Andrei Şerban, contradictoriul

„Eu îmi iubesc căderile”
„De unul singur nu pot face nimic:
de aceea am ales teatrul”


„Nu mă aşteptam să se apeleze la mine pentru un musical” – mărturiseşte marele regizor, în cartea de care ne-am ocupat şi luna trecută (O biografie). Şi de ce, nu? Un om care face atît de des spectacole de operă, nu văd de ce s-ar împotmoli într-un musical – gen deloc complicat, în clipa în care ai o trupă profesionistă şi fonduri substanţiale. De altfel, lucrurile stau invers, dacă citeşti cu atenţie memoriile lui A.Ş. : Umbrelele din Cherbourg i-au deschis drumul în lumea Operei...
E interesant de observat că mai toţi regizorii de teatru au reale probleme de acomodare, cînd realizează primul lor spectacol de Operă ; şi Ciulei, şi Pintilie, şi Petrika Ionesco, şi Lev Dodin, ba chiar şi amica mea Mona Chirilă mărturiseau chestii tragii-comice, aferente acestei prime întîlniri. Directorul de scenă rus simplifica, sarcastic, „secretul” acestor reprezentaţii, astfel :”La stînga stau tenorii, la dreapta – baritonii”. Şerban nu face excepţie, repet :”...frustrat de faptul că nu se putea face nimic, mă consolam să stau confortabil în sală, ascultînd muzica frumoasă sau, ca să justific că fac regie, să lucrez puţin cu figuraţia din planul doi, pentru că măcar ei vor să joace teatru”(p.206).
Dar, contradictoriu ca de obicei, artistul zice, trei pagini mai încolo :”Paradoxal, descopăr uneori că pot să am mai multe libertăţi în operă”(p.209). Dar nu trec cinci pagini şi clamează, pueril, „Ce bine e să lucrezi cu ...corul!”(214). Apoi, pare autocritic :” Invazia regiei de teatru pe scena lirică a avut, ca orice invazie, şi consecinţe nefaste”(216). Sau face observaţii de bun-simţ :” Muzica operelor cu-adevărat mari te înalţă spre Paradis, dar cuvintele sunt uneori, de neascultat!”(226).
Sincer, nu ascunde nici celebrele lui căderi ( Fidelio la Covent Garden, la premiera căruia „unii strigau bravo!, alţii buuuu!, dar e greu de spus care era proporţia”-254; Lucia de Lamermoor la Chicago şi Paris – Şerban era aici atît de detaşat de reprezentaţiile sale, încît citind o cronică negativă la una din montări, nu se putea abţine să rîdă! ş.a.m.d.)
Dar partea a doua a biografiei nu se referă numai la montările lucrărilor genului liric : spre exemplu, undeva (p.241) ni se dă o mică lecţie despre importanţa stilizării în artă :” Întrebat despre Pasărea de aur, fotograful Steichen (reamintesc că şi tatăl regizorului a fost fotograf, unul dintre cei mai importanţi, ai României!-n.n.) a răspuns ’nu seamănă cu o pasăre, dar eu simt că e o pasăre!’.La fel e şi-n teatru: să ilustrezi, înseamnă să repeţi ce spune textul.[...]Să sugerezi e mult mai greu, cere o intuiţie activă”. Just! În alt loc, regizorul mărturiseşte că a avut un cvasi-eşec personal cu un Beckett, „fără regie”, pe care criticii şi spectatorii l-au apreciat; în urma acestei experienţe, Şerban meditează, profitabil pentru noi toţi :”Poate, din cînd în cînd, e util să ai mai puţine idei regizorale...”(275). Da, căci la Metropolitan, montînd Faust, a deranjat prin excesul de idei; directorul i-a respins o bună parte a soluţiilor scenice, pe ton de deranjantă autoritate :” De la optsprezece ani, cînd făceam armata la Caracal, nu mi se mai vorbise aşa”(p.362). Deci, după o perioadă infernală de lucru, în timpul unor proiecte care apăreau avalanşant, cenzuratul meditează :”Cît de important e să ştii să te şi opreşti din lucru, din cînd în cînd, înainte ca surmenajul să devină cronic, înainte ca depresia să ia forme clinice”(348). Aşa e...
Iarăşi îmi place o remarcă care, parcă e rostită cu cuvintele mele :” Un mare regizor, pe care-l cunosc şi eu, dacă nu-l biciuieşte cu insulte pe actor, nu-i caută nod în papură, nu-l umileşte, nu simte că el creează. N-am înţeles de ce e nevoie să stîrneşti o atmosferă de iritare şi de tensiune ca să apară ceva neaşteptat?!”(251). Corect! Mai e interesant de observat, în carte, cum se apropie autorul ei de Cehov (Livada, Vania, Trei surori, Pescăruşul – din ultimul, chiar citez imaginea finală a montării, care mi se pare de o stranie frumuseţe :” Treplev îşi distrugea manuscrisul şi îl arunca în lac, apoi se împuşca şi dispărea printre siluetele plutitoare ale paginilor deşirate, albe, în contrast cu suprafaţa lucioasă, neagră, a apei, care îl înghiţea”-p.270), ori, în continuarea Trilogiei antice, de Electra lui Strauss :”...O lume asemănătoare lagărelor de concentrare , unde era deţinută Electra. Ea apărea ca dintr-o cuşcă , tîrîndu-se ca un animal înfometat. Era ca o pasăre de pradă rănită, dar gata de atac”(p.280).
Despre victoriile & eşecurile din România, nu are rost să vorbesc : pentru că, după terminarea cărţii, autorul ei s-a întors în ţara natală. Şi lucrează destul de mult aici. Deci, vor fi comentate, pesemne, şi în volumul doi al Biografiei...