...Îşi intitulează teza de doctorat, actriţa clujeană Miriam Cuibus. Pentru un comedian care nu a demonstrat, în timp, apetenţe literare, trebuie să mărturisim, cu sinceră încîntare, că teza de faţă este surprinzător de bine scrisă. Este o lucrare care-şi propune o temă dificilă, documentată, cu o bibliografie inteligent selectată, şi cu sclipiri eseistice remarcabile ; ca să nu părem entuziaşti ...fără acoperire, vom începe prin a cita fraze care dovedesc virtuozităţi de eseist exersat :”...De unele imagini ne despărţim rapid, aşa cum aruncăm la coş flyer-ele publicitare, altele sunt persistente, se cuibăresc în minte, se lipesc de suflet, găsesc un loc prielnic, călduţ şi întunecos, unde să dospească şi să se înmulţească. De-acolo, prin tot felul de combinaţii şi alchimii misterioase, vor întreţine imaginaţia şi imaginarul.Un fenomen de magnetizare nimbează imaginea, aşa încît, cu uşurinţă, cădem pradă acestei puteri de atracţie, ajungînd captivii ei adulatori”(p.5); sau :”...Ca o desfrînată vrăjitoare, imaginaţia aprinde în noi bezmetice ruguri pe care se mistuie dezirabilul şi visul”(p.300). Acroşaje stilistice găsim în teză în foarte multe alte capitole şi subcapitole, autoarea , omul de teatru, exegetul, fiind atent dublate de... poet, de un om care scrie cu dragoste, dăruindu-se subiectului, şi nu conturează teza din agasantă obligaţie didactică.
De altfel, şi subiectul îi permite actriţei-doctorande să gliseze cu afecţiune în jurul temei : ce (mai) e, în fond, la-nceput de mileniu trei, bovarismul? Răspunsurile vin avalanşant, precizările sunt peremptorii, zona definiţiilor devine interdisciplinară „ Raportul identitate-alteritate, cu toate derivatele deformării – dubla identitate, ambiguitatea persoanei, identităţile multiple – sunt des invocate în ştiinţele psihologice, filosofice, sociologice şi constituie teme recurente ale literaturii şi teatrului” (p.45); se porneşte, deci, de la romanul lui Flaubert, dar se fac trimiteri şi la marii pictori, apoi la Freud, Nietzsche, Sartre, Jouvet, Barba, Grotowski, Brook, Roland Barthes, George Banu, Monique Borie şi mulţi alţii; se comentează, în paralel, figura bovaricului şi cea a comedianului; se caută similitudini („cine, dacă nu actorul, se concepe mereu altfel decît este?”- p.9) , dar şi diferenţieri („ dacă punctul maxim de apropiere dintre bovaric şi comediant este puterea imaginaţiei, punctul maxim de diferenţiere şi îndepărtare este conştiinţa ludică”-p.314). Emma Bovary, eroina emblematică a tezei, este şi ea o infatigabilă interpretă de roluri :”metresa, călugăriţa, sfînta, îndrăgostita, femeia în fereastră, parizianca, cititoarea, voluptoasa, persecutata, înger-în-afara-casei” –p.88. Numai că nu le joacă pe scenă, ci în viaţă. Şi, uneori, cînd n-are acces la podiumul consacrat, se mulţumeşte să joace...în cadrul ferestrei (şi George Banu remarca: Emma e „cel mai faimos personaj întors cu spatele, pentru a privi pe fereastră”-p.178), al oglinzii („Înainte de-a muri, Emma ceru oglinda”!), al trăsurii, al lojei („...ea, spectatoare încadrată de lojă, este ea însăşi un spectacol pentru ceilalţi”-p.179)...
Aşadar, nu putea fi eludată, în lucrare, metafora lumii ca teatru : Miriam Cuibus , după ce ne reaminteşte că „este o supremă nebunie să faci realitatea să joace în ficţiunea ta”, continuă exerciţiul comparatistic, aducîndu-i la rampă pe companionii pre şi post bovarici ai eroinei lui Flaubert – „adormiţii treji” Jacques Melancolicul, Hamlet, Viola (A douăsprezecea noapte), Dromio şi Antipholus (Comedia erorilor), Don Quijote (ca şi el, crede Miriam Cuibus, Emma circulă prin lume „ca printr-o carte uriaşă”), Segismundo (La vida es sueno), Jedermann, Lucia de Lammermoor, Cotrone (Uriaşii munţilor), Irina ( Trei surori), Peer Gynt, Gaev din Livada...; despre acesta din urmă, chiar nu ne putem înfrînge dorinţa de-a cita părerea autoarei, redactată, din nou, într-un stil cuceritor: „Într-o postură de saltimbanc al decadenţei, cu autoironie dulce-amară, Gaev face elogiul dulapului de cărţi şi prin aceasta, implicit, a bolii cu transmitere textuală - bovarismul. De sub masca unui dandy cabotin şi teatral, elogiul lui Gaev ţinteşte, însă, altceva. Salutul lui este un elogiu [adus-n.n.] frumuseţii gratuite a lumii şi un avertisment împotriva ameninţătoarelor devastări şi parcelări a livezilor de vişini, a bibliotecilor, a iluziilor, a paradisurilor, fie ele chiar şi artificiale” - p.111 (aici parcă simţim influenţa lui George Banu din Livada de vişini, teatrul nostru ); şi mai e interesant de meditat, aşa cum ni se şi propune în lucrare, dacă bietul Charles, soţul Emmei, nu a fost abandonat de ea şi pentru că era un...prost actor . Actor de viaţă, nu de scenă (de altfel, teza admite că toţi bărbaţii din viaţa eroinei erau ”actori” slabi...de-aici şi dorinţa ei de-a se-mbrăca bărbăteşte, preluînd ea controlul jocului erotic).
Dar Flaubert, nu era şi el un bovaric? Ba da, demonstrează teza, fără a ne uimi, căci în lumea aceasta care adună actori şi actori din viaţă, creatori de fantasme şi năluci delirante, personaje celebre din artă şi anonimi din realitatea înconjurătoare, personaje de hîrtie şi evadaţi din spitale, începi să crezi că nimeni nu poate scăpa de aplicarea peceţii dublului : histrion ratat, născător de histrioni celebri, dramaturg neglijat (deşi a creat treizeci de piese!), dar personaj impresionant, rubicondul Gustave îşi înţelege, empatic, bovaricii, ajutîndu-i să trăiască şi după ce el, Demiurgul de ocazie, dispare; deşi modelul său declarat era Moliere, prozatorul nu a avut şansa unui destin dramaturgic asemănător : debutînd în teatru abia la cincizecişitrei de ani, are parte de un eşec răsunător şi, după cum precizează Miriam Cuibus, atunci „actorii au părăsit scena cu ochii în lacrimi” (p.201). Ca şi compatriotul nostru Caragiale, ghinionist în seara premierelor pieselor sale, Flaubert va face teatru în viaţă. Dacă însă Ion Luca a avut parte, ulterior, de succese scenice autentice, autorul Doamnei Bovary se va resemna să exerseze scriitura cu voce tare a lui Roland Barthes sau teatrul crud al scriiturii” - p.205).
În final, după ce elucidează chestiunea bovarică în literatură, cum ne şi aşteptam, actriţa propune aplicaţii ale conceptului în viaţa teatrală, exemplificînd cu teorii şi concepţii regizorale ale unor mari practicieni precum Jouvet, Artaud, Barba, Grotowski, Brook ş.a. Şi o definiţie-sinteză ar fi aceea propusă de Sir Michael Redgrave şi antologată aici:” Actorul se simte cu adevărat acasă la el numai cînd nu este el însuşi” ( p.275).
Ar mai fi foarte multe de spus despre această teză de doctorat curajoasă, elaborată, documentată, scrisă cu talent eseistic. Dar o adăstare îndelungă asupra subiectului ne-ar readuce în situaţia curioasă a lui Al.Odobescu, cel care vrînd să scrie o simplă prefaţă, s-a trezit, furat de subiect, cu ditamai cartea. Deşi lectura tezei a fost captivantă, încercăm să nu devenim, la rîndu-ne ...bovarici, şi să rămînem simpli referenţi ai unei lucrări excepţionale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu