Pe Lev Dodin cred că l-a caracterizat, impecabil, prietenul său celebru, Peter Brook : „...Există regizori care abuzează de puterea lor, regizori care fac numai teatru de text sau numai vizual, acrobatic sau psihologic. Lev Dodin încorporează totul”. Şi fiindcă există mereu, în cazul regiei ruse, obsesia descendenţei, aderăm la convingerea aceluiaşi mare englez, că „s-a format la şcoala dură a sistemului sovietic, în faţa căruia nu a cedat o clipă.[...] A preluat ce era mai bun, fără să devină prizonierul unei metode sau doctrine”. Nu e uşor; nu e nici greu. În fond, de ce trebuie să depistăm, mereu, din cine se trage artistul? Poate, în unele cazuri, se trage...din el însuşi!
Despre Stanislavski, regizorul contemporan, în mod firesc, spune lucruri logice :” ...A fost un geniu. El a văzut teatrul ca un spaţiu artistic specific care trebuie creat şi condus după regulile sale proprii.[...] Se poate să nu fii de acord cu principiile lui Stanislavski : dar ele sunt ca legile lui Newton – absolut obiective”. Corect! Ca să te lepezi de Stanislavski, trebuie ca mai întîi să lucrezi după sistemul lui. Ca şi-n cazul Picasso : ca să pictezi ...nonfigurativ, trebuie întîi să demonstrezi că poţi lucra clasic.
Dar cîte lucruri nu-nveţi din cartea lui Dodin! Spre exemplu, că nu trebuie să stai mereu în fotoliul destinat regizorului, fiindcă nu vezi montarea din toate unghiurile; că nu întotdeauna satisfacţiile ţi le aduc aplauzele spectatorilor, ci repetiţiile dificile; în continuarea ideii, Dodin se-ntreabă : „Succes? Nu înţeleg acest cuvînt, care nici nu-mi place!”.Ce tărie trebuie săî ai ca să te declari frigid la succes, deşi îl ai!...Şi cît de tare trebuie să iubeşti teatrul, pentru a declara „dacă am reuşit să supravieţuim Auschwitzului şi Gulagului, trebuie să-i mulţumim artei”. Cred că da : şi artei...Fiindcă „teatrele nu omoară oameni! [...] În plus, schimbă în bine, viaţa cuiva, cel puţin pentru o clipă”...
Să ne amintim povestea unui mare spectacol al lui Lev, Demonii : dura...zece ore! „Erau anii [1991] cînd oamenii nu aveau ce să mănînce, însă continuau să vină la spectacolele noastre, cîteodată cu cartofi fierţi la pachet, pentru că atît îşi puteau permite. Am descoperit că nici chiar foamea nu este un obstacol, pentru a petrece zece ore cu Dostoievski”. Mda...Nu ştiu dacă-n România ar rezista vreun spectator la o reprezentaţie atît de lungă, dar cred că ar merita încercat. Oricum, sunt de acord că „cea mai mare problemă astăzi este pierderea dreptului la emoţii”. Nu-nţeleg nici eu, ce fel de artă e aia care omite feelingul!?
Alteori, marele pedagog şi director de scenă pune, în cartea sa Călătorie fără sfîrşit ( editată de fundaţia Camil Petrescu), probleme care ţin de viaţa extrascenică a artiştilor :”Este uimitor cît de mult se cheltuieşte pe festivaluri şi clădiri de teatru, şi cît de puţin se alocă pentru un trai decent al actorilor, pentru ca repetiţiile să se desfăşoare în condiţii rezonabile”. Observaţia mă frisonează şi pe mine, deoarece ştiu, în România, actori profesionişti care ridică numai 700-800 de lei pe lună...Nu e normal. Ca să te poţi concentra pe scenă, trebuie să nu ai probleme financiare, cînd intri-n teatru.
Şi-nchei, deocamdată, (re)amintind crezul lui Dodin, vis a vis de succes :”...Există ceva care ni se pare mai important decît succesul, aplauzele, faima etc. Faptul de-a căuta şi învăţa împreună, acestea sunt momentele care ne aduc plăcerea absolută. Bucuria rezultă nu din găsirea unei soluţii, ci din căutarea temeinică.[...] Pentru noi, teatrul e parte din viaţă şi poate ceva mai mare decît viaţa!”...
Cartea lui Lev Dodin este şi un manual de învăţare a... iubirii teatrului : ori, de asemenea lucrări, vom avea nevoie întotdeauna...(va urma).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu