Amestecate ...

Pentru oamenii de teatru care mai au dubii – cum o fi bine, să fii modern, ori clasic? – reamintesc un minunat citat din marele poet englez Pope : „Nu fii primul care încearcă ceea ce-i nou, dar nici ultimul care leapădă ceea ce-i vechi!”. Corect!
Ce ne facem însă cu cei care la tinereţe-s noi-nouţi, iar la senectute-s huliţi pentru conservatorism? Eu, culmea, mă simt unul dintr-ăştia : o dovadă – faptul că nu ader la piesele treimiiste cu pornografii. Poate şi unde am o cultură solidă, făcută în vremuri în care nu erau permise pornografii, pe scenă. Aş putea spune că este partea pozitivă a cenzurii comuniste.
Dar oameni de seamă, care n-au avut ghinionul comunismului (ludic fiind, alătur nume ca Sofocle, Goethe, Ibsen, Blaga, Meyerhold, Craig, Caragiale, Ion Sava etc.), s-au ferit să pronunţe, în scris, cuvinte jenante. Dar în epoca pornocrată, cine mai are timp de paseisme culturale?!...
¤
Un amic psiholog îmi spune că, după părerea lui, românul suferă de prestigită.
Românul paranoic, zic eu; ori cel inferior.
Omul echilibrat e conştient că 99,9999999999999999999999999999999999999999999% din populaţia globului habar n-are cine este el. Deci, lucid vorbind, n-are de ce să se bată cu pumnul în piept.
¤
Spirituală, cred eu, remarca lui J.M.Domenach, despre Atrizi :” La ei, catastrofa se moşteneşte, precum o bijuterie de familie!”. Cam aşa...
¤
Cînd se anunţa că artiştii nu vor mai putea cumula pensia, cu leafa, o grămadă de histrioni au sărit să-şi apere drepturile. Normal, nu?
Partea proastă e că, şi de data aceasta, au fost televizate sau consemnate în presă persoane care plîngeau cu lacrimi de crocodil că mor de foame, deşi veniturile lor depăşeau 7.000 de lei noi, lunar. O cunoscută actriţă a Naţionalului bucureştean, fan-Iliescu, se dădea de ceasul morţii cum că un creator moare artistic, doar odată ce moare biologic. Sunt de acord că au fost şi cazuri din acestea. Un actor prosper, specializat în revendicări sociale (deşi în perioada în care a fost ministru secretar de stat la Cultură, n-a făcut nimic pentru breaslă!), iarăşi se văita că nu e just, fiindcă n-o să mai aibă cine juca bătrînii în spectacole. Se va găsi, zic eu, iar septagenarul, oricum e prins în atîtea telenovele, încît nu văd o moarte a sa prin inaniţie, curîndă.
În fine, o histrioancă autoexilată în provincie, îi căina pe bieţii Radu Beligan şi Ion Lucian, care au nişte pensii de mizerie...
Rezerva mea vine dintr-o cunoaştere tristă, a realităţii foarte bunilor actori de provincie, condamnaţi să trăiască cu 7-800 de lei pe lună, după 15 ani de scenă, pe care nu-i compătimeşte nimeni. Cred că echilibrarea veniturilor, dacă e s-o facem justiţiar, nu cabotin, trebuie începută de ghinioniştii de jos, nu de la norocoşii notorii...
¤
Citesc în revista vrânceană Oglinda literară un articol dedicat lui Nicolae Bălcescu, din care aflu că marele nostru istoric devenise...agent englez, prin mijlocirea marii actriţe Rachel. Hm! Ce subiect teribil, năucitor chiar, a ratat Camil Petrescu, în romanul său Un om între oameni şi-n piesa Bălcescu!
Păcat că azi, în România, nimeni nu mai este interesat de teatrul istoric!