Personaje de teatru rătăcite în proză

Sandu Romeo Narcis este omul care scrie romane cu ...reportofonul. Este, deci, un caz unic de ficţionar... documentarist.
De altfel, cunoscîndu-l, am observat că se şi mîndreşte cu metoda sa, teoria lui fiind că n-are sens să fabulăm, din moment ce realitatea ne oferă atît de multe subiecte interesante, atît de multe personaje gata născute, încît ar fi o pierdere de timp încercarea de a construi altele. În cartea lui de debut – Fănică şi popa , apărută recent la Universitas XXI – prozatorul băcăuan spune, la pagina 56, că valoarea unei cărţi nu este dată de cuvintele sofisticate, ci de cele autentice. Şi volumul numai de lipsă de autenticitate nu poate fi acuzat!...
Cînd vezi titlul volumului, te poţi gîndi, imediat, la snoavele româneşti, la isprăvile lui Păcală, la Petrică şi lupul, ori chiar la Ismail şi Turnavitu. Numai că eroii lui Narcis sunt incredibil de aproape de noi. Îi găseşti, zilnic, la un bufet de mahala, unde-şi trec zilele vorbind, bînd, certîndu-se şi împăcîndu-se. Am fost invitat la acel bufet şi autorul chiar mi-a făcut cunoştinţă cu o parte din personajele cărţii : mărturisesc, majoritatea păreau palide, pentru mine. Poate unde nu mă cunoşteau şi refuzau să se ...pună în valoare. Cert e că-n carte aceşti histrioni au viaţă şi substanţă, au personalitate şi culoare. Situaţia m-a trimis cu gîndul la pasajul acela din eseul lui Caragiale, Cîteva păreri, în care copiii dintr-o şcoală de mahala nu mai erau interesaţi de profesorul lor cu nas mare, după ce l-au desenat pe peretele şcolii, esenţializat – un nas şi o riglă. Caricatura punea-n umbră originarul. La fel şi-n lumea pestriţă, pitorească şi agitată, devorată de spovedanii deloc pioase, a cărţii.
Pe copertă , în mod inspirat, autorul a plasat o reproducere după cunoscutul pictor naiv Ioan Măric. Este emblema acestei comunităţi. O lume naivă, înduioşătoare pe alocuri, demnă de compasiune, cîteodată, dar şi rebarbativă, uneori. Spaţiul de joc – cîrciumi, baruri, bodegi, terase, cu nume simpatice, mai puţin blajine decît Hanul Ancuţei ( Patrocle, La căţeaua luşinată, Curcanul de aur etc.)- îndeamnă la epicizare bogată, cu puseuri de sinceritate stimabilă, dar şi cu histrionism ...logic. Strigătul de luptă (nedeclarat!) al ipochimenilor noştri este „ dacă beau, să beau destul, că de mor, să mor sătul!”, combinat cu „nu ştiu dacă mă pot ridica la toate nivelurile, dar de coborît, pot să cobor!”( ce i-ar fi plăcut lui Mazilu replica!).
Numele celor care alcătuiesc chisnovata distribuţie nu-s mai puţin acroşante : Bulai, Piş, Mahmurel, Puţac, Cîcîcea, Baba ş.a. Dar, în prelungirea lumii fără Dumnezeu a cărţii, cine credeţi că se poate aşeza? Fireşte, Popa. Doi popi, de fapt, despre care se spun lucruri dintre cele mai surprinzătoare (asta dacă n-ai citit Boccacio, Damian Stănoiu şi Caragiale) :” După cum vorbea, mi-am dat seama că ăsta ori e drac, ori e popă!”; Eu sunt colonel la instituţia cutare şi preot la parohia cutare, aşa că poţi să-mi spui părinte”; „părintele era şi patron al unei firme de pază şi protecţie”; „la cît e popa de afemeiat, nu m-ar mira să aibă o relaţie cu mama copilului” ş.a.m.d.
Cineva, la lansarea cărţii, găzduită de Biblioteca Judeţeană din Bacău, făcea trimiteri – în exces, credem noi – la opera lui Caragiale. Aş adăuga , comparatistic, lumea mahalalei lui G.M.Zamfirescu, Cezar Petrescu şi poate chiar Eugen Barbu. O lume pe care Sandu Romeo Narcis o stăpîneşte, cunoscînd-o şi observînd-o atent. Şi, de ce nu, imortalizînd-o în paginile acestui cvasi/roman promiţător.