O carte mai mult decît utilă

Dacă în ultimul deceniu, cînd am avut ocazia să predau nişte cursuri în cadrul unor discipline complementare pregătirii mele, aş fi avut în mînă Mediopolisul lui Gabriel Mardare, sarcina mea ar fi fost mult mai simplă ; fiindcă volumul, bine documentat, echilibrat, în care informaţia se împleteşte cu reflecţia şi sobrietatea - cu umorul discret, va deveni un jalon în activitatea studenţilor de la Jurnalism & Ştiinţele comunicării; ba chiar şi-n activitatea cotidiană a ziariştilor profesionişti.
Dar o să-ncep prin a prezenta autorul , pe care l-am cunoscut acum aproape două decenii, cînd era redactor-şef la o cunoscută editură a Moldovei. Pare un om retras, dar care socializează... cînd nu te aştepţi; e un om de carte, de catedră, dar ştie să închege o conversaţie umoristică, fără reţineri; este un doct, dar şi un ludic, a la maniere de Luca Piţu; poate scrie profesionist despre orice, şi o dovedesc multele cronici de carte, teatrale, ori mondene, sarcasmele politice şi cursurile de jurnalism, semnate cu numele său real, ori cu pseudonime care de care mai năstruşnice ( Master X, Dr. Kulakov şi multe altele, pe care încă n-am apucat să le identific).
Despre carte : repet, este dedicată unui domeniu în care Gabi Mardare nu are mulţi concurenţi – analiza socio-politică a conceperii şi editării publicaţiilor. Şi, de fapt, este o analiză meticuloasă a întregului fenomen mas-media. Deşi cuprinde tabele şi scheme grafice, deşi utilizează – nu o dată – termeni din structuralism & semiotică, volumul se citeşte cu plăcere, fără dificultăţi de receptare. Fiindcă autorul are grijă să alterneze informaţiile seci, cu comentariile ironice. Titlurile multor capitole sunt atent/acroşant concepute – La început a fost cuvîntul...în multe exemplare, De la publicul bine temperat,la masa nediferenţiată, Dincolo de parabolă, antenele parabolice ş.a.m.d. , trecerea în revistă a tuturor genurilor şi subspeciilor jurnalistice, făcîndu-se cu exemple credibile şi gîndire personală.
Mari teoreticieni ai genului sunt citaţi cînd aprobativ, cînd ca pretext de a intra în polemică: informaţii selectate de G.M. trezesc în lectorul cvasi-avizat uimire, ori dorinţă de nuanţare; „ Forţa presei este cea mai mare din lume” – afirma magnatul Hearst. Dar la noi se ştie că presa-i doar a patra putere în stat. Atunci cînd chiar e.
„Două modele-i obsedează pe ziariştii noştri – Eminescu şi Caragiale”. Pe cei instruiţi, desigur : ceilalţi, nu puţini, din păcate, nu cunosc activitatea gazetărească a marilor clasici...
Alt citat celebru, inclus în carte, spune că gazetarul „seduce, pentru a educa”; eu m-aş mulţumi doar cu prima jumătate a definiţiei, zău aşa, deoarece seducţia îşi ajunge sieşi, nu mai are nevoie de o motivare suplimentară!
Altă meditaţie , a lui Gide, sugerează că jurnalismul înseamnă sacrificarea mîinelui, pentru azi: ideea există şi-ntr-o piesă a lui M.Sebastian, Ultima oră. Cu toate acestea, îmi aduc aminte de unul dintre gazetarii care m-au format, acum aproape patru decenii – Valentin Silvestru – şi care susţinea contrariul : publicaţiile serioase nu-s perisabile! Cîte monografii apărute-n 1970-2000 nu se bazează pe cronici şi ştiri din ziarele perioadei interbelice? Şi cîţi umorişti celebri – Hasek, ori Caragiale – nu au satirizat figura gazetarului infirm deontologic, ale căror elucubraţii nu aveau valoare nici azi, d’apăi mîine?
Dar nu pot fi epuizate toate ideile acestei minunate cărţi, în doar cîteva rînduri! Cumperi ziar, cumperi prestigiu interior – sună altă sentenţă a volumului. Aşa e. În Mediopolis înveţi asta.
Şi dacă la-nceput a fost cuvîntul, la final ce poate fi? Poate înţelegerea lui competentă. Fiindcă Gabriel Mardare formează nu doar jurnalişti, ci şi cititori de ziar/telemani profesionişti.
Presa înseamnă putere: decriptarea mecanismului ei, la fel...