Cehov, personajul lui Troyat (II)

E ciudat cum un atît de mare scriitor, nu avea orgolii literare. Nu dorea să semneze, la începuturi, cu numele lui real, nu dorea glorie şi succes în societate, fiind mulţumit că poate cîştiga nişte bani fără alt efort decît cel al condeiului. Ghiuleaua legată de picior – familia – nu-l lăsa să se bucure în tihnă de primele succese literare (publicarea schiţelor în diverse reviste). Deşi tînăr, nu era interesat de femei şi petreceri, de prestanţa medicală, ori literară, neurmărind decît să cîştige destul ca să-şi poată duce-n spinare bicisnica-i familie („dacă aş trăi singur, aş fi un om bogat”-mărturisea într-o scrisoare din 1883). Rar găsim, în istoria artei, la un creator, atîta devotament faţă de cei apropiaţi! Orgoliul auctorial este sacrificat, pînă aproape de moarte, pe ... altarul martirajului de fiu şi frate.
Am citit mult despre Cehov ; cartea lui Troyat, intitulată atît de simplu, Cehov, e singura care se ocupă meticulos, scrupulos, cu maladivă ...acribie, de viaţa şi opera clasicului, împletindu-le cu dragoste vizibilă faţă de personaj. Din carte, rezultă un portret convingător şi contrariant, nu o dată; cel puţin trei aspecte ( nemairevenind la familie), sunt paradoxale : deşi curtat de femei, s-a ţinut mereu la distanţă de ele, temîndu-se că o legătură amoroasă serioasă îi va fura din timpul şi energia destinate scrisului. Trist este cu-atît mai mult faptul că, atunci cînd, în fine, a găsit femeia ideală, femeia pe care o iubea cu asupra de măsură, actriţa Olga Knipper, n-a mai apucat să se bucure de fericirea promisă, din cauza bolii. Am putea spune că de fapt, Cehov s-a îndrăgostit cînd ...începuse deja să moară – aşa cum Hamlet a ucis abia cînd otrava-i intrase în sînge. Este mîhnitor să citeşti despre prima şi ultima lui iubire, fracturată de inconvenienţele bolii! Se dorea mereu lîngă Olga, dar doctorii îi interziceau să plece la ea, din motive de sănătate. Şi plămînii lui distruşi îl puneau şi-n situaţii penibile, cu mulţi ani înainte de exit (scuipa sînge, uneori foarte des, şi trebuia să se retragă din societate). Scriitorul suferea cumplit, dîndu-şi seama că legătura lor este de scurtă durată şi, vai!, APROAPE IMPALPABILĂ (ea repeta la Moscova, el stătea în sanatorii, la soare, aşteptînd clipa revederii).
De mirare este şi faptul că un om laborios, un creator care a scris foarte mult, în genuri diverse, care a tratat mii de bolnavi, în spaţii geografice diverse (de altfel, un anume neastîmpăr l-a făcut să nu stea mult într-un singur loc!), a reuşit să găsească totuşi, răgaz pentru creaţie , strecurîndu-se printre desele serate mondene, printre primirile serale ale musafirilor care uitau să mai plece, între reprizele de corespondenţă, mergînd în călătorii epuizante ( vezi Insula Sahalin, spre exemplu!), ori în făcînd vizite nelucrative la bolnavi („Bolnavii se înghesuie aici şi mă hărţuiesc: am văzut vreo cîteva sute în cursul verii şi n-am cîştigat decît o rublă!”- mărturisea în septembrie 1885). Dacă te apuci să calculezi cîte ore îi rămîneau pentru scris şi citit, deduci că maximum două , pe zi...
Altă bizarerie : deşi a rămas unul dintre marii dramaturgi ai lumii, Anton Pavlovici a cunoscut, la majoritatea premierelor textelor sale, eşecul. Era disperat, suferea teribil din cauza lipsei de receptivitate a spectatorilor, ori a superficialităţii practicienilor care-l jucau. După fiecare premieră jura să nu mai scrie teatru, dar după o perioadă, încurajat de faptul că spectacolele cu piesele lui începeau să aibă ecou, revenea la scrisul destinat scenei. Chinului fizic la care-l supunea incurabila maladie, supliciului provocat de bolnavii pe care trebuia să-i îngrijească aproape fără bani, chinului de-a trebui să cîştige banii necesari întregii familii, chinului de-a nu putea iubi aşa şi atît cum îşi dorea, li se adăuga, în ultimii ani de viaţă, chinul de-a nu fi înţeles ca dramaturg.
E dificil de alcătuit un top al intensităţii suferinţei, la Cehov! Oricum, este uimitor faptul că a reuşit să trăiască totuşi, patruzecişipatru de ani, într-o continuă & diversă hărţuială.
Ar fi multe fraze interesante, de citat, în cele peste 350 de pagini ale cărţii. Aleg finalul vieţii lui Cehov, care este teribil – ca eveniment şi ca frumuseţe a descrierii :”...’De mult n-am mai băut şampanie!’ Şi-a golit paharul şi s-a întors pe partea stîngă. După cîteva clipe, nu mai respira. Trecuse din viaţă în moarte cu simplitatea-i obişnuită. Era 2 iulie 1904. Pendula arăta ora trei. Un fluture mare de noapte, cu aripile negre, intrase pe fereastra deschisă şi se izbea cu disperare de lampa aprinsă. Această zbatere înăbuşită în jurul mortului, devenea cu timpul obsedantă. Medicul s-a retras după ce a rostit cîteva cuvinte de consolare. Deodată, o pocnitură veselă: sărise dopul sticlei începute de şampanie, iar spuma dădea pe dinafară. Fluturele a regăsit fereastra deschisă şi a dispărut în noaptea caldă. Liniştea şi nemişcarea s-au instalat din nou”...
Ca să fim sinceri, am găsit şi un punct slab în carte : comentarea pieselor marelui dra maturg ( despre Ivanov, ruso/francezul, spre exemplu, scrie :” Ivanov simboliza deznădejdea intelectualilor în faţa politicii represive a guvernului şi a degradării situaţiei sociale în Rusia” etc.).
Dar teatrologi care să scrie excelent despre teatrul său, mai sunt. Biografi de talia lui Troyat, nu!...