Ultima scamatorie a lui Stefan Iordache...

Ludmila Patlanjoglu îmi oferă ediţia a doua a cărţii sale dedicate marelui actor (Regele Scamator Ştefan Iordache).Volumul vine într-un moment mîhnitor, la doar cîteva săptămîni după dispariţia artistului. Deci, lectura lungului dialog cu interpretul lui Raskolnikov, capătă azi o nuanţă gravă, inexistentă la ediţia anterioară.
Cartea Ludmilei este bine articulată şi lectura ei a constituit pentru mine o clipă de delectare şi reflecţie. Ea ştie să întrebe şi el, parcă răspunde, chiar şi cînd nu vrea!...
Îl văzusem, deseori, pe marele actor, în multe roluri din teatru, film şi televiziune. Avea o mare disponibilitate pentru genuri diverse de spectacol. Îl juca într-o seară pe Hamlet, a doua seară – dansa într-un musical, peste o zi cînta la Şarpele roşu cu Nelu Ploieşteanu, apoi filma cu Dan Piţa, ori Şerban Marinescu...Din volum, rezultă şi că era un om care, între două ...naşteri de personaje, iubea o anume solitudine, o viaţă tihnită, în casa de la ţară. A iubit viaţa, a iubit scena, şi-a iubit soţia. A plecat prea devreme, aşa cum pleacă toţi marii creatori, frustrîndu-ne de şansa de-a-l fi văzut în Regele Lear, rolul la care apucase doar să se gîndească...
Volumul este împărţit de autoare în mai multe secţiuni : Jocul cu viaţa (interviul consistent al criticului, cu interpretul), A iubi ( amintiri ale familiei, vecinilor din Gruiu, colegilor şi admiratorilor), Jocul cu arta (consideraţii profesionale ale celor cu care a colaborat, pe scenă) şi o listă a rolurilor jucate de Ştefan Iordache în teatru, ori pe ecran.
Din cele peste 300 de pagini ale cărţii, aş selecta o mică parte din gîndurile celor care au avut norocul să-i fie parteneri de repetiţii sau spectacole : „A avut un fel de voluptate a corpului” (Dinu Cernescu); „...aveam senzaţia că ne-am putea hipnotiza”(Ilie Gheorghe); „Mîinile lui au adus gros-planul pe scenă”( Leopoldina Bălănuţă); „Întîlnirea cu Ştefan Iordache este terapeutică”(Dana Dogaru); „Este exact ca un mecanism şi viu ca un copil care se naşte”( Cătălina Buzoianu); „Esta genul de actor care lasă o bucată din carnea lui în fiecare rol. La propriu” (Silviu Purcărete); „Un actor care arde pe scîndură” (Mihai Mădescu); „Ştia să intre în raza luminii”(Vadim Levinski); „Fără aura lui, Teatrul Mic nu ar fi existat”( Dinu Săraru); „E un ales”( Vlad Mugur); „Destinul său se numeşte însingurare.Pe Iordache, pe o scenă, nu l-am văzut decît singur”(George Banu)...Aceste definiţii, prin adevărul şi profunzimea lor, depăşesc cadrul portretistic, unele din ele tinzînd, după modesta-mi opinie, să se aşeze la baza unui concept estetic...
Pentru final însă, am ales cîteva dintre confesiunile marelui artist, dintre cele mai puţin cunoscute din presă sau emisiunile televizate: „...Nu ştiu cum de nu înnebunesc actorii, cum de n-am înnebunit şi eu trecînd prin atîtea stări! Ai nevoie de o eliberare şi alcoolul te ajută. Îţi este prieten. Dar îţi poate deveni şi duşman...”; „Femeia este cea mai mare minune pe care a lăsat-o Dumnezeu!”; „Teatrul nu e o oglindă a vieţii, e chiar viaţă!”; „E foarte important cine se află lîngă tine [ în cabină] în seara spectacolului. Ai nevoie de un suflet de femeie, care să te ocrotească. Ca şi în viaţă...”
Regele Scamator...are tot ce caută un om de teatru, într-o carte dedicată unui creator : biografie, anecdotică, estetică, istoriografie, confesiune, verdict critic. În plus, ea mai are meritul de-a-l ţine în viaţă pe Ştefan Iordache. Fiindcă marii creatori găsesc întotdeauna o dovadă a faptului că sunt nemuritori...