O dusă si-o venita, (de) la Paris

Citeam, nu de mult, un sonet al lui Tudor George, despre un moment crucial din viaţa marelui critic de artă, Eugen Schileru : „ E prea tîrziu ca să mai văd Parisul!”...suna primul vers. Schileru, deşi a avut multe invitaţii în capitala Franţei, a fost lăsat de comunişti să plece la Paris abia pe la 56 de ani; un critic de artă mare, musai să stea în Luvru o zi măcar, dacă nu o săptămînă. Musai să se plimbe prin Montmartre şi să vadă Notre Dame. Ei bine, conştient că este un ghinionist, Schileru, odată ajuns în Oraşul Luminilor, a... refuzat să mai intre-n Luvru, mulţumindu-se să stea într-o cafenea, în faţa muzeului, şi să privească vizitatorii cum intră şi cum ies...Ciudat, nu?
A doua conexiune introductivă : Paul Anghel, un scriitor pe nedrept uitat azi, a scris o carte care se intitula O clipă în China. El explica logic că, a sta o lună în ţara lui Confucius, echivalează cu ...doar o clipă.
Ei bine, înţelegeţi acum de ce afirm că am stat o clipă, la Paris, cînd era prea tîrziu. Dar decît deloc...
Pentru generaţia băiatului meu cel mic, o deplasare acolo înseamnă un drept cîştigat prin democraţie. Mie, încă traumatizat de ceea ce-a fost aici pînă-n ’89, mi se pare un privilegiu. Şi am realizat că Parisul poate deveni un viciu : ce vice impuni, dit Paris! Parisul creează dependenţă, deci; creează complexe; creează suspine interminabile. Din multe puncte de vedere...
Am fost, printre altele, pe acoperişul oraşului , în Turnul Montparnasse, la etajul 59 : de-acolo am văzut tot ce n-am putut vizita, cu piciorul, în clipa tardivă a deplasării. Ascensorul cel mai rapid din Europa te duce-n numai 38 de secunde sus, aproape de cer.
Am mai văzut, de-aproape, Turnul Eiffel – care seara este impresionant (păcat că acolo eşti agresat de negrii care vînd brelocuri cu monumentul şi machete luminoase, şi care uneori, chiar te-njură fiindcă nu vrei să le cumperi!); am fost încîntat de Montmartre ( cartier încă boem, cu pictori care te acostează, sperînd că-ţi vor face portretul, cu multe restaurante mici şi cu suveniruri delectabile); mi-a mai plăcut catedrala Notre Dame şi, în egală măsură, împrejurimile; m-au încîntat Luvrul şi piramida, Defense şi Sacre Coeur; dar, vai!, Gioconda a fost o decepţie!( prea mic tabloul, pentru imensul perete pe care era postat!). Tot o decepţie, Moulin Rouge – plus împrejurimile.
Am mers mult cu metroul ( într-o singură seară, fiul meu m-a cărat 42 de staţii, numai la-ntoarcerea spre hotel!) şi, sincer să fiu, am rămas uimit de cîţi negri şi asiatici vezi aici – peste 70% din numărul călătorilor. Noroc că staţiile sunt mici; şi, se pare, am nimerit într-un moment în care metroul era în renovare, peroanele arătînd mult mai rău ca la Bucureşti ( de altfel, nici la Roma sau Barcelona nu arătau grozav!)!
Arcul de Triumf – fără surprize. Am băut un vin pe Sena, pe un vaporaş-restaurant. E momentul să spun cîteva cuvinte şi despre restaurantele Parisului. Ele sunt foarte multe, evident, şi particularizate. Găseşti, cum e firesc, tot ce vrei, la preţuri pentru toate buzunarele : de la 5 euro , la 500 de euro; nu am vrut nimic din ce găsesc şi-n ţară, dar, recunosc cu ruşine, nu am avut destui bani (& destul timp) să-mi satisfac plăcerile de gourmet: am gustat puţin camembert, avocado cu crabi, mezeluri tipice, crepes cu de toate, lasagnia cu somon, ouă cu maioneză de-a lor – excelentă!, fileuri anchois, pastramă de raţă, deserturi din ciocolată topită, dulciuri diverse, printre care un ghimbir zaharat interesant, la un local chinezesc ; am vrut să mîncăm, într-o zi, la un restaurant cu specific românesc – Chez Christina – dar tocmai la ora în care ne nimeriserăm, acesta era în curăţenie... am băut pastis, cidru în trei variante (una din ele, excelentă!), vin, bere, ceaiuri, apă minerală. M-a surprins să constat că berea e cam la acelaşi preţ cu vinul şi sucurile. La Starbucks ( unde m-a dus băiatul meu) , cafenea celebră de la subsolul Luvrului, am degustat nişte băuturi reci pe bază de cafea, dar mai ales am rămas cu ochii la pungile atît de diverse ca aromă şi tărie, ale boabelor cu pricina...
Clipa mea franceză a fost inuman de scurtă : n-am decît o soluţie – s-o repet...Pentru că, repet, Parisul creează dependenţă...