O cină şi un prînz la Chişinău, chiar înainte de alegeri

Era o vreme cînd mergeam la Chişinău, săptămînal : lucram în Teatrul „Luceafărul” de-acolo ( fiindcă lucram şi-n Teatrul Luceafărul de-aici!) şi deja mi se părea un fapt banal, acest drum.
Iată că au trecut doar cincisprezece ani, şi banalul s-a transformat în senzaţional : azi ajungi mai greu la Chişinău, decît la Paris!
Sigur că-n principiu, nu te pune nimeni să pleci taman în Capitala Moldovei. Dar eu eram într-o comisie de doctorat. Şi doctoratul se ţinea acolo. Şi trei membri din comisie , precauţi, au refuzat să se ducă acolo. Şi dacă refuzam şi eu, bietul doctorand trebuia să aştepte să fie numită o altă comisie, şi mai trecea un an. Iar el se-apropia de 60 de ani. Aşa că am hotărît să mă duc, neştiind cît de greu voi obţine viza. Nebănuind că nu am dreptul la viză, fiindcă eu vroiam să fiu acolo pe 27 iulie, iar pe 29 erau alegeri. Şi românii nu-s bine văzuţi în aceste perioade, iar figură de rus n-am deloc.
Deci, bietul doctorand a trebuit să explice că sunt un om serios ( era primul care o afirma!), că nu fac politică deloc (se vede asta şi din rubricile mele), că am 500 de euro în cont (ce bine! nu ştiam!) şi că am asigurare de sănătate (care sănătate, bre?!). A mai garantat că el mă ia din Iaşi, el mă aduce înapoi şi că nu mă scapă din ochi, nici o secundă. A transpirat, a girat, a riscat, numai să se termine o dată nenorocitul ăla de doctorat, care s-a întins pe un an de zile şi care, se pare, se naşte cu două forcepsuri...
În fine, am primit viză, greu, greu de tot (mai ales că am figură de cecen!), şi numai pînă-n 28 – să nu mă apuce alegerile acolo...
Seara, am fost cazat la hotel Dacia şi am luat cina la restaurantul Decebal ( m-a mirat că au rămas aceste nume: mă aşteptam să fiu cazat la Pavel Morozov şi să iau masa la Lenin! Ceea ce-nseamnă că Dracul nu-i chiar atît de ciornîi!)).
La cină, gazda mea (plus un prieten, regizor de film), un minunat om de cultură şi un excelent diplomat, numit Aurelian Dănilă, mi-a oferit o votcă Standard (adică, o sticlă), în deschidere, apoi o porţie de limbă cu cartofi natur; hrean nu exista. Mă rog...
Ei au mîncat costiţă (adică, cotlet). Era pe masă şi o salată cu roţii & brînză, cam sărăcuţă. Mi-era foame – deşi nu-s mîncăcios. Am mai cerut tocăniţă (tocănică, cum a zis ospătarul). Dar tocănica era un fel de tochitură, sărăcită şi ea. Am băut o bere Chişinău, normală.
Seara, gazdele m-au lăsat să dorm (imprudenţă?). Era ora 21. Ce să dorm, era devreme! Am vrut să ies , să mă plimb : n-am apucat – mă fixau de pe trotuarul de vis-a-vis, cam opt poliţai. M-am culcat în camera destul de nesecurizată – am pus frigideru-n uşă, să nu intre vreun kaghebist...
Dimineaţa, mic dejun obişnuit: mi-au plăcut nişte friganele care arătau teribil de apetisant. Şi am cumpărat o sticlă de coniac, de zece ani, Surpriznîi, făcut în Tiraspol. Bun, dar cam scump...
Doctoratul a decurs normal. M-am bucurat că Dănilă a fost apreciat inclusiv de Evgheni Doga şi Maria Bieşu, care au trimis scrisori de aderare. Am fost lîngă acest om minunat, în acele clipe grele.
Apoi, o masă la restaurantul Chişinău – vis-a-vis de Academie – în care am mîncat o excelentă scrumbie marinată, unică-n lume, care se topea în gură. Am băut un coniac minunat, apoi am fost adus în Iaşi.
O zi la Chişinău; şi-un doctorat. Ambele, de neuitat...