marți, 9 octombrie 2007

Voluptatea memorialisticii (Memoriile unui actor)


Cu un an în urmă scriam despre primul volum al actorului/istoric (căci, nolens-volens, a devenit şi secretar al timpului său teatral!) Ion Focşa, încheind recenzia cu speranţa că va mai urma, măcar un volum. Şi a urmat : l-am primit cu bucurie, acum trei-patru săptămîni.
Azi, după ce l-am devorat cu pasiunea cu care părinţii noştri devorau colecţia .... Submarinului Dox de 15 lei, încep „darea de seamă” cu nădejdea că va mai urma cel puţin încă un volum...Fiindcă repet, citesc memorialistică pe rupte. Trăiesc epoci teatrale prin procură. Cunosc mari artişti – sau doar mici canalii , datorită unora care au avut ocazia să le strîngă mîna (ori, doar să-i observe direct ). Prin intermediul acestui gen de amintiri & portrete, eu însumi încep să cred, în unele momente de visare impunibilă, că am stat cu-adevărat în preajma doamnelor Bulandra, Alice Voinescu, Maria Giurgea, ori a domnilor Manolescu, Storin, Vraca, Ciprian, Radu Aldulescu ş.a. Cu toate acestea, multe personaje ale volumului secund din Ghinionul a fost norocul meu îmi sunt chiar vag-cunoscute ; prin forţa de memorialist a venerabilului actor însă, ele devin acum prezente, familiare & familiale, trăiesc, le văd cu ochii minţii şi le simt cu inima-mi histrionică. Stîrnesc în pasiunea-mi pentru trecutul artei noastre teatrale, plăcute empatii...
Ce să semnalez aici, într-o pagină, din cele 340 de pagini ale volumului ? Risc să alcătuiesc ...un nou volum! Cartea conţine gînduri ale autorului, ori ale celor evocaţi, pe care le-am selectat spre a le comenta , curînd, cu studenţii şi masteranzii : „În teatru sunt interzise Democraţia şi Modestia” ; „Solidaritatea se găsea la biserică şi în sălile de teatru” (I.F.) ; „Cînd vrei să fii modern în teatru, să rămîi niţel în urma modei” (Cocteau); „Cînd tăcea Storin, totul vorbea pe scenă, şi-n primul rînd, întreaga lui fiinţă”(N.Carandino); „Actorul să nu se agaţe de cuvinte ca şi cum s-ar îneca : să înoate!”(V.I.Popa); „Cred în ziua mea de mîine, chiar de va fi ultima!”(M-Ştefănescu); „Secretul unui cronicar? Să citeşti, să vezi, să faci legătura!”(G.Craig, preluat de Carandino); „Suntem sortiţi să sculptăm în zăpadă – iese soarele şi o topeşte, a doua zi!”(Radu Beligan); „Textul e veşnicia piesei – spectacolul, actualitatea sa”(I.D.Sârbu) ş.a.m.d.
Sunt şi informaţii importante în noianul amintirilor actorului, precum adevărata cauză a bolii lui Davila, directoratul final al Luciei Sturdza Bulandra şi verticalitatea ei de boieroaică („ce păcat că teatrul românesc a avut o singură doamnă Bulandra!”) – sau cel, uitat azi, al lui Zaharia Stancu ( care nu alerga, cu limba scoasă, după texte pornografice – precum managerii zilelor noastre – ci comanda traduceri din clasicii universali, marilor scriitori români care mureau de foame, din cauza persecuţiilor politice); nu ştiam, spre exemplu, că marele Ion Manolescu a fost 20 de ani...primar la Breaza! ; nu ştiam nici că Florin Tornea – care mi se părea o persoană onestă, în perioada în care colaboram la revista Teatrul – a fost unul dintre cei care au contribuit la întemniţarea marii doamne Alice Voinescu; amărăciune (ca să nu zic silă!) mi-a provocat şi episodul judecării marelui Calboreanu, fiindcă a refuzat să înveţe o nouă partitură a rolului său din Cetatea de foc a lui Davidoglu (cine mai pomeneşte azi de oportunistul Davidoglu şi de dispăruţii politruci ai „tribunalului” comunist!?); m-a mîhnit şi episodul (pe care-l cunoşteam) pensionării nedrepte, a marii comediene Maria Giurgea, la numai 48 de ani, în plină putere creatoare ; o atitudine – pe bună dreptate, dură – are Ion Focşa şi cînd vorbeşte despre grosolana metodă a preluării spectacolului de teatru, la televiziune, în regia tv a unora care nu cunosc nici textul, nici reprezentaţia ; îngrozitor apare şi sfîrşitul marelui Mihai Popescu (despre care iarăşi ştiam destule – nu şi faptul că, în ultimele lui zile, nu mai pleca din teatru deoarece ...uitase unde locuieşte! Brrr!!!) etc.
O judecată limpede asupra epocii trăite (precum şi a celei anterioare!). O bogăţie de informaţii şi situaţii – multe, emblematice pentru arta căreia ne-am dedicat existenţa. Şi mai presus de orice, o mistuitoare dragoste de scenă, deturnată acum pe scena ...de hîrtie, nemuritoare şi născătoare de alt gen de aplauze : în concluzie, artistul Ion Focşa. Punct.

Pe cînd volumul 3?...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu