Dau samă, în continuare, asupra opului napocan Viaţa teatrală în şi după comunism (coordonator, Liviu Maliţa). Mă gîndeam, înainte de-a lectura volumul, că n-am ce consemna, referitor al secţiunea sa secundă : după ’89, se zice, cenzura rămîne doar de natură economică. Şi totuşi...
Maria Ghitta demonstrează că epoca... supra-modernă a teatrului românesc, anul întîi de după şocul eliberării, nu a început spontan, nu a fost întîmplător, nu a scăpat din chingile neo-controlului ideologic. Cei care au anunţat pe micul ecran, emoţionaţi, „ Tiranul a fugit!”, nu erau inocenţi. Primul an de libertate al artei scenice, susţine atît de inteligent autoarea capitolului, era suspendat între „magia libertăţii şi frenezia lipsei de proiect”. Într-un fel, se aminteşte în text, libertatea e mai grea decît constrîngerea, deoarece omul nu mai are scuza impunerii, ci e forţat să îşi analizeze coeficientul real al talentului & verticalităţii. Mult-hulita cenzură, declarat, ori nu, a stîrnit, din cîte înţeleg, prin dispariţia ei, nu puţine regrete...
Alt autor antologat, Eugen Wohl se ocupă de dramaturgia naţională scrisă după 1990. Un subiect, pentru mine, incendiar. Fiindcă, dacă dramaturgia de dinainte ( mă refer la cea din perioada 1949-1989) conţinea, în bună măsură, piese nejucabile azi ( din motive de tematică), cea actuală, după părerea mea, nu va fi jucată peste două-trei decenii, din motive de limbaj. E normal să mai scapi, într-o piesă, un cuvînt deşucheat : o sută însă, cred că e prea mult...(vezi şi exemplul dat la pagina 341). Oricum, criticul n-are nici o vină pentru pornografiile care mustesc în piesele contemporanilor. Ca profesor însă, am un sentiment penibil cînd studentele mă întreabă de ce se vorbeşte atît de buruienos în dramele mileniului trei mioritic.
Domnul Wohl se ocupă cu seriozitate & aplicaţie de textele lui Macrinici, Saviana Stănescu, Zografi, Gîrbea, Nelega, Juncu, Caraman, Barbu, Crudu, Andreea Vălean, Peca, Gianina Cărbunariu.
Un studiu lipsit de menajamente, în stilu-i inconfundabil, ne oferă şi Miruna Runcan; ea se dedică aici instituţiilor de spectacol. Rememorează miniştri de resort (fix zece!) care n-au reuşit să facă mai nimic pentru instituţiile teatrale naţionale. E o criză managerială, după 1990, mai vizibilă (iertat fiindu-mi gradul de comparaţie!) decît înainte. Înainte erau directori ; acum trebuie manageri. Şi de unde manageri, cînd singura cu titlu s-a dovedit o conducătoare imperfectă de teatru?
Pe de altă parte, profit de ocazie să atrag atenţia că, printre longevivii conducători de teatre ai perioadei comuniste, s-au numărat oameni fără studii, dar cu instinct. Teatrul Giuleşti sau cel din Piatra Neamţ, stau dovadă.
Cel mai interesant articol publică, în această secţiune a cărţii, Anca Măniuţiu : ea încearcă o panoramă a teatrului independent din perioada 1990/2005. Şi tot ea arată că, lucru bizar, şi după 1990 cenzura comunistă ...mai acţionează!
Un exemplu? Excluderea repatriaţilor din teatrele în care se întorseseră fericiţi (Şerban, Vlad Mugur, Giurchescu, Adrian Lupu, Vişa) ; alt exemplu? Punerea în funcţii de conducere superioare ( Minister) a unor membri PDSR, PRM şi chiar...PCR! Ptiu!
Cum arată şi autoarea studiului, ce rost avea revenirea lui Hegedus, a lui Măciucă, Traian Iancu, Amza Săceanu , în structurile de decizie culturale? Şi cît de palidă a fost activitatea lui So rescu, ori a finului său, Ogăşanu? Să nu mai vorbim de Mircea Micu sau Mihai Ungheanu, care n-au făcut (chiar nu fac) decît rău mişcării noastre artistice!
Şi ca să nu credeţi că am fixaţii, vreau să reproduc un fragment din volum, citînd de la pagina 401 :” În 1994 pornea de la Cabinetul Ministrului Culturii spre judeţe, o circulară redactată într-un limbaj primar/agresiv , menită să atragă atenţia Inspectoratelor Judeţene de Cultură asupra unor persoane din ţară şi străinătate al căror scop este căpătuiala şi care ademenesc pe conducătorii unor instituţii publice în activităţi care-i compromit , aducînd prejudicii incalculabile instituţiilor în cauză”.
Volumul surpă în mine ideea că, după 1990, cenzura, în România, este eminamente economică. Despre argumentele personale, de om care trăieşte în continuare în teatre (ba chiar şi-n facultăţi de artă), cu altă ocazie.
Poza: http://fc02.deviantart.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu