Codul manelelor elegante: Ne descaltam in hol?...

...Iată o problemă cu-adevărat spinoasă, draci manelişti eleganţi! De cîte ori nu v-aţi gîndit, în timp ce un animal de musafir vă intra-n casă plin de cernoziom, pe tenişi, „iote, măgaru’, parcă dă el cu aspiratoru’, mîine” ; şi de cîte ori, cînd vă luaţi revanşa, nu observaţi în ochii gazdei priviri pervers/asasine, demne de marii torţionari ai istoriei?!
Din păcate, regula cere să nu pui oaspeţii să se descalţe, cînd îţi intră-n casă. O poţi face tu însă, sperînd că vor lua şi ei exemplu. Dacă nu se simt, apasă mai tare „pedala”, aruncînd fine aluzii de genul „ aveam un necioplit de socru care nu se descălţa niciodată, cînd venea la noi ; dar asta nu i-a servit la nimic : l-a călcat un tanc sovietic peste gumari, ca pedeapsă Divină! Bărbosu’ nu doarme, pravoslavnici dvs. !”...
Altă soluţie pentru rezolvarea curăţeniei domestice ar fi scoaterea covoarelor şi pitirea lor pe balcon. Plus lustruirea excesivă a parchetului. Astfel, nesimţiţii care nu vor să se descalţe, vor aluneca, la sigur, şi-şi vor sparge capul. În timp ce musafirul agonizează sub un calorifer, cu ţeasta şiroind de sînge, şi privire basedowiană, n-aveţi decît să vă apropiaţi de el şi să-i spuneţi, cu tremolo şfichiuit/punitiv :” Dacă te-ai fi descălţat, boule ce eşti, acum ai fi avut capul întreg!”. Retrăgeţi-vă rîzînd fals, ca la Operă şi mîncaţi un cîrnăcior, privind enigmatic spre Deşertul Gobi.
Evident, de Moş Niculaie, situaţia e ceva mai clară – se pun toţi bocancii pe casa scării, pentru ca Moşu’ să-i umple cu cadouri. Uneori, îi mai şi găseşti dimineaţa...De asemenea, la moschee, eşti obligat să te descalţi la intrare. Ciudat e că după slujbă, credincioşii nu-şi încurcă papucii!...
Să trecem la alt aspect : strănutul (& sughiţul) în public. Nu e ruşinos să strănuţi – mai ales dacă eşti răcit. DAR : tre’ să pui mîna la gură, spre-a nu arunca cu microbi în populaţie. E bine să-ţi ceri scuze elegant, la modul „dacă ştiam că strănut, n-aş mai fi ieşit din casă!” ; şi-n plus, trebuie să mulţumeşti urărilor cuviincioase de tipul „Noroc! Sănătate!” şi să te abţii să le auzi pe cele ireverenţioase & golăneşti, de genul „chef, tataie!”, „răcişi,’tu-ţi gura mătii!” sau chiar „nasu-n cur, găozare!”. Ce vină ai tu că eşti răcit? (mă rog, de-aia scrijelim şi noi pe acest colţ de hîrtie reguli de bune maniere, să le-nveţe mîrlanii...).
Nu e plăcut nici să sughiţi, în public. Mai ales dacă ai prin preajmă fo’ treizeci de retardaţi care vor să te vindece, speriindu-te. Metoda nu e bună, fiindcă în jumătate din cazuri se lasă cu infarct, epilepsie, delirium tremens, demenţă senilă, rigor mortis, impotenţă, urticarie, agorafobie şi alte chestii neplăcute. Un bunic de-al meu se vindeca, la sughiţ, bînd 140 de înghiţituri foarte mici, de apă. Se pare că număratul nu-i făcea bine şi, cînd îi trecea sughiţul, îl apuca demenţa – spărgea toate paharele care-i ieşeau în cale cu Alpenstockul! (de unde avea pahare nu se-ntreba nimeni: dar unde găsea Alpenstockuri, rămînea un mister!).
Nu este de bun-simţ nici remarca unei acrituri de nevastă care, asistînd la convulsiile soţului, care sughiţă deja de două ore, îi spune, vitriolant, ”să mai bei zaibăr cu găleata, beţivane!”. Omul nu va replica pe moment, din motive obiective (încă sughiţă); dar dacă are sînge-n el, cînd îi va trece blestemata de zdruncinătură, o va căpăci pe harpie cu sete veche & justificată, vorbindu-i, scrîşnit, despre binefacerile abstinenţei...
Nu ştiu dacă lecţiile-mi modeste, au eficienţă. Ceva-ceva însă, tot se lipeşte de voi, geniali cursanţi ai mecenatului neacreditat susţinut de Mandea. Şi-n fond, decît zece ani la şcoală, mai bine doi la şcoala bunelor maniere, nu?! Ergo, va urma...