Teatru „decrispat” marca Bogdan Ulmu

Cronica scrisa de Calin Ciobotari:

* spectacol de teatru în spaţiu neconvenţional * „Te-a părăsit, nu-i aşa?”, de Lucian Parfene, regia Bogdan Ulmu, cu Denisa Pîrţac şi Erica-Ioana Moldovan (Departamentul de Teatru al Universităţii „George Enescu” Iaşi)

Săptămâna trecută, regizorul Bogdan Ulmu a făcut cel puţin trei fapte bune: a debutat un dramaturg ieşean, a „scos în lume” un spaţiu şi a pus la treabă două tinere actriţe, masterande ale Departamentului Teatru de la Universitatea „George Enescu”. Pentru că zeilor teatrului, atâţia câţi or mai fi rămas, le plac faptele bune, lui Bogdan Ulmu i-a ieşit un spectacol mai mult decât onorabil, tentant prin formulele atipice de rezolvare, dar şi printr-o inteligentă gestionare a mijloacelor de lucru.

„Te-a părăsit, nu-i aşa?”, acesta e titlul piesei pe care, între noi fie vorba, Lucian Parfene nu prea visa că i-o va juca vreun regizor adevărat. Nu pentru că nu ar fi bună, ci pentru că, în general, aproape nimeni nu e dispus să-i mai bage în seamă pe debutanţi, uitând că fiecare „consacrat” a fost la rândul său un debutant. Textul dramatic surprinde plăcut prin abordarea personală, cinică şi totuşi metaforică a unor situaţii de viaţă şi, aşa cum s-a văzut, de moarte. Departe de a fi o şuşă textuală, lacrimogenă şi oftat-ologică, piesa lui Parfene pune în discuţie reacţiile umane în faţa unui obicei tare prost: părăsirea aproapelui, problematizând totodată atitudinea omului contemporan în faţa morţii, tentaţia sinuciderii, angoasa, singurătatea. Jonglând dezinvolt cu derizoriul şi esenţialul, dramaturgul îşi duce personajele pe stâlpi de înaltă tensiune, or în alte spaţii deopotrivă comune şi incomode. Două personaje dublate mereu de o pluralitate de voci, umor şi tristeţe, a fi şi a nu fi…

Rafinat om de teatru, Bogdan Ulmu a simţit că textului i se potriveşte o montare atipică şi a optat inspirat pentru un spaţiu virgin din punct de vedere teatral: corpul R al Universităţii „Al.I.Cuza” (fosta clădire a Romtelecomului de pe strada Lăpuşneanu). Mai exact, elegantul bar de la etajul cinci al imobilului, înălţime la care îţi permiţi luxul de a nu mai fi cu …picioarele pe pământ. Tocmai pentru a pune în evidenţă toposul, Ulmu a evitat să recurgă la prea multe elemente de decor (o scară, două scaune de bar), preferând o simplitate ce sublinia, la rândul ei, textul şi jocul actoricesc. Buna vizibilitatea a reprezentaţiei – publicul s-a aflat pe două niveluri – a fost rezolvată prin proiecţii video, în regim de filmare live. Ritmul spectacolului, latent existând în reţeaua de replici a textului, a fost intensificat/ actualizat de un fundal muzical bine ales, într-un foarte fin contrast dintre nostalgice song-uri ale anilor ’60-’70 şi stringenţa, actualitatea subiectului. Din perspectivă regizorală, însă, punctul cu adevărat tare al montării este „orchestrarea” mişcării scenice. Şi, aici, Bogdan Ulmu a găsit parteneri de încredere în cele două actriţe distribuite: Denisa Pîrţac şi Erica-Ioana Moldovan. Dacă la capitolul verbiaj, lipsa de experienţă şi-a spus pe alocuri cuvântul, Denisa şi Erica au sedus asistenţa prin mobilitate, dezinvoltură a mişcării, bun control al gesticii. O menţiune specială pentru Erica Moldovan, remarcabilă ca expresivitate a chipului, capabilă să modifice, printr-o privire sau printr-un zâmbet, personaje, biografii, sensuri.

Sperăm că astfel de idei vor decrispa cât de cât Iaşul teatral, un Iaşi încă prea îndatorat „Scenei” şi, mai ales, prafului de pe scenă. Nu de alta, dar să nu se supere …zeii teatrului.

File dintr-un jurnal teatral

Nu credeam că măgarul va deveni, în februarie 2010, un subiect de jurnal teatral : îs grele conexiunile de pornit, dar de le stîrneşti, sunt greu de oprit ! ( aţi recunoscut, desigur, parafraza la George Coşbuc,).

Deci, cum poţi face trimiterea bilă-mandă-bilă (vorba lui Gaev, din Livada de vişini), la Will, Wedekind, Purcărete, G. Deleuze? Simplu : prin măgar.

Există măgarul din Visul unei nopţi de vară, de care se îndrăgosteşte Titania. Există un măgar într-un spectacol cu un text de Wedekind, despre care dramaturgul mărturisea :” spectacolul a căzut; măgarul însă, a avut succes!”. Mai există măgarul, animal superior, afirmativ, care face „i-a!” (da, în germană) – cum observă G. Deleuze. Şi-n fine, măgarul din montarea lui Purcărete Pilaf cu parfum de măgar, în care păştea fîn calm, pe scenă, un asemenea urechiat.

Morala? Nu neapărat nouă : e plină lumea teatrului de măgari!...

¤

Că tot am pomenit de regizori : Antoine, clasicul naturalismului, observa că există două regii – una plastică (decor, costume, lumini) şi alta interioară – care revelează fondul intim al operei.

Cîţi reprezentanţi ai ultimei mai există azi? Greu de spus.

Şi-n fond, pentru toţi directorii de scenă, piesa are un acelaşi fond intim? Nu! Iar fondul intim al unei lucrări dramatice , se lasă chiar aşa uşor descoperit?

Am mai spus că unul din citatele mele favorite este „capodoperele se apără!”.

Deci, regia plastică e mult mai la-ndemînă...

¤

Cînd credeam că despre eroiii conului Iancu nu mai există nimic necunoscut, iată că mă pornesc pe o cercetare motivată de un referat de doctorat, şi, trecînd în revistă montări vechi şi noi, ce noutăţi vechi (cum zice un shakespearean) mai aflu (cercetarea era axată pe Tipătescu)?

Că-n seara premierei ieşene a Scrisorii( 1884), rolul prefectului a fost jucat...de sufleur! Că în turneu, la Paris, în 1956, montarea lui Sică a durat cu ...o oră mai puţin, fără a se fi tăiat din text, un singur cuvînt! Că peste două decenii, la Tîrgu Mureş, Dandanache era jucat în travesti! Că Toma Caragiu, în regia lui Ciulei (1972), a fost considerat de către un critic primul Tipătescu adevărat( greu de estimat cînd de nereali or fi fost ceilalţi!...).

La Teatrul Mic, în 1988, Tipătescu se relaxa... cîntînd la flaut. Peste doar unusprezece ani, şi pe scena Naţionalului bucureştean apare o muziciană – fata lui Pristanda, care cîntă la vioară ( primeşte şi un dolar de la Caţavencu, pe chestia asta!). Aici, bietul prefect este victima tuturor nebunilor, în frunte cu Zoe, căci doar de-aia şi recunoaşte aceasta,”da, sunt nebună!”(drept care aruncă-n el cu pantofi, apoi îl ameninţă cu arma)...

În acelaşi an (1999), la Satu-Mare, doamna Trahanache stă într-o cadă transparentă, mascată-n ...sirenă, şi trage cu urechea la ce discută Fănică şi Caţavencu. Peste un an, la Chişinău, prefectul, în şort, se antrenează la un sac de box, iar Caţavencu devine...femeie( ideea fiind pesemne că şi-n vremea lui Caragiale erau Elene Udrea!).

La Timişoara, Zoe se multiplica şi bietul Fănică nu se lupta cu una, ci cu trei doamne Trahanache! (luptă inegală, desigur, care explică şi capitularea sa). În 2003, la Naţionalul bucureştean, cuplul Scrisorii era un duo de telenovelă, urmărit la televizor de Cetăţeanul turmentat. Peste trei ani, la Cluj, piesa era jucată de femei, singurul bărbat rămînînd, fireşte, Zoe. Iar în 2008, la Bulandra, nevasta prezidentului era...o fată din Moldova!

Aud? Credeaţi că-l cunoaşteţi pe Caragiale? Ha!...

Titulescu 2010

Să-ncep cu evenimentul săptămînii : alegerile din PSD. Ieşi Ponta, după cum aflarăţi, draci telemani...¤ Io zic că nu-i rău, fiindcă mai trebuia şi unul tînăr, care n-a supt la ţîţa comunismului...¤ Deci, nu-i şofer ca Mitrea, nici prostănac precum Geoană, nici agramat ca Marean, nici îndoctrinat de KGB ca nea Nelu, nici speriat de flăcări violete...¤ Îl are-n spate pe Năstase şi pe tata-socru (Ilie Sârbu), nevasta – euro-parlamentar, trai nineacă pe banii babachii! ¤ Acu, să vedem dacă-l lasă vicepreşedinţii să lucreze, deoarece o parte-s împotriva lui, pe faţă! Hm...¤ Da’ ce m-o fi apucat taman acu grija social - democraţiei, după douăzeci de ani? ¤ Pesemne-i ...semn de bătrîneţe...(scuzaţi redundanţa) ¤ Altă veste care nu ne poate lăsa rece : cică România o ia la vale. Şi la propriu! Cică se dădu drumul la alunecări de teren! Ptiu! ¤ Păi să pleci în creştetul munţilor nu-i bine, că pot aluneca munţi; în vale, e şi mai rău...¤ Soluţia este fuga-n tr-o ţară fără alunecări : Elveţia, spre exemplu, Islanda, ori Fiinlanda.¤ Da’ ăia nu primesc pe oricine, asta-i prost...¤ Să ne rugăm lui Doamne-Doamne să fim în apă, atunci cînd alunecă terenurile...¤ 2010 a fost decretat Anul Dolarului. Eu aştept Anul Leului. ¤ Aştept degeaba, v-aţi prins, nu?!...¤ Mi-a crescut inima de bucurie cînd am văzut că Radu Mazăre era cocoţat pe car alegoric, la Rio, alături de fiu şi dansau samba! O nouă mîndrie de român! ¤ Că brazilienii nu prea vin p-acilea, să bată opinca-n colb, la Sărbătoarea recoltei...¤ Oricum, premarele Constanţei ştie să-şi facă publicitate : pozitivă, ori negativă, tot publicitate se cheamă...¤ Mai rău e de frate-său, că a fost dat în gît de Nati Meir, şi-acu’ stă cu emoţii...Da-ntr-o familie nu pot dansa toţi samba, mai bate şi cîte unu’ geampara, la DNA!...¤ Cel mai îngrozitor omor din ultimul an : mama şi fata din Siret, înpuşcate-n cap de mafioţi ucrainieni. Să te răzbuni pe două fiinţe nevinovate, mi se pare că-ncalcă orice cod al crimei! ¤ Fiindcă, şi-n infracţiune sunt legi nescrise...¤ Iar asasinii cred c-au întins-o imediat din România, deci pot scăpa, şi peste o vreme, iar...brrrr!!! ¤ Da’ ce, în Bucureşti, sectoarele doi şi trei, nu sunt controlate de clanurile ţigăneşti? Şi poliţia îi poate stopa? ¤ Cică de-acu’, alocaţii se vor da numai la elevii nevoiaşi. Păi n-o dă-i dai nepoţelului lui Patriciu! ¤ Deşi nu-i cuşer, da’ mă rog, criză, chestii, socoteli...¤ Şi cu diminuarea pensiilor privilegiaţilor, se vor economisii cică fo’ 800 de milioane, dar gaura-n bugetul de pensii e de un miliard şi 800 de milioane! ¤ Tîmpită situaţie, să-ţi doreşti pensia, da’ să stai cu emoţii că n-o mai iei...¤ Să ne pregătim să-ncheiem, mai vesel : Unirea Urziceni nu s-a făcut de rîs : a rezistat, totuşi, 81 de minute cu Liverpoolul! Nu-i de colea! ¤ Şi una şi mai bună : am luat Ursul de argint, la Berlinală. Ura! ¤ Şi-n fine, una tare de tot : în curînd, nu vom mai găti cu oale şi crătiţi : am văzut plita viitorului – e demenţială! Apeşi uşor suprafaţa plitei, care e ca o masă, faci o scorbură şi arunci un ou, ori un peşte, ori cartofi; plita are şi reţete şi setări diferenţiate, ce mai, găteşte singură! ¤ Bănuiesc că-i scumpă, dar în zece ani se mai ieftineşte ea...Punem mînă de la mînă fo’ zece vecini şi luăm una, pentru tot blocul...¤ Ce, românul nu găseşte soluţii, cînd vrea neapărat?...

Noi file dintr-un jurnal teatral

„La Boston, Shylock era un personaj scos din Commedia...,un fel de Pantalone cu perucă roşie şi nas acvilin, un clovn care se apără bătîndu-şi joc de creştini” – spune Andrei Şerban în Biografia sa.

Cum am mai repetat-o, timp de peste două decenii, de cînd ţin acest jurnal, totul se poate, în lumea din ce în ce mai permisibilă a teatrului românesc & universal. Important e să aibă şi noimă, reinterpretările cu pricina.

Asta n-are...

¤

Ca să vezi cum imită viaţa/moartea, arta : mega-starul Michael Jackson a jucat cîndva rolul Sperietorii de ciori dintr-o ecranizare a Vrăjitorului din Oz. Ce-şi dorea eroul lui Baum? Să aibă creier!

Ce-a păţit bietul muzician, după moarte? A rămas şi el fără...creier !(l-au scos autopsierii, ca să-l studieze, pentru a afla ce otrăvuri i s-au administrat decedatului, în ziua dispariţiei).

Q.e.d.

¤

Am urmărit, în sala Cub a Naţionalului ieşean, alături de multă „lume bună”, un documentar intitulat Măria Sa, Birlic (realizator – Carmen Olaru). Ideea filmului este excelentă, deoarece Birlic a fost unul dintre marii actori ai lumii. Dacă Ionesco spunea despre Caragiale că a fost „cel mai mare dintre dramaturgii necunoscuţi”, trebuie să declar că observaţie e valabilă şi pentru interpretul născut în Fălticeni. Fireşte, înlocuind autor, cu actor.

Printre alţi invitaţi, a apărut, de două ori, marele impresar al perioadei inter şi post belice, Gabi Michăilescu. Era insuportabil la privit şi ascultat! Era în ultima stare de degradare fizică, arăta cumplit şi vorbea ininteligibil! De altfel, după cîteva zile de la filmare a şi murit. Nu am înţeles de ce era nevoie de apariţia sa în acest film evocator...

¤

Într-unul dintre multele suplimente cu programul canalelor tv, găsesc o descriere scurtă a filmului Viaţa la ţară. Din docta prezentare, aflăm că filmul e „adaptarea romanului lui Cehov Unchiul Vania” şi că ferma i-ar aparţine „lui Alexander, un strălucit critic literar”.

În primul rînd, Unchiul Vanea nu e roman, ci piesă de teatru. În al doilea rînd, Alexander (Serebreakov, în piesă) nu e strălucit, ci ...dimpotrivă.

Dar ar fi absurd să cerem celor ce fac prezentări de filme – aici şi aiurea – să cunoască şi teatru : ei abia se descurcă cu filmele – fiindcă şi astea-s indecent de multe...

¤

Că tot vorovim de gafe culturale : într-o revistă care apare în America – Origini – Pavel Chihaia vorbeşte despre „Nicolae Kiriţescu, autorul piesei Gaiţele”. Numai că pe autorul celebrei comedii îl chema Alexandru; Nicolae era director de teatru şi de scenă.

¤

Delicios scrie Andrei Pleşu în Adevărul despre cineva care a făcut o comparaţie deplasată :” A-l compara pe Iorga, cu Puric, e ca şi cum l-am compara...pe Iorga, cu Puric”.

¤

Solomon Marcus, la TV, în dialog cu Patapievici, mărturiseşte cu mîhnire că actorii se mai şi laudă că au fost proşti la matematică...

Ca să-i ofer o palidă consolare marelui om de ştiinţă : şi eu am fost prost la matematică, dar mă ruşinez de această personală incapacitate. Punct.

Lansare de carte: Jurnal Teatral 4

Joi, 18 februarie 2010, cladirea UAIC - etaj 5 (fosta cladire Romtelecom). Va astept!

Mai multe detalii aici:

http://www.bogdanulmu.eu/seriletimpul.jpg

Scurt şi cuprinzător

Dl. Maior, şeful SRI, a declarat că scutul anti-rachetă va creşte securitatea naţională.¤ Deşi nu ne-a spus nimic nou, exclam „Just!”. Cu două condiţii : să apucăm să-l vedem instalat şi să înţeleagă şi ...ruşii asta. ¤ Ceva mă face să cred că ambele chestii-s greu realizabile...¤ Şi, repet, ce trebuia să afle lumea-ntreagă că noi ne tragem scutul ăla? Ce, alţii cînd îşi iau măsuri de protecţie, cotcodăcesc spre cele patru zări?! Hm...¤ Că pînă e gata scutul, mai greşeşte f’unul butonul şi ne trezim cu rachete peste Carpaţii ...nescutizaţi, să ne săturăm de securitate naţională...¤ Că tot suntem la chestiuni militare, v-a plăcut confuzia între Haiti şi Tahiti? Ei nu, că domnul Oprea rămîne acelaşi visător naiv, cu q.i. discutabil, care confundă ţări şi trimite ajutoare şi trupe anapoda, de parcă ar fi vorba de Ghiţă Pristanda care-l trimite pe Tipătescu la cai verzi pe pereţi...¤ Domne’, cînd vezi că un om a ratat de două ori funcţii de conducere, ce-l pui tot pe el la cîrma minis terului? Lasă-l pentru protocol, şeful bufetului Parlamentului, preşedinte de fundaţii caritabile, prezentator la balul PSD, dar nu la armată, unde nu-i de joacă – mai ales de cînd se ştie că vom avea scutul ăla de exagerată protecţie...¤ Mai ales că nefericiţii ăia din Haiti, chiar aveau nevoie de ajutoare, ca de aer....¤ Altă cioacă : chiar cu ...Cioacă - vrea copyright pe brandul Elodia. ¤ Deocamdată, i s-a spus că nu se poate, dar mai ştii...Culmea e că mai apăru un Cioacă, pietrean, care s-a gîndit că şi el ar merita brabdul ăla...Hm! ¤ O să mă duc şi io să cer copyright pe Mioriţa şi Meşterul Manole, că mai rău decît să mă refuze, nu mi se poate întîmpla...¤ Şi încă un divorţ agită o ţîră lumea mondenă : cuplul Năstase. Nu Adiţă, ci Iliuţă. ¤ Reţeta-i veche şi de succes garantat : pui ochii pe unul cu bani, îi trînteşti doi copii, divorţezi apoi, şi trăieşti din partaj şi pensii alimentare pînă la moarte...¤ Ideal ar fi ca ăi cu bani să nu facă acte...Dar dacă n-au minte? Eu m-am jucat în viaţa-mi anonimă cu divorţurile, mi-am permis, că n-avea nimeni ce să-mi ia, dar baştanii ar trebui să fie mai prudenţi, teteo! ¤ O fi existînd un scut contra ex-nevestelor care-ţi vor averea? Cred că nu...¤ Şi să trecem la un subiect belicos : pensiile. Am aflat că 27.000 de compatrioţi avea pensii „nesimţite” – cum a zis premierul. De acord, nu-i echitabil ca marja să fie între 30 şi 21.500. Sigur că ăi cu 21.500 – puţini, ce-i drept! – pot trăi foarte bine şi cu 15.000, să zicem. ¤ Dar din proiectul pe care l-am citit, reiese că acestora li se va retrage...20.000, ceea ce nu-i mumos, tătăiţă! ¤ Dar să-nchei cu ceva incredibil, care, ca ieşean naturalizat, m-a uns la inimă : o conorăşeană de 63 de cotolani a ajuns la UPU cu alcoolemie...7,55! Ptiu! ¤ Păi doctorii s-au crucit, fiindcă de-obicei, la 4,5 dai cotu’ !¤ Brava! Această nobilă tiutiuncănitoare a complexat machitorii Iaşului, in corpore, propunînd o nobilă ştachetă întru troscăneală.¤ Deci, la pompe , pilangii dvs., că recordul trebuie doborît urgent, iar în nădejdea pensiei nesimţite, zău că nu merită să-ţi doreşti s-apuci 65 de ani...Prosit!

Teatru pentru minte si suflet

Intrînd pe blogul prietenului Mircea M. Ionescu - reputat comentator sportiv şi excelent dramaturg, am dat peste un comentariu la recentul meu volum Jurnal teatral, 4. Cum este scris cu căldură şi dragoste pentru teatru, găsesc normal să-l postez şi pe blogul meu, cu bucurie şi recunoştinţă. Mai multe detalii despre carte si de unde poate fi achizitionata, in curand. "…Una dintre bucuriile acestul început de 2010 o reprezintă primirea unei cărți rare: “Jurnal teatral-4″, apărută în Editura “Opera Magna”. Autor este nu doar un vechi și prețuit prieten, Bogdan Ulmu, ci, în primul rând, un remarcabil om de teatru-total: cronicar dramatic, scriitor, scenograf, regizor, profesor universitar. Volumul acesta care, cu siguranță, este doar al 4-lea dintr-o Integrală, trebuie citit de fiecare iubitor al Thaliei, de la Măria Sa Actorul, directorii de teatru, secretari literari la așa-zișii cronicari de astăzi, regizori și chiar la dramaturgi sau spectatori. …Cartea reprezintă o încântătoare istorie a teatrului, nu doar românesc, de ieri și de astăzi, o analiză profundă a fenomenului, o critică din vârful peniței a degradării unui univers nobil, o bucurie a spectacolului adevărat. Bogdan Ulmu mi-a fascinat (pentru a 4-a oară!) o noapte de lectură, cu valoroasa lui colecție de idei rare, de vorbe de spirit, cu analiza când foarte exactă, când neștiută a atâtor personalități, permițându-mi reîntâlniri cu Idoli și “Monștri sacri” ai scenei. …Cel care a montat peste 140 de piese (dintre care circa treisferturi purtând semnătura dramaturgilor români!), cel care a semnat șapte dramatizări după Ion Creangă, neuitându-i nici pe cei mici (altă dragoste a lui!), criticul erudit și fără compromis, iubește cu luciditate mirifica lume a teatrului, pe care o înnobilează de fiecare dată. În multipla lui ipostază, de teoretician cultivat, dar și de practician complex, în largul lui în comedie, în dramă sau în teatrul de păpuși, întotdeauna triumfă idea de Frumos și de Adevăr. …Un “Jurnal” pentru mintea și sufletul oamenilor de teatru, o mică enciclopedie a genului. Întâlniri rare ale autorului, în nuanțe neștiute, cu personalități marcante ale teatrului universal, de la Shakespeare, Ion Luca Caragiale, Eugen Ionescu, Cehov (pe care i-a montat cu farmec personal), Camil Petrescu, Bulgakov, Gogol la Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, Lev Dodin, Giorgio Strehler, Silviu Purcărete, de la Emil Botta, Toma Caragiu, Lazăr Vrabie, Gheorghe Dinică, Dumitru Furdui, Colea Răutu, Radu Beligan, Florin Piersic, Teo Vâlcu, Dorel Vișan la Valentin Silvestru, George Banu, tineri și nedocumentați cronicari de astăzi, de la spectacole minunate la căderi. Iar dincolo de toate, de la marea dragoste față nu doar de teatru, ci de cultura română la sinceritatea și curajul unei atitudini intransigente, atât de necesară mai ales acum. Fie că este vorba despre nedreptatea UNITER care vede într-un an 15 din cele 50 de spectacole bune din țară, despre primenirea repertoriilor și absența autorilor naționali la un Teatru Național (de fapt, mai multe din țară!) sau despre lipsa de cultură și de moralitate a unor creatori. …Din fascinanta lectură a acestui “Jurnal teatral-4″ am rămas cu câteva meditații grave subliniate de autor: “Un creator autentic știe să suporte și înfrângerea”; “Trăim într-o lume în care statutul de intelectual te complexează”; “Uneori înclin să-i dau dreptate lui Balzac: “Dacă presa n-ar fi existat, n-ar fi trebuit inventată!”. Îți strică ziua!”… …O asemenea carte-document, pentru mintea și sufletul oamenilor nu doar de teatru, nu poate fi povestită. Ea trebuie citită (și recitită!) cu creionul alături…"

