul dintre ei este chiar fiul lui Voronin!)? După ce ţara e cum e, îi mai şi închizi porţile? Hm...¤ Alt caz încă fierbinte : Becali. Toţi pariază – iese, oti nu iese? Şi toţi dau sfaturi Justiţiei. Ba Vadim chiar se laudă că l-a primit în PRM şi l-a trecut al doilea, pe lista de europarlamentari! ¤ Asta-i urgenţa lui Gigi? Politica? Io credeam că libertatea...¤ Cu tichetele de vacanţă, rămîne ca-n pom : s-ar putea să se dea, în cazul în care s-ar putea să fie bani, şi-n eventualitatea în care merită să fie oferite, unora care au dreptul să le primească, dacă instituţia ar avea dreptul să le ofere etc. ¤ Cît priveşte situaţia chinezilor din Herăstrău...este o altă bizarerie a mileniului trei : modul lor de viaţă aminteşte Comuna Primitivă, iar autorităţile privesc indiferente, acel focar de infecţie deloc depărtat de centrul Capitalei! ¤ Nu ştiu , lumea asta a devenit de neînţeles, pentru mine.¤ Să-nchei cu una veselă : Piţurcă primeşte 250.000 euro, fiindcă pleacă de la Naţională. Pe praful ăsta...¤ Aş pleca şi eu de undeva, pentru jumate din sumă.¤ Da’ de unde să plec? Că eu nu-s nicăieri!...¤ Of, cum să nu bei?!...

Actori-politruci, rromi şi gineri misterioşi

La Vila Scriitorilor de la Neptun, puţină lume cunoscută – 7-8 persoane, din 90. Dar e cea mai comodă soluţie de a sta, vara, la soare ; şi-n plus, nu mai sunt Case de Creaţie şi Odihnă ale Uniunii – exceptînd Valea Vinului, unde n-am fost. Duc nostalgia Vilei de la Sinaia...Mda...
¤
O actriţă de 81 de ani se plînge într-un ziar central că nu e băgată în seamă de conducerea teatrului pe care l-a slujit cu succes, timp de 63 de ani. E dreptul ei.
Dreptul meu e acela de a-i căina pe actorii, la fel de mari, care n-au apucat vîrsta asta ; şi de-a o da ca exemplu pe marea Aura Buzescu care, după pensionare, s-a automarginalizat, refuzînd să mai urce pe scenă.
¤
Rromii mei preferaţi : Romy Schneider...
¤
Un scriitor cunoscut spune, în 2008, că a fost considerat ani în şir, pe vremea comunismului, ba ginerele lui Dăscălescu, ba al lui Miu Dobrescu, cînd de fapt socrul său era un anonim.
Just : are dreptate. Dar, ca să fim sinceri pînă la capăt, a şi profitat de aceste presupuneri, în perioada cu pricina, tăcînd...
¤
Citesc o listă a actorilor cu funcţii politice între anii 1948 şi 1989.Sunt omisiuni flagrante, desigur. Cu toate acestea, interesant e că unii dintre cei care au avut activitate politică înainte de ’89, au şi azi ; iar dacă nu mureau, probabil că toţi s-ar fi bucurat de privilegiile funcţiei...(o să rîdeţi, dar Caragiu şi Cotescu ar fi fost sigur, printre ei! ).
Cîteva exemple de oameni care visează funcţii, dintotdeauna? Arşinel, Albulescu, Mihai Dinvale, Ileana-Stana, Mihăiţă, Ogăşanu, Silviu Stănculescu, Ilinca Tomoroveanu, Dorel Vişan, Lucian Iancu...
¤
Fiindcă tot vorbim de directori : Gică Popovici, un mare actor al Naţionalului ieşean, îi spunea cîndva, nepotului său, importantul actor Sergiu Tudose :” Dacă vrei să ai relaţii bune cu colegii, să nu doreşti să fii şef. Este mult prea frumoasă meseria de actor, ca s-o murdăreşti!”. Corect!
Cu toate astea, după cum s-a văzut, mulţi cred contrariul...
¤
Un titlu spiritual, dintr-un ziar :” Europa este un biet continent, România este o lume!”. Sunt un pic invidios că nu mi-a venit mie, ideea; dar dacă aş fi scris-o eu, aş fi scos biet...
¤
Criticilor de teatru tineri le-aş propune ca motto al scrisului lor, un citat din mai vîrstnicul Tudor Caranfil :” Am conceput întotdeauna exerciţiul critic ca pe un spectacol”.
În fond, şi regizorul face, în montarea lui, exegeză : de ce n-ar încerca exegetul, regie? ( fiecare, pe scena lui, evident).

Amestecate ...

Pentru oamenii de teatru care mai au dubii – cum o fi bine, să fii modern, ori clasic? – reamintesc un minunat citat din marele poet englez Pope : „Nu fii primul care încearcă ceea ce-i nou, dar nici ultimul care leapădă ceea ce-i vechi!”. Corect!
Ce ne facem însă cu cei care la tinereţe-s noi-nouţi, iar la senectute-s huliţi pentru conservatorism? Eu, culmea, mă simt unul dintr-ăştia : o dovadă – faptul că nu ader la piesele treimiiste cu pornografii. Poate şi unde am o cultură solidă, făcută în vremuri în care nu erau permise pornografii, pe scenă. Aş putea spune că este partea pozitivă a cenzurii comuniste.
Dar oameni de seamă, care n-au avut ghinionul comunismului (ludic fiind, alătur nume ca Sofocle, Goethe, Ibsen, Blaga, Meyerhold, Craig, Caragiale, Ion Sava etc.), s-au ferit să pronunţe, în scris, cuvinte jenante. Dar în epoca pornocrată, cine mai are timp de paseisme culturale?!...
¤
Un amic psiholog îmi spune că, după părerea lui, românul suferă de prestigită.
Românul paranoic, zic eu; ori cel inferior.
Omul echilibrat e conştient că 99,9999999999999999999999999999999999999999999% din populaţia globului habar n-are cine este el. Deci, lucid vorbind, n-are de ce să se bată cu pumnul în piept.
¤
Spirituală, cred eu, remarca lui J.M.Domenach, despre Atrizi :” La ei, catastrofa se moşteneşte, precum o bijuterie de familie!”. Cam aşa...
¤
Cînd se anunţa că artiştii nu vor mai putea cumula pensia, cu leafa, o grămadă de histrioni au sărit să-şi apere drepturile. Normal, nu?
Partea proastă e că, şi de data aceasta, au fost televizate sau consemnate în presă persoane care plîngeau cu lacrimi de crocodil că mor de foame, deşi veniturile lor depăşeau 7.000 de lei noi, lunar. O cunoscută actriţă a Naţionalului bucureştean, fan-Iliescu, se dădea de ceasul morţii cum că un creator moare artistic, doar odată ce moare biologic. Sunt de acord că au fost şi cazuri din acestea. Un actor prosper, specializat în revendicări sociale (deşi în perioada în care a fost ministru secretar de stat la Cultură, n-a făcut nimic pentru breaslă!), iarăşi se văita că nu e just, fiindcă n-o să mai aibă cine juca bătrînii în spectacole. Se va găsi, zic eu, iar septagenarul, oricum e prins în atîtea telenovele, încît nu văd o moarte a sa prin inaniţie, curîndă.
În fine, o histrioancă autoexilată în provincie, îi căina pe bieţii Radu Beligan şi Ion Lucian, care au nişte pensii de mizerie...
Rezerva mea vine dintr-o cunoaştere tristă, a realităţii foarte bunilor actori de provincie, condamnaţi să trăiască cu 7-800 de lei pe lună, după 15 ani de scenă, pe care nu-i compătimeşte nimeni. Cred că echilibrarea veniturilor, dacă e s-o facem justiţiar, nu cabotin, trebuie începută de ghinioniştii de jos, nu de la norocoşii notorii...
¤
Citesc în revista vrânceană Oglinda literară un articol dedicat lui Nicolae Bălcescu, din care aflu că marele nostru istoric devenise...agent englez, prin mijlocirea marii actriţe Rachel. Hm! Ce subiect teribil, năucitor chiar, a ratat Camil Petrescu, în romanul său Un om între oameni şi-n piesa Bălcescu!
Păcat că azi, în România, nimeni nu mai este interesat de teatrul istoric!

La magazin

Problema cumpărăturilor pe mine, unul, mă complexează : fiindcă nu am niciodată atîţia bani cîţi aş vrea, să-mi satisfac toate poftele! De aceea, îi invidiez pe ciobani, laponi şi locuitorii Deşertului, deoarece au mai, categoric, puţine tentaţii. Nici epoca lui Ceaşcă, nu era mai prejos : ştiţi bancul cu numele magazinului şi produsele din el ( în 1935 scria La Gogu şi înăuntru, era carne; în 1980 scria Carne şi înăuntru era numai Gogu!). Azi situaţia nu-i prea roză deoarece scrie pe firmă La Mişu, înăuntru e carne, dar degeaba : clienţii intră, privesc, plîng isteric şi ies. Cei înstăriţi iau, totuşi, trei coaste de miel, să aibă de Paşte. Iar cei „demni” cumpără şlung de vită, oase şi splină, chipurile pentru mîţ...Of!
Da’ şi românul e greu de mulţumit, bre! Iote, io ca să dau o masă de neuitat la împlinirea unei vîrste rotunde ( sper s-o mai apuc!) mi-am făcut o listă lungă, dar nu scumpă, de produse: nu vă vine să credeţi? Mde, există un geniu al shoppingului, pe care nu orice prostovan îl are; şi-apoi, trebuie să fii şi un ipochimen generos, pentru a asigura invitaţilor un meniu cu-adevărat epatant...Cu doar 100 de lei (sic!), dacă ştiţi secretul, uluiţi o asistenţă pretenţioasă, compusă din şase persoane!
Ergo, notaţi : 30 gr. Somon fume, 25 gr. Fromage bleu, 30 gr. Salam de Sibiu, 30 gr. Caşcaval. 6 măsline (pot fi tăiate pe din trei), 50 gr. Hamsii prăjiţi, sparanghel (un baton), o juma’ de avocado, o juma’ de papaya, o baghetă, un pacheţel de unt de 50 gr., 200 gr. Jumări de porc, un borcănel de muştar – cel mai mic, să nu stricăm proporţia!, o cutie de icre de 50 gr., 3 aripi de pui, tăiate pe din două, un compot de la promoţie (să-l asortăm la caşcaval), o sticluţă de whisky de numai 200 ml., un pet de apă la 5 l. (că-i mai rentabil!), o sticlă de vin la ofertă, de doi litri, 6 pliculeţe de ness, 3 de zahăr (că zahărul dăunează grav sănătăţii!),10 scobitori (le scoateţi dintr-o cutie cu 100 de scobitori şi le palmaţi cu abilitate), 6 şerveţele (idem) şi...cam atît. Aceaste cantităţi, recomandate de nutriţionist, împacă varza finanţelor, cu capra voluptăţii, şi cu căprarul sănătăţii, oferind musafirilor o seară de neuitat. În plus, aceştia vor pleca spre casă treji şi uşori precum fulgul, dimineaţa părîndu-li-se apoi incredibil de prie tenoasă...
Dar vă mai dau şi sfaturi legate de alte aspecte ale drumului prin ospitalierele noastre magazine alimentare : nu intraţi cu mărfuri similare ; băgaţi moneda de 50 de bani în locul indicat, nu-n buzunarul vînzătoarei; nu gustaţi din boabele strugurilor, sub pretextul jurizării, căci dacă 100 de clienţi ar proceda identic, în market nu se vor mai aduce struguri...În magazinele de pantofi abţineţi-vă să probaţi toate perechile, mai ales că oricum n-aveţi cu ce să cumpăraţi măcar una. La fel, la raioanele de lenjerie intimă.
În magazinele de lux...dar cine mai intră, azi, în magazinele de lux? Sau cînd o fac, iau avionul şi dau o fugă pîn’ la Paris, ori Londra. Cînd aud pe micul ecran macioalfe care se laudă că-şi fac cumpărăturile în marile capitale ale Europei, îmi vine să le spun :”Păcat de banii daţi pe avion! Aceleaşi produse le găseşti şi acilea, fă!”.
Dar să vorbim şi despre cei care vînd produsele. Din fericire, au dispărut măcelarii din anii 80-90, care nici nu-ţi răspundeau la salut, de mari şi tari ce erau; azi, bieţii vînzători de carne se roagă să intre-n prăvălie şi unul care chiar vrea să cumpere...De asemenea, au apărut mulţi vînzători politicoşi, pesemne, şcoliţi la Istanbul ( că acolo am simţit pentru prima oară – culmea, cu neplăcere! – ce-nseamnă politeţea ... agresivă: dacă făceam prostia să mă uit trei secunde în vitrina magazinului, patronul ieşea în goană din prăvălie şi mă trăgea cu forţă, înăuntru, dînd senzaţia că vrea să mă buzunărească direct, fără să mai apuc şi forma pardonabilă a buzunărelii - cumpăratul!).
Oricum, închei aceste sfaturi complet inutile, cu observaţia : trăim într-un cerc vicios, draci lectori! Oferta e mîhnită că nu există cerere, iar cererea e timidă fiindcă nu există finanţe. Poate o veni şi vremea echilibrului, că doar abia ne - mprumutarăm de la Banca Mondială, nu?...(va urma).

Păcat de ochii noştri!...

...Că multe trebuie să mai vadă! ¤ Acu’, o să fac şi eu o parafrază nepotrivită la Scufiţa roşie şi o să vă-ntreb : „-De ce aveţi ochii aşa stinşi?” „-Fiindcă ne uităm la TV şi citim presă, of!”, o să-mi răspundeţi, resemnaţi. Apoi, desigur, putem continua cu urechile, nasul...¤ Acum realizez, draci lectori, că interdicţiile alea din colţul micului ecran, tip AP, 12, 15, 18, n-ar trebui puse numai la filme, ci şi la emisiunile de ştiri, ori la talk-showuri! Căci unele filme interzise minorilor sunt ingenue, în raport cu unele ştiri ... neinterzise. ¤ Dar eu mai cred cu obstinaţie că va veni şi ziua în care tembeliziunile vor face cenzură ; nu una politică – aia, oricum o fac!, ci una a bunului-simţ şi-a bunului gust. ¤ Şi-atunci, o minte echilibrată, cultă şi de boier autentic, va interzice difuzarea lăturilor senzaţionalului cotidian, propunînd subiecte de care nu ţi se face greaţă...¤ Pînă atunci, vă demonstrez că realitatea nu e interesată de opiniile mele – că eu sunt un desuet pudic şi minoritar, iar ea e treimiistă şi vorace.¤ Evident, subiectul fierbinte al ultimelor zile fu arestarea lui Becali. Tărăboi, circ, spume la gură, mulţi specialişti în drept – recrutaţi dintre fotbalişti şi interlopi...Amănunte pitoreşti – Gigi a cerut caş de oaie în arest, a dormit în patul lui Popoviciu, a vrut televizor în celulă etc.¤ Amuzant mi se pare şi educativul îndemn adresat hoţilor „să nu mai furaţi de la machedoni!”: nu, au promis hoţii, spăşiţi.¤ Îi invidiez pe machedoni : o perioadă, vor dormi liniştiţi...¤ Aş trece şi io la machedonism, dar cred că mi-am ales prost momentul...¤ Nu ştiu cum se vor termina lucrurile, căci nimic nu e sigur pe lume, dar la cîţi avocaţi şi parale are Gigi, nici nu cred că va sta mult în patul lui Popoviciu : mai ales că hoţii încă n-au fost arestaţi, ci numai păgubitul! Hm!...¤ Acu’, în postul Paştelui, oricum prinde bine o rupere de lumea a păcătoasă şi de ispitele ei; pîrnaia e ăl mai nimerit loc de pe lume, bisericoşi dvs.! ¤ Să trecem şi la alte subiecte ţăcănite, că mai avem : iată, unul care mă macină teribil, este Naţionala de fotbal. Făcui prostia şi mă uitai la ultime ei două meciuri :păi bine, bre, eu mis masochist? Am ficatul de oţel şi nervii de gumilastic? Huo mingicari! Huo, antrenor! ¤ Acu’, hai că pe Piţurcă-l schimbă, da’ (măcar) 11 jucători, unde mai găseşti, repede? ¤ Am mai zis-o : fotbaliştii şi ăi din Federaţie, sunt singurii din România care cîştigă foarte bine, muncind foarte prost.¤ Nu-i nedreptăţesc pe parlamentari, nu vă faceţi griji : dar ăia cîştigă doar bine, muncind doar prost...¤ Apropos de bani : fiind criză, aşa cum se ştie, domnul Boc decise ca retribuţiile mai mari de 6.700 lei noi, să fie impozitate cu 90%. Ptiu! ¤ Păi iarăşi îi descurajăm pe ăi care au valoare şi vor să muncească? Nu mă refer acum la Esca, ori Mugur Mihăescu , care vor cîştiga, în fine, mai aproape de normal; dar ce te faci cu personalităţile de profunzime, cei care trudesc o viaţă, să zicem, la un dicţionar, la o frescă monumentală, la o simfonie cu circulaţie universală, ori la un spectacol de anvergură, şi sunt plătiţi la fel ca anonimii.¤ Şi mă-ntreb : se va mulţumi Guvernatorul Băncii Naţionale cu un salariu de doar 8.000 de lei? Miram-aş! ¤ Să-nchei cu veşti bune : se ieftenesc taxiurile : ura! ¤ Alta : nişte studenţi din Iaşi cică vînd...pupici, cu 4 lei bucata, sau 10 lei pachetul de trei ţocăieli. Cu tinerele nu fac ei treabă, că alea iau pupături moca; dar doamnele distinse, erodate de solitudine, s-ar putea să nu reziste tentaţiei...¤ Aşa, fac şi băieţii un ban de miel şi vin, că doar vine Paştele. ¤ Că tot pomenii de Paşte : murii de rîs văzînd iar, în ziare, avertismente tip „ nu cumpăraţi miel de oriunde!”; problema, teamă mi-e, nu asta, ci cu ce să cumpere lumea behăitor, în criza asta atît de mediatizată?! ¤ Io, recunosc, sunt pregătit pentru 250 grame pulpă, două costiţe, un sfert de prapur şi un ochi de miel. Că-l luăm în echipă, cu vecinii de scară.¤ Luaţi exemplu, pofticioşi costelivi!...