Ce mai spune interesant, marele regizor şi pedagog? Că preferă termenul probe, în loc de studii, deoarece ” majoritatea termenilor teatrali sunt suprauzitaţi şi e mai bine să ne inventăm termenii noştri”( Călătorie fără sfîrşit, p.46). Just! (deşi, sincer vorbind, la un moment dat, dacă fiecare regizor inventează limbajul lui teoretic, s-ar putea să asistăm la o dificilă desluşire a înţelesurilor conceptelor...).
Altă idee valoroasă, pe care nu toţi practicienii o înţeleg :”Un spectacol poate să se maturizeze, să devină mai inteligent.[...] Fraţi şi surori este în repertoriul nostru de 18 ani şi majoritatea actorilor nu s-au schimbat. Asta îl face un spectacol unic”(p.51). Sigur, cînd actorii-s profesionişti şi regizorul-pedagog stă aproape de ei, reprezentaţie se ...înţelepţeşte; în cazul cabotinilor, al meşteşugarilor de doi bani, dimpotrivă. Nu uit reprezentaţiile longevive ale teatrului românesc – culmea, e vorba numai despre montări mediocre! – cînd puţina artisticăraie care se mai zărea, pitită prin pliurile neobservate de publicul rudimentar, dispărea cu timpul, şi glumele idioate înlocuiau replicile iniţiale, iar improvizaţiile stupide se depărtau de mizanscena, simplă, dar onestă, a premierei. Siciliana lui Baranga, jucată de peste 1.000 de ori în România (vai, am montat-o şi eu prin 1988, la Baia Mare!), devenea, la Teatrul Delavrancea din Capitală, un pretext de-a-l studia pe Dem Rădulescu în ipostaza de gagman infatigabil, dar şi necontrolabil, cu scăpări impardonabile, la nivelul bunului-gust. Dacă Fraţi şi surori, spectacol-etalon al teatrului contemporan, se va juca încă 18 ani, el nu se va degrada, nici cu o cîtime. Fiindcă Dodin este un magician recunoscut, care pune-n plămada reprezentaţiilor sale germenele neperisabilului...Şi fiindcă trupa este responsabilă şi plină de gratitudine faţă de Soartă.
Ţi revenind la emoţie, mărturisesc că marele om de teatru parcă vorbeşte cu cuvintele mele : „Teatrul fără uimire, fără emoţii, nu este teatru.[...] Cînd lucram la Paris, încă se mai juca Indiile galante, un spectacol care necesita sute de costume. Eu aş fi fost fericit numai cu trei, dacă aş fi implicat emoţional publicul”(p.52). E vorba despre esenţa artei, independentă de opulenţa scenografică. Şi mai departe, cu o frumoasă metaforă, Lev Abramovici continuă :”Cînd aritmetica devine grija noastră principală, talentul începe să se evapore. [...]Observi că te-ai ales cu o poziţie bună şi cu ceva bani, dar că dintr-un oarecare motiv soarele nu mai străluceşte la fel de tare”(p-55). Mda...Cîţi artişti celebri, cîte vedete autentice, nu şi-ar dori să mai simtă, la o aparentă consacrare, căldura soarelui?!...
Şi lucrul acesta este perceput, pînă la urmă, de spectatorii cu vocaţie : cînd comedienii se prefac că joacă, şi publicul se preface că că se uită – zice Dodin. Iar histrionii foarte populari, care alcătuiesc o „echipă naţională de televiziune”, îl mîhnesc teribil pe autorul cărţii :”Sunt îngrozit de puterea de detaşare şi de răceala lor. Nu le simt durerea, impulsul. Unii numesc asta meşteşug”(56). Poate nu credeţi, dar cunosc monştri sacri ai scenei româneşti, care cuceresc – în lipsă de artă, de ardere, de zbatere, de incandescenţă creatoare – prin periculosul şi derutantul meşteşug. „Cuvinte ca talent şi creativitate nu mai înseamnă nimic”(p.57).
De altfel, cînd n-ai norocul să devii artist, poţi eşua, trist/consolator, în meserie. Şi cum atît de inspirat spune Dodin, referindu-se la necesitatea perfecţionării tuturor mijloacelor de expresie actoricească, „dacă corpul este instrumentul de lucru al actorului, foarte des observăm că lipsesc părţi bune din el”(p.56). Cum, probabil, lipsesc şi din minte sau inimă... (va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu