Pe Vasilica Oncioaia am cunoscut-o acum aproape două decenii, cînd venise să se angajeze la teatrul în care lucram. Mi-a plăcut, s-a angajat, a şi jucat în două-trei montări de-ale mele, apoi a dispărut. Am aflat că era studentă. A terminat facultatea şi iar a dispărut din Iaşi. Am aflat că era actriţă la Piatra Neamţ. Şi a dispărut şi din Piatra : se zice că plecase-n Italia. Apoi, în Franţa. Revenită-n ţară, se retrage la o mănăstire. În fine, scoate o carte la Iaşi. De-aici, nu se ştie unde va zbura, ca un ionescian pieton al aerului, ce e...
Cartea lansată cu şart, cu proiecţii – Ionesco în loja teatrului, obosit şi mirat;, imprimări – Ionesco fredonînd un fragment muzical; dialog din spectacol şi recital de pian, într-o după amiază ploioasă, în ceainăria Sage, din Iaşi, se numeşte Spectacolul poeziei în teatrul lui Eugene Ionesco. Firul ei roşu ar fi continuarea poeziei marelui scriitor, în dramaturgia sa. Teză cvasi-inedită, care interesează. Şi e scrisă cu talent, cu adecvare la subiect. Deoarece, personal, nu cred că despre autorul Rinocerilor se poate scrie ca despre Goethe, spre exemplu : musai să-ţi schimbi pana. Autoarea cărţii, a intuit asta şi cucereşte nu doar prin prospeţimea subiectului, ci şi prin stil. Chiar dacă, precum mulţi alţi doctoranzi ai noştri, se fasoleşte (posibil verb ionescian, nu?) cum că „ocupaţia mea nu era aceea de a scrie lucrări ştiinţifice”; probabil, dar practica cu teoria nu s-au exclus niciodată : altfel, Brook, Grotowski, Pintilie, Beligan, Cătălina Buzoianu, Măniuţiu, Dan Puric şi Oana Pellea nu ar fi publicat cărţi de specialitate.
Apropos de Beligan, care a fost unul dintre cei mai importanţi Berenger al Europei, m-a amuzat teribil povestea întîlnirii sale cu Ionescu : aceasta a avut loc, fireşte (e ionescian!), departe de Franţa, în Japonia ; dramaturgul avea o figură de clovn şi ţinea în mînă un whisky cu suc de gref. Scriitorul avea umor şi-n viaţă şi-n scris, şi una dintre cele mai pline de haz confesiuni din lumea absurdului mi s-a părut „ învăţarea englezei nu duce, neapărat, la dramaturgie” : în cazul de faţă însă, iată că a dus!...
Poezia a fost laboratorul dramaturgiei : clasicul este „poetul păpuşii moarte”, căci, ca şi regele din piesa celebră, şi aceasta se duce....”Doamne mic, ridică-mă!” se va transforma, peste ani, în „Vreau să fiu bebeluş!”.Visătorul diurn regretă acea securitate a spaţiului copilăriei şi se recunoaşte nepregătit pentru lumea în care Marea Scadenţă nu mai e un joc de păpuşi...
Am mai reţinut, de asemenea, din carte, analiza vîrstelor teatrului ionescian (3), tema tiraniei obiectelor – minuţios dezvoltată, rîsul cu nelinişte şi comparaţia cu Sebastian „Înainte de întîlnirea cu Eleva, precum şi spre sfîrşit, se aude trecînd prin faţa casei Profesorului [din Lecţia ], un tren. Să fi fost acceleratul din Steaua fără nume? Căci şi-n acel orăşel neştiut de nimeni, exista o elevă căreia i se interzicea să vadă cum trece acceleratul...”(p.161). Ingenios găsită şi comparaţia cu necuvintele lui Nichita Stănescu. Şi justă observaţia că Ionesco nu distruge limbajul, ci clişeele lui .
În final, la fel de interesante sunt dialogurile cu practicieni care au montat Ionesco, precum şi un jurnal de repetiţii la piesele scurte reprezentate pe scena Odeonului.
Se spune că o carte fără erori – măcar de culegere! – devine monstruoasă : nici volumul de faţă nu este scutit de mici confuzii – Lecţia lui Frunză a fost montată la Teatrul Maghiar, nu German, din Timişoara; pe doamna Hossu Longin o cheamă Lucia, nu Irina; pe actriţa Mirea, de la Comedie, o mai cheamă Virginia, nu Eugenia; soţia lui Sandu Dabija se numeşte Dobrin, nu Dalmin; Vitalie e Bichir, nu Bichirm ş.a.m.d.
Da-n fond, în lumea lui Ionesco, contează că te numeşti Macbett, ori Macbeth, Smith sau Martin?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu