File dintr-un jurnal teatral

Nu credeam că măgarul va deveni, în februarie 2010, un subiect de jurnal teatral : îs grele conexiunile de pornit, dar de le stîrneşti, sunt greu de oprit ! ( aţi recunoscut, desigur, parafraza la George Coşbuc,).

Deci, cum poţi face trimiterea bilă-mandă-bilă (vorba lui Gaev, din Livada de vişini), la Will, Wedekind, Purcărete, G. Deleuze? Simplu : prin măgar.

Există măgarul din Visul unei nopţi de vară, de care se îndrăgosteşte Titania. Există un măgar într-un spectacol cu un text de Wedekind, despre care dramaturgul mărturisea :” spectacolul a căzut; măgarul însă, a avut succes!”. Mai există măgarul, animal superior, afirmativ, care face „i-a!” (da, în germană) – cum observă G. Deleuze. Şi-n fine, măgarul din montarea lui Purcărete Pilaf cu parfum de măgar, în care păştea fîn calm, pe scenă, un asemenea urechiat.

Morala? Nu neapărat nouă : e plină lumea teatrului de măgari!...

¤

Că tot am pomenit de regizori : Antoine, clasicul naturalismului, observa că există două regii – una plastică (decor, costume, lumini) şi alta interioară – care revelează fondul intim al operei.

Cîţi reprezentanţi ai ultimei mai există azi? Greu de spus.

Şi-n fond, pentru toţi directorii de scenă, piesa are un acelaşi fond intim? Nu! Iar fondul intim al unei lucrări dramatice , se lasă chiar aşa uşor descoperit?

Am mai spus că unul din citatele mele favorite este „capodoperele se apără!”.

Deci, regia plastică e mult mai la-ndemînă...

¤

Cînd credeam că despre eroiii conului Iancu nu mai există nimic necunoscut, iată că mă pornesc pe o cercetare motivată de un referat de doctorat, şi, trecînd în revistă montări vechi şi noi, ce noutăţi vechi (cum zice un shakespearean) mai aflu (cercetarea era axată pe Tipătescu)?

Că-n seara premierei ieşene a Scrisorii( 1884), rolul prefectului a fost jucat...de sufleur! Că în turneu, la Paris, în 1956, montarea lui Sică a durat cu ...o oră mai puţin, fără a se fi tăiat din text, un singur cuvînt! Că peste două decenii, la Tîrgu Mureş, Dandanache era jucat în travesti! Că Toma Caragiu, în regia lui Ciulei (1972), a fost considerat de către un critic primul Tipătescu adevărat( greu de estimat cînd de nereali or fi fost ceilalţi!...).

La Teatrul Mic, în 1988, Tipătescu se relaxa... cîntînd la flaut. Peste doar unusprezece ani, şi pe scena Naţionalului bucureştean apare o muziciană – fata lui Pristanda, care cîntă la vioară ( primeşte şi un dolar de la Caţavencu, pe chestia asta!). Aici, bietul prefect este victima tuturor nebunilor, în frunte cu Zoe, căci doar de-aia şi recunoaşte aceasta,”da, sunt nebună!”(drept care aruncă-n el cu pantofi, apoi îl ameninţă cu arma)...

În acelaşi an (1999), la Satu-Mare, doamna Trahanache stă într-o cadă transparentă, mascată-n ...sirenă, şi trage cu urechea la ce discută Fănică şi Caţavencu. Peste un an, la Chişinău, prefectul, în şort, se antrenează la un sac de box, iar Caţavencu devine...femeie( ideea fiind pesemne că şi-n vremea lui Caragiale erau Elene Udrea!).

La Timişoara, Zoe se multiplica şi bietul Fănică nu se lupta cu una, ci cu trei doamne Trahanache! (luptă inegală, desigur, care explică şi capitularea sa). În 2003, la Naţionalul bucureştean, cuplul Scrisorii era un duo de telenovelă, urmărit la televizor de Cetăţeanul turmentat. Peste trei ani, la Cluj, piesa era jucată de femei, singurul bărbat rămînînd, fireşte, Zoe. Iar în 2008, la Bulandra, nevasta prezidentului era...o fată din Moldova!

Aud? Credeaţi că-l cunoaşteţi pe Caragiale? Ha!...