Povestiri cu rozatoarele din teatre...

De cîte ori povestesc ceva şi cei din jur rîd de se ţin cu mîinile de pereţi (cum a făcut prin 1990 şi Liviu Antonesei, în biroul editurii Junimea), auditoriul mă-ntreabă „de ce n-o scrii?”. Iaca, azi mai scriu o pagină cu bazaconii trăite de mine de-a lungul celor 35 de ani de teatru...
Era în 1976 ; făceam scenografie la Teatrul din Petroşani. Un actor care dormea în cabină, m-a speriat într-o dimineaţă, deoarece l-am găsit stînd în genunchi, într-un colţ al camerei în care eu tocmai intrasem să lucrez ceva. Mi-a făcut semn să tac. Apoi, după vreo zece minute m-a luat deoparte şi mi-a declarat, cu satisfacţie : „Gata! Le-am venit de hac!”...”Cui?” – am întrebat. „Şoriceilor din teatru! Le-am pus vată de sticlă cu bolduri, în toate colţurile cabinelor! Nu vor mai mişuna, nopţile, speriindu-mi somnul!”...Şi a plecat, demn, fumînd şi fredonînd o arie din Aida.
În acelaşi oraş, într-o seară, un actor în vîrstă m-a invitat acasă, la o şuetă şi un coniac. Accept mereu asemenea invitaţii, cînd sunt în deplasare. După ce am băut două păhărele, gazda îmi povesti un episod bizar : cică într-o seară era în sufragerie şi a simţit aţintiţi asupra sa doi ochi diabolici; a-ntors capul şi a văzut...un şobolan de mină. Oarecum ilogic, actorul l-a întrebat indignat „Ce cauţi domnule, aici?”...Vă daţi seama că animalul n-a cabulipsit să răspundă. Atunci, histrionul, declamator, i-a poruncit „Du-te-n mina ta, chiorule!”. Se pare că îmblănitul l-a ascultat. Eu însă, rămas bujbei, am găsit un pretext şi am întins-o, deoarece oricît de mult mi-ar plăcea şi coniacul, şi absurdul, sunt şi momente în care n-am chef să le gust...
Prin’ 80 repetam un Alecsandri, la Brăila. Cum sala teatrului era în renovare, munca noastră se ducea în sala Progresul, a unei cunoscute întreprinderi locale. Era o scenă mare, nu grozav utilată, dar...Zi de zi, la repetiţii, ne afola un iz fetid, care venea de sub scenă. După o săptămînă de calvar, am chemat deratizarea : tot subsolul scenei era plin de cadavre de rozătoare, rămase în urma... deratizării anterioare...Brrr! A trebuit ca un comando de maşinişti viteji să intre acolo, contra beri şi votci oferite de noi, ca să adune stîrvurile...Brrr! Greţoasă amintire!
Am şi două mai puţin provocatoare de silă : prin 1984 sau 1985, am plecat într-o comună din Banat, cu spectacolul meu Căsătoria, realizat la Teatrul German din Timişoara. Nu vorbesc germană, dar, la un moment dat, pe lîngă scenă, a traversat grăbit sala un...exact, şobolan. Un spectator, crezînd că sunt şi eu şvab, precum actorii, mi-a şoptit :” Die Rate!”. N-am avut nevoie de traducere...
În fine, tot prin anii 80, eram în sală la Teatrul Giuleşti, sala Majestic (actualul Odeon). Se juca un Arbuzov, parcă (autor la modă , în perioada aceea). Erau în scenă Florin Zamfirescu şi Dorina Lazăr. Era o scenă erotică tensionată.
Ei bine, aşa cum deja vă imaginaţi, a trecut chiar pe scenă, la numai doi metri de ei, un rozător care nu părea nici că se grăbeşte, nici că e incomodat de prezenţa oamenilor. Pe la jumătatea rampei s-a oprit, ne-a privit, apoi şi-a continuat drumul. Sala a scos un discret „uuuaaaaahhhh!!!”...Actorii au făcut un efort suprauman să nu privească înspre rampă. Căci, dacă ar fi văzut ce-am văzut noi, pesemne se ducea naibii scena...
Cel mai cumplit episod însă din acest ciclu l-am trăit la Chişinău, în hotelul Moldova, din centrul oraşului. Abia sosisem din Iaşi şi aveam repetiţii chiar de-a doua zi. M-am cazat şi, seara, pe la ora 22, am dat s-adorm. Am auzit un zgomot suspect : am coborît din pat, am aprins lumina : cinci şoricei treceau pe lîngă perete, din dreapta, spre stînga. Oripilat, am încercat să adorm, dar cu lumina aprinsă, să-i pot vedea, la o adică. N-am aşteptat mult : peste juma’ de oră treceau, în aceeaşi formaţie, din stînga în dreapta...
Am fugit la recepţie şi am făcut o criză ; recepţionera, calm-ironică, n-a găsit altceva să-mi spună decît „ei şi ce, vă mănîncă?!”...Sigur că nu mă mîncau : dar nu-s obişnuit să am asemenea colocatari. Mi-am făcut bagajul, am luat un taxi şi am poposit acasă la directorul teatrului, cu care eram şi amic.
După patru şpriţuri, uitasem de rozătoare. Acum, mi-am amintit de ele, ca să aflaţi ce mai e prin culisele, mereu misterioase, ale teatrelor...