Jurnal teatral de martie, 2010

Azi, la curs, vorbeam despre critica de teatru. Şi nu ştiu cum, am simţit nevoia – pentru prima oară, de cînd mă ştiu! – să-i rememorez pe criticii de teatru care mi-au marcat adolescenţa şi tinereţea (1970-1985). De la care am învăţat, ori nu am avut ocazia, ori nu am vrut să-nvăţ.

În fruntea lor, desigur, marele Valentin Silvestru. A fost cel mai longeviv şi cel mai prolific teatrolog român al jumătăţii secunde a secolului XX. Om de cultură, serios, disciplinat, nu cunoştea excesul – în nici un domeniu, cu o putere de muncă incredibilă, stăpînind concepte şi sprijinînd modernitatea. Era o autoritate, în domeniu : iubit, dar şi temut. Urît, nu o dată, de către artiştii criticaţi. Subiectivist, uneori. Intrînd chiar în polemici păguboase (cu Everac, cu Caramitru). Dar, repet, în mare, a rămas un punct de reper în teatrologia naţională, şi nu cred că va putea fi înlocuit, deoarece critica a pierdut teribil din puterea sa de fascinaţie...

Din generaţia lui, i-am mai cunoscut pe Strihan, Şelmaru, Tornea, Radu Popescu. Ultimul, scriind cronică des, cam la fiecare premieră bucureşteană. Acru. Cu carte, dar sec şi uscat. Uneori, scăpa cîte-o intuiţie surprinzătoare. Om de casă al lui Baranga, pe care-l tămîia indecent, în cronici. Şi mai avea un obicei îngrozitor : venea la premiere cu un pix în mînă, pe care-l clănţănea într-una, exasperînd publicul...(era tatăl lui Petru Popescu, marele scenarist de peste Ocean, şi soţul Didonei Popescu, actriţă modestă a Naţionalului!).

Andrei Strihan scria decent, aşezat, la obiect, dar era prea prudent; de altfel, a părăsit ţara înainte de ’89 şi longevitatea-i a fost redusă la un singur volum de cronici.

Şi Şelmaru a scris tot un volum: dar sunt mai mult cronichete...Anecdotic vorbind, Şelmaru a rămas un caz unic : la fiecare premieră, adormea în lojă (stal). Darea de seamă era reconstituită după impresiile soţiei lui, care lucidă, urmărea reprezentaţia cu atenţie.

Florin Tornea scria rar, şi numai în revista Teatrul, unde era angajat. Avea o manie : fiecare articol pe care-l viza (ca redactor şef-adjunct) era rescris de el pînă la limita ininteligibilului! Hm...

Exactă, sinceră, camaradă, cu umor şi nonconformism, scria Florica Ichim – care a rămas, se pare, penultima mohicană, şi pe care o admir fiindcă reuşeşte să publice Teatrul azi, gazetă excelentă, de ţinută.

Dinu Kivu, marele meu prieten, critic de rară fineţe şi boier minunat, care menaja neajunsurile reprezentaţiilor, încercînd să nu-i rănească pe realizatori. Boem, admirator de femei interesante şi votcă de calitate, a plecat dintre noi la nici 50 de ani, nemaiizbutind să publice un volum de cronici. Noroc că după 1990 cartea lui a fost tipărită, datorită familiei, dar şi lui Radu Boroianu, ori Floricăi Ichim, în două ediţii, la interval de un deceniu. Dintre toţi îi simt cel mai mult lipsa : fiindcă ştia să fie mai mult decît un critic, devenindu-ne un prieten minunat, un consilier neagresiv, dar inteligent.

În tandem cu el, prin anii 70-80, se afla Victor Parhon : tot boier...Gourmet, om de libaţii elegante, bun judecător de spectacole, agreabil partener de şuete, cavaler cu actriţele expresive, om generos - cînd te accepta. M-am bucurat că, tot postum, i-a apărut cartea de cronici din care criticii tineri ar putea învăţa. Care critici tineri? Chiar!...

I-am mai apreciat, în perioada aceea (anii 70-90), din provincie (deşi cuvîntul sună urît!), pe Dumitru Chirilă, Mircea Ghiţulescu, Carmen Tudora, Romulus Diaconescu, Constantin Paiu, Ştefan Oprea, Ermil Rădulescu, Carmen Mihalache, Al.I.Brumaru, Mihai Naidin ş.a.

Dar despre aceştia din urmă, cu o altă ocazie...