Revenind la Lev Dodin

Ce mai spune interesant, marele regizor şi pedagog? Că preferă termenul probe, în loc de studii, deoarece ” majoritatea termenilor teatrali sunt suprauzitaţi şi e mai bine să ne inventăm termenii noştri”( Călătorie fără sfîrşit, p.46). Just! (deşi, sincer vorbind, la un moment dat, dacă fiecare regizor inventează limbajul lui teoretic, s-ar putea să asistăm la o dificilă desluşire a înţelesurilor conceptelor...).

Altă idee valoroasă, pe care nu toţi practicienii o înţeleg :”Un spectacol poate să se maturizeze, să devină mai inteligent.[...] Fraţi şi surori este în repertoriul nostru de 18 ani şi majoritatea actorilor nu s-au schimbat. Asta îl face un spectacol unic”(p.51). Sigur, cînd actorii-s profesionişti şi regizorul-pedagog stă aproape de ei, reprezentaţie se ...înţelepţeşte; în cazul cabotinilor, al meşteşugarilor de doi bani, dimpotrivă. Nu uit reprezentaţiile longevive ale teatrului românesc – culmea, e vorba numai despre montări mediocre! – cînd puţina artisticăraie care se mai zărea, pitită prin pliurile neobservate de publicul rudimentar, dispărea cu timpul, şi glumele idioate înlocuiau replicile iniţiale, iar improvizaţiile stupide se depărtau de mizanscena, simplă, dar onestă, a premierei. Siciliana lui Baranga, jucată de peste 1.000 de ori în România (vai, am montat-o şi eu prin 1988, la Baia Mare!), devenea, la Teatrul Delavrancea din Capitală, un pretext de-a-l studia pe Dem Rădulescu în ipostaza de gagman infatigabil, dar şi necontrolabil, cu scăpări impardonabile, la nivelul bunului-gust. Dacă Fraţi şi surori, spectacol-etalon al teatrului contemporan, se va juca încă 18 ani, el nu se va degrada, nici cu o cîtime. Fiindcă Dodin este un magician recunoscut, care pune-n plămada reprezentaţiilor sale germenele neperisabilului...Şi fiindcă trupa este responsabilă şi plină de gratitudine faţă de Soartă.

Ţi revenind la emoţie, mărturisesc că marele om de teatru parcă vorbeşte cu cuvintele mele : „Teatrul fără uimire, fără emoţii, nu este teatru.[...] Cînd lucram la Paris, încă se mai juca Indiile galante, un spectacol care necesita sute de costume. Eu aş fi fost fericit numai cu trei, dacă aş fi implicat emoţional publicul”(p.52). E vorba despre esenţa artei, independentă de opulenţa scenografică. Şi mai departe, cu o frumoasă metaforă, Lev Abramovici continuă :”Cînd aritmetica devine grija noastră principală, talentul începe să se evapore. [...]Observi că te-ai ales cu o poziţie bună şi cu ceva bani, dar că dintr-un oarecare motiv soarele nu mai străluceşte la fel de tare”(p-55). Mda...Cîţi artişti celebri, cîte vedete autentice, nu şi-ar dori să mai simtă, la o aparentă consacrare, căldura soarelui?!...

