„Cînd îl citesc pe Cehov, am impresia că un prieten foarte drag îmi vorbeşte în şoaptă” : este confesiunea lui Henri Troyat pe care am formulat-o şi noi, aproape identic, cu peste douăzeci de ani în urmă, tot într-o carte. De aceea am vrut atîta să citesc volumul membrului Academiei Franceze, dedicat clasicului rus. Am ajuns destul de greu şi tîrziu, la el (prin amabilitatea Sorinei Bălănescu) : dar aşteptarea a făcut lectura recentă mult mai pasionantă.
Fiindcă Troyat (nume real – Lev Tarasov) este, pe de-o parte, pasionat de figurile ilustre ale artei & istoriei ruse ( a scris despre Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, Dostoievski, Puşkin, Tolstoi, Gogol, Turgheniev, Ceaikovski); pe de alta, este inegalabil în abordarea unui gen dificil – romanul monografic.
Ce documentare colosală cere această subspecie a beletristicii (ori a criticii?) ! Ce artă a conexiunii şi a fluenţei! Ce talent de eseist! Cărţile ruso-francezului rămîn unice prin aliajul de delectabil şi informaţie, de afecţiune faţă de erou şi obiectivitate.
Nici un aspect al vieţii şi operei marelui scriitor rus, nu-i scapă biografului : de la copilărie, pînă la moartea lui Cehov; de la mizantropia sa, pînă la dragostea faţă de apropiaţi – ori năpăstuiţi ai soartei ; de la duioşia-i discretă, pînă la sarcasmu-i notoriu; de la eşecurile literar-teatrale, pînă la glorie. Paradoxalul Anton Pavlovici este perfect prins în tuşele portretistului Troyat. Iar cartea te acroşează prin atîtea fire documentare şi nu numai, încît simţi nevoia s-o ...rescrii, măcar rezumînd-o...
Familia. Pentru autorul de mai tîrziu al Stepei, familia a însemnat o ghiulea agăţată de picior, din copilărie, pînă-n ultimele clipe. Poate că una dintre cauzele morţii sale timpurii există şi în această grijă permanentă pentru rezolvarea situaţiei financiare a părinţilor, fraţilor şi nepoţilor săi. Rareori, pînă la împlinirea vîrstei de 30 de ani, Cehov şi-a permis să fie relaxat ; se gîndea, zilnic, la greutăţile avalanşante care apărea în jurul celor dragi. El rămînea, tot timpul vieţii, salvatorul lor. Ceea ce-i cerea, pe de-o parte, eforturi sporite şi, vai!, vlăguitoare; pe de alta, îl obligau la amorţirea autoexigenţei, scriind uneori, nu doar pentru plăcere şi prestanţă literară, ci şi pentru bani. E, de altfel, cunoscut interesul clasicului pentru suma cu care îi era plătit fiecare rînd, de către reviste (şi din carte reiese , treptat, satisfacţia pragmaticului foiletonist, care se bucură de creşterea rîndului publicat, de la numai patru copeici, pînă la o rublă!).
Şi în treacăt fie spus, numai două dintre persoanele pentru care trudea suplimentar, meritau efortul – mama şi sora sa. Cu multă sugestivitate descrie Troyat băcănia în care era obligat să servească micul Antoşa , prăvălie imundă în care copilul era „spectatorul privilegiat al mizeriei, al urîţeniei, al lenei şi prostiei”. Şi cît de ...dickensian este portretul tatălui :”În mod curios, în cazul lui Pavel Egorîci, credinţa foarte mare îi accentua înclinaţia spre tirania domestică.[...] În sufletul lui Anton, coşmarul băcăniei era însoţit de coşmarul bisericii. Îi obliga pe fiii lui să participe, alături de el, la principalele slujbe de peste zi”.
Ca să arate cît de credincios era bătrînul strîns la pungă, autorul reaminteşte episodul – savuros! - cu butoiul din prăvălie :”Într-o bună zi, un şobolan s-a înecat într-un butoi cu ulei, iar pe proprietar nu l-a lăsat inima să arunce produsul infestat. Cum să împace totuşi cinstea, de care trebuia să dea dovadă orice bun creştin, cu grija de-a evita o pagubă considerabilă? Luminat de Cel de Sus, Pavel Egorîci a adus un preot, pe care l-a pus să citească rugăciuni purificatoare deasupra butoiului profanat”...
Dar în 1875, Anton va trăi experienţa care-i va marca destinul : descoperirea teatrului! Viaţa umilitoare şi cenuşie din familie, coroborată cu viaţa dezamăgitoare a tîrgului Taganrog (în care parcă nici nu existau cărţi şi reviste!), trec în umbra descoperiri teatrului municipal, unde adolescentul de treisprezece-patrusprezece ani are şansa să vadă Frumoasa Elena, Hamlet, Revizorul, Prea multă minte strică ş.a. De-aici, dorinţa imediată a junelui de-a juca :”E imposibil de închipuit rîsul homeric al asistenţei, ori de cîte ori Anton intra în scenă; îşi juca magistral rolul!”- spune un prieten al său, din copilărie.
Dar de la aceste prime experienţe, diletante, pînă la afirmarea marelui dramaturg, va trece o jumătate de carte. Fiindcă, Cehov de Troyat mai are un merit : descrie viaţa nedrept de scurtă a scriitorului, ca pe existenţa unui Matusalem al artei, întrebîndu-te, nu o dată, pe parcursul lecturii, cum de-au încăput atîtea varii evenimente, experienţe literare, eşecuri profesionale şi sentimentale, în numai patruzecişipatru de ani...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu