Ticurile verbale – o pecingine sociala !

Toţi rîdem de Trahanache („ai puţintică răbdare!”), Văcăroiu („părerea mea!”) sau Vanghele („...care este”). Mai rîd unii de o crainică tv foarte drăguţă, care şi ea întreabă, anapoda, reporterii locali („dar, Iknur, bătrîna era atît de tentantă?”- Iknur, cum poate ştiţi deja, e prenumele unei corespondente Pro Tv din Constanţa ; iar interogaţia, cum iar poate vă imaginaţi, este legată de unul dintre cazurile zilnice de violare a octogenarelor, pe care posturile tv nu scapă ocazia să le mediatizeze, fiind – pesemne - teribil de educative ; cînd e vorba de politică, aceeaşi crainică descoase reportera de la Palatul Victoria „dar, Carmen, ce baston purta premierul?” ş.a.m.d.).
Cînd lucram la Chişinău, într-un teatru de limbă română (sic!), actorii spuneau, din 5 în 5 minute, „car’ vra’ zică...” Fie că vorbeam despre Ion Creangă, despre KGB, despre muieri, ori despre votcă, ei spuneau, senini, aberant, „car’ vra’ zică...”.
Dar, vedeţi dracii miei (zic miei, în loc de mei, şi fiindcă ne aflăm în preajma Sfintelor Paşte!) nu observăm taman bîrna din ochiul nostru : cîţi dintre cunoscuţi nu sunt sclavi pe viaţă ai ticurilor verbale? Am avut un socru care zicea , indiferent de context, mirat, „mă băiete!?”. Dacă afla că afară-s minus 5 grade, zicea „mă băiete!” ; dacă primea pensia, la fel; cînd o vecină-i dădea o colivă cu lumînare-i şoptea, comemorativ, idem ; dacă soacră-mea-i declara că e un decrepit arghirofil & scîrbavnic, omul replica, demn, contrazicînd-o, „mă băiete!”...Pînă şi-n clipa a din urmă, cînd l-a văzut pe popă apropiindu-se de pat, cu căldăruşa funestă şi busuiocul sepulcral, a îngînat un răguşit „mă băiete!”, care l-a pus pe preot într-o dilemă din care nu a mai reuşit să iasă...
Am mai cunoscut un oligoid care spunea, indiferent de ce auzea, „ţi-e banal!” ; altul, nici el cu un q.i. superior, spiritual foc, zicea „Un cal şi-un pui!” – chiar cînd era vorba de familia sa , de ornitorinci, ori de Marx şi Engels ; sunt bătrînei care ţipă, isteric, dimineţile, fără adecvare la situaţie, „Ceauşescu n-ar fi făcut asta!” ; sau pensionare care vor „la Sovata, prin sindicat!”, chiar dacă la televizor joacă Mioveni, cu Steaua...
Un actor etilizat, repeta obsesiv, în teatrul în care apărea doar la şedinţe, „şi iarăşi ne-ntoarcem la fişa postului!”...Sau, un redactor politruc, PSDist, ofta matinal, pe un post de radio local, „şi iar, şi iar, revenim la Basarabia!”(adevărul fiind că pe nimeni nu interesa propunerea).
Să nu mai enumerăm miile de repetitivi care aruncă, scurt, oricui, oriunde, oricînd, un „Alo!”, „Şefu’!”, „Corect!”, „Sanchi!”; sau mai lunguţ : „Plimbă ursu’, coană mare!”, „Ptiu, găozare!”, „Ce faci, o zgudui?”, „Hai, tuleo!”, „Of, viaţa mea!”, „Tataie, te caută una p-acasă!”, „Exclus, fă paceauro!”, „Lăsaţi, nu vă ambalaţi, domnu’ Frici!”, „O să-ţi treacă!...”, „Dai şi tu una mică, turcule?”, „Vrei pisică pe orez, puţică?”, „Nu-i problema mea, tanti!”, „Bine-ai venit în club!”, „ Ora închiderii, berbeci !” etc.
Tot la capitolul ticuri trebuie să includem, sastisiţi, şi adresările şpicheriţelor de la radio-tv, care pălăvrăgesc cu apelative jenante, de parcă s-ar afla în căminul de studenţi, nu la un microfon public : „Monica, bună seara!”, „Bună seara, Ovidiu!” ; „A fost cool!”; mai lipsesc „ce faci, fată?!”, ori „primişi bursa, fraiere?” „Mergem la pub, libelulo?”.
Nu e uşor să scapi de ticuri verbale. Dar, pentru unii, dacă ar trebui să renunţe la ele, ar fi cumplit : ce vocabular le-ar rămîne? Doar limbajul nearticulat, tip „îhî!”, „mmmmm!!!”, „offff!!!”, „brrrr!”, „psssstttt!” ş.a.m.d. Dar şi astea, pînă la urmă, tot ticuri verbale devin!...
Gata! Musai să trecem pe limbajul ...trupului! ...(va urma)