Şi lucrul acesta este perceput, pînă la urmă, de spectatorii cu vocaţie : cînd comedienii se prefac că joacă, şi publicul se preface că că se uită – zice Dodin. Iar histrionii foarte populari, care alcătuiesc o „echipă naţională de televiziune”, îl mîhnesc teribil pe autorul cărţii :”Sunt îngrozit de puterea de detaşare şi de răceala lor. Nu le simt durerea, impulsul. Unii numesc asta meşteşug”(56). Poate nu credeţi, dar cunosc monştri sacri ai scenei româneşti, care cuceresc – în lipsă de artă, de ardere, de zbatere, de incandescenţă creatoare – prin periculosul şi derutantul meşteşug. „Cuvinte ca talent şi creativitate nu mai înseamnă nimic”(p.57).

De altfel, cînd n-ai norocul să devii artist, poţi eşua, trist/consolator, în meserie. Şi cum atît de inspirat spune Dodin, referindu-se la necesitatea perfecţionării tuturor mijloacelor de expresie actoricească, „dacă corpul este instrumentul de lucru al actorului, foarte des observăm că lipsesc părţi bune din el”(p.56). Cum, probabil, lipsesc şi din minte sau inimă... (va urma)

Codul manelelor elegante

Cum ne comportăm la decernări de premii

Nu are rost să discutăm, fiindcă nu primim premii...

Cum ne comportăm în Groenlanda

La fel : cine ajunge acolo?...Şi unde-i Groenlanda asta, bre?!...

Cum ne comportăm la înmormîntări

Aici vom adăsta o ţîră (ce-oi vorbi eu ardeleneşte, că sunt bucureştean, stabilit în Iaşi, cu soţie din Bacău!) fiindcă înmormîntări sunt tot timpul. Trec peste truisme (să fim sobri, să venim cu barbă incipientă, să fim îmbrăcaţi în negru, să îmbrăţişăm, solidar, ruda răposatului, să nu ne-mbătăm la pomană, să n-o întrebăm, pe văduvă, dacă-i măritată etc.). Important e să nu transformăm în comedie, tragedia ce tocmai se-ntîmplă la cimitir. Nu rîdeţi, că am văzut multe situaţii atît de inadecvate momentului, încît au făcut apoplexie rudele mortului, un popă s-a ţăcănit şi el, iar groparii au luat-o la sănătoasa strigînd isteric „ Nichipercea! Nichipercea!”...

Dacă nu aveţi talent oratoric, nu vă-nghesuiţi să vorbiţi la mormînt. Dacă totuşi rostiţi cîteva cuvinte aparent-pioase, nu scoateţi în evidenţă defectele celui plecat, dar nici nu-l supradotaţi, postum; cînd toţi ştiu că a fost un anonim cu viciul trăscăului, care nici nu-şi odoriza axilele, nu v-apucaţi să deplîngeţi soarta României, orfană acum şi handicapată axiologic, fără nea Mardare de la sculărie.

Sigur, însă, că văduva va trebui să-ntrebe anapoda, „de ce te-ai dus Mardare, şi cui mă laşi?”, interogaţii cutumiar-retorice ; defunctul oricum nu va răspunde, iar la partea a doua a întrebării, adunarea zăreşte deja privirea deşănţat- lubrică a vecinului de la doi. Sigur, ar părea cinică acum, din partea dvs., o rememorare nedelicată, de tipul „acum îl plîngi, da’ cînd trăia-i urai, zilnic, să-l ia moartea!”; ce dacă, fomeia-i guralivă, n-o făcea din ură, ci dintr-un tic verbal atavic : ţaţele se simt dezonorate & depersonalizate, dacă vecinele nu aud cum îşi ocărăsc bărbatul cu blesteme (involuntar) argheziene şi, consecinţă directă, cum se vaită că omul le-a căpăcit una peste meclă de trebuie să pună comprese cu Burow, pînă la următoarea pocneală.

Cînd se aruncă bulgări peste sicriu, nu faceţi exces de zel : un unchi, într-o ocazie identică, a aruncat pămînt timp de trei ore, într-una, chiar şi după ce toată lumea plecase la cantina cimitirului. Pesemne, durerea-i anesteziase relaţia cu Timpul...

Fiindcă am vorbit de cantină : e bine să nu fie invitaţi mai mult de zece mii de comemoratori, deoarece închirierea unui stadion local costă. Şi-apoi, marile suferinţe, cum zice şi Budhha, se petrec în intimitate...

Dacă tristul eveniment gastronomic se petrece în perioadă de post, nu-ntrebaţi „da’ costiţe de purcel, nu dau ăştia?”; şi nu-ntreceţi măsura cu paharul, c-apoi veţi păţi ca un văr din Ţăndărei , curios să afle, după al patruzecişipatrulea păhar, cui se dă ... darul...

Nu-i uşor să vieţuieşti, draci masochişti: dar ceva mă face să cred că nici cînd eşti exonerat de corvoada existenţei, situaţia nu devine roză...Of!

