Am stat în preajma lor...(II)

Pe MARIN SORESCU l-am cunoscut în 1975. Ţin bine minte anul, fiindcă atunci am debutat editorial, cu un volumaş de amintiri din armată. Soţia lui Marin lucra la tipografia care-mi scosese cartea şi a ţinut să-mi aducă primul, vestea. Cam atunci am devenit, o scurtă perioadă, chiar amici!
Recent, la un festival moldav, înconjurat de doi critici literari en vogue, am auzit opinii băşcălioase la adresa scriitorului. M-au surprins, deoarece Sorescu chiar a fost un scriitor important! A dat cîteva volume de versuri remarcabile, plus piese de teatru, un roman, şi eseuri de mare inteligenţă. A fost publicat în incredibil de multe ţări! Oricum, nu e un scriitor minor. A fost un efemer ministru, neimportant. Dar care dintre miniştrii Culturii au mulţumit pe toată lumea? Era însă, un om emotiv! Se exprima destul de greu, parcă n-avea încredere să rostească! Scena pe care declama magistral, rămînea hîrtia...
Lui Marin îi plăceau femeile frumoase; dar se intimida în faţa lor şi nu ştiu cîte victorii erotice putea avea, numai din cauza acelei incredibile timidităţi...
Am mai povestit, tot în scris, despre N. CARANDINO. Fruntaş ţărănist, om de cultură, gazetar de excepţie, teatrolog, traducător. Vorbea sclipitor! Şi, mai presus de toate, era şi coureur! L-am cunoscut la restaurantul scriitorilor, în anii 70-80 ; şi la Galaţi, unde venea des în vizită la o actriţă care stătea în apartament cu o scenografă la care veneam eu des în vizită...
Evident, a făcut puşcărie politic, pe vremea comuniştilor. Cu domiciliu forţat în Bărăgan.Apoi, reabilitat, secretar literar la teatrul de păpuşi din Brăila. În fine, redevenit cronicar teatral la Gazeta literară...Păcat că după ’90, cînd ţărăniştii se reactivaseră politic, el nu mai era lucid : ultima sa imagine, într-un serial al Lucicăi Hossu, era deprimantă...
Inubliabilă a rămas, nu numai pentru mine, personalitatea lui LEVON MIRAHORIAN. E adevărat, eram elev cînd l-am cunoscut, în casa părintească, unde venea adesea, în vizită. Tata fusese aghiotantul lui în cîteva jamboree internaţionale. Aveam şi fotografii cu ei doi, în costume de cercetaşi.
Mirahorian era un mare specialist în hipnoză şi alte ştiinţe oculte, neagreate de regimul comunist. Drept care era urmărit permanent de către Securitate. Cu toate astea, se pare că a reuşit o performanţă cvasi/comică : a plecat la un congres în Turcia, fără să aibă viză pe paşaport, hipnotizînd vameşii! (cel puţin asta susţinea, în şoaptă, într-una din vizite). Era masiv, avea o privire ucigătoare, care te străpungea de sub nişte sprîncene stufoase. Am asistat, odată, în casa lui din Cotroceni, la un tratament însoţit de...levitaţie! Păcat că tot ce pot povesti despre marele doctor, stă sub semnul incredibilului!...
Azi voi încheia seria de miniportrete (sau miniamintiri) cu HORIA LOVINESCU. Unul dintre rarii boieri care deţineau funcţia de director de teatru, în epoca „de aur”. Era rasat, vorbea cu un uşor accent franţuzesc (fără să vrea să pară snob!), aprecia un coniac fin şi o discuţie spirituală. Conducea teatrul Nottara fără pasiune sau risipă de energie : o făcea cu o vagă indiferenţă şi, culmea!, nimeni nu avea curajul să-i reproşeze asta – poate şi unde ţinuta lui no bilă impunea respect.
Era şi un foarte bun dramaturg – a lăsat cel puţin cinci texte de referinţă pe care, sper, noii regizori le vor redescoperi ; fiindcă e normal să nu mai jucăm piesele proaste scrise între anii 1950-1990 , dar nu-i moral să aruncăm şi copilul, o dată cu apa din copaie...(va urma)