Portocaliu, galben, violet...

... V-aţi prins, am pus un titlu colorat, ca să vă mai înveseliţi, măcar cu privirea...Că prea cenuşie e existenţa asta, fraţi masochişti! ¤ Deşi cîmpurile-s albe; deşi, culorile astea vesele, numai purtătoare de veselie nu mai sunt!...¤ Păi cod galben, cod portocaliu, brrr!!! Cod violet...adică, nu, ăsta nu-i cod, e o gogomănie : cică cinci vrăjitoare celebre s-au adunatără la Cluj, să dezlege blestemul flăcării violet.¤ Or fi reuşit? Hm...¤ Păi Manolea, teteo, are şcoală, nu îl dobori cu praf din cioc de găină şi siminoc muiat în sînge de ghionoaie! ¤ Da’ e bine pentru vrăjitoare, că-şi mai fac reclamă. Şi mai scot un ban bun, băgîndu-şi în CV „am distrus flacăra violetă emanată de Aliodor!”.¤ Domnul Geoană cred că a dat ceva produse magicienelor cu multe fustanele, căci doar pentru el au oficiat, să-i meargă bine în alegerile pentru supremaţia în PSD...¤ Ce te faci însă dacă la alegeri vine un alt Manolea, trimis de Năstase, ori Vanghele? Eeeee??? Iar se pierde Mircică, iar transpiră, iar bolboroseşte în ruso-americană...Hm...¤ Sunt pe lume oameni senini şi oneşti, care, geaba, nu se pot dezvolta, din cauza uneltirilor spurcate ale maleficului...¤ Că tot pomenii de ţările cu pricina : cică rusnacii privesc chiorîş spre noi, because acceptarăm arma aia misterioasă – scutul antirachetă. Eu zic că-i bine că vom avea cîndva aşa ceva, că-n fond orice scut – antirachetă, antisoacră, antidiaree – rău, nu face.¤ Ce nu-nţeleg, însă : de ce trebuia dezvăluită daravela asta cu atîta vreme înainte? Ţinem secrete de doi bani, şi o problemă atît de serioasă – cîtă vreme încă avem Rusia în coastă! – o anunţăm cu surle & tobe, de parcă ar fi vorba de-un concurs judeţean de croşetat...Hm! ¤ Că tot adusei în discuţie necesitatea secretelor : un ziar italian ne acuza că avem cam mulţi spioni, raportat la numărul locuitorilor. Personal, nu cunosc tema, dar partea proastă e că, înafară de italieni, nici şefii din SRI şi SIE n-au habar de numărul subordonaţilor !... ¤ Normal, ce fel de Serviciu secret e ăla...fără secrete? ¤ Eu aflai de la italieni că-s 12.000, dar nu bag mîna-n foc, deoarece mulţi îs ’ oţi, nu vor să recunoască...¤ Dar ăsta-i subiect de 2010? Asta ne doare acu’, că nu ştim cîţi agenţi secreţi respiră-n Absurdistan? ¤ Grav e că mor oameni pe ger, zac maşini sub nămeţi, sunt bolnavi pe la ţară, care nu mai ajung la dializă...Salvarea rămîne înpotmolită sub mormanul de nea...nu-s provizii de alimente şi apă...etc.¤ Iarăşi, rămîn uluit de unele titluri din mass-media, date ca informaţii ultrapreţioase : spre exemplu, „Andreea Esca s-a întors în ţară”. Ei şi? E la fel de palpitant precum „Andreea Esca a plecat din ţară!”... ¤ Dacă eu aş publica aici un rînd tip „Vecinul meu s-a-mbătat ca porcul!”, voi aţi crede ori c-am înnebunit, ori că nu mai am subiecte. ¤ Dar gazetarii din presa centrală pot scrie orice prostie, sunt exoneraţi.¤ Alt subiect de doi bani : Brigitte Bardot s-a arătat, iar, dezgustată de conducătorii români care vor să reintroducă eutanasierea cotarlelor. Ei şi? ¤ Şi eu sunt dezgustat de mecla pe care o poartă, azi, ex-sex-simbolul! Şi nu dau declaraţii-n presă pe tema asta...¤ Să-nchei oleacă mai calm : ce ziceţi de grupa în care căzu România la Campionatul Mondial de fotbal? Nu-i cea mai bună, dar nici a mai rea, să fim cinstiţi...Pe locul doi, avem toate şansele să ne calificăm...¤ Şi una şi mai plăcută : se-ntorc nemţii-n ţară! E bine! ¤ Că vorba lui Arghezi, de nemţi avem întotdeauna nevoie...¤ Sănătate la neamuri, apă la găini şi votcă cititorilor mei fideli (să se-ncălzească, bre, că-i ger!)...