Un actor care crede-n magia oralităţii

Am azi privilegiul să vorbesc despre un histrion aparte, om cuceritor, pedagog charismatic, conviv fermecător, recitator infatigabil : Eusebiu Ştefănescu. Am avut prilejul să stau, într-o perioadă, în jurul lui. Mi-o amintesc cu plăcere.
L-am urmărit, de-a lungul anilor, şi după ce viaţa ne-a împrăştiat prin lumea largă a boemei : era mereu la datorie, fermecîndu-şi anturajul. Îl găseai, la ore tîrzii, prin locuri diferite, recitînd. De altfel, cred că este un performer al poeziei spuse : ştie , pe dinafară, peste 500 de poeme, şi nu trebuie să-l rogi să ţi le spună; Sebi Ştefănescu creează one man showuri oricînd, oriunde, cu o poftă de-a muşca verbul, contagioasă...
Nu de mult am intrat în posesia volumului său Magister Vitae sau Magia oralităţii. E o carte surprinzătoare, care conţine o teză curajoasă, aş putea zice : în epoca în care cuvîntul, de multe ori, este abandonat şi se propune înlocuirea lui cu teatrul-dans, ori pantomima, actorul autor aduce un imn sincer, fanatic, oralităţii. Rostirii. Recitării. Monologării îndelungi. Oralitatea este, pentru Sebi Ştefănescu, Alfa şi Omega artei teatrale. Teatrul înseamnă vorbire. Spectacolul se axează pe rostire. Vorba este încărcată cu o combustie incredibilă, de multe ori, nevăzută, pe care Magister Vitae o descătuşează, uluindu-ne.
Printre consideraţii estetice, ori simple confesiuni de actor , sunt strecurate, des, citate din multele poezii pe care comedianul le ştie pe de rost şi nu se poate abţine să le împletească cu opiniile critice. În teoretician, recitatorul nu doarme niciodată.
Selectez, în continuare, cîteva citate care, cred, sintetizează ideile autorului ; şi cu care o să-mi permit, uneori, să intru în dialog: ”Oralitatea este condiţia originară a poeziei, dar şi a teatrului, dacă plecăm de la ideea că teatrul s-a născut tot din dorinţa permanentă a oamenilor de a intra în contact cu divinitatea” ( aici aş face precizarea că şi prin muzică sau dans poţi intra în contact cu Divinitatea – dacă e să intri!); “ Brook atrage atenţia asupra pericolului care-l paşte pe regizor atunci cînd, fascinat de talentul şi de personalitatea artistului plastic, poate să cadă în capcana lui, să aservească spectacolul scenografiei”( just, dar uneori nu este indicat nici să-l aserveşti actoriei!); “Nichita Stănescu spunea despre cuvînt că are spaţialitate. Scris pe hîrtie e mort, sec şi ineficace. Rostit, el atrage realul, îl edifică” ( mă tem că nu întotdeauna! ); “oralitatea e condiţia de bază a limbajului scenic” ( dar gestul? dar imaginea? Ce facem cu teatrul lui Bob Wilson?); “clipa de har a actorului durează două ore, el trebuie să atingă limita pe care nici Orfeu nu a atins-o!”(just! cînd poate!...); “Cuvîntul rostit, cuvîntul care bate aerul, pătrunde cald, în sufletul care-l primeşte”( acroşantă exprimare!); “Toată zbaterea cercetătorilor de a-şi disputa obiectul artei s-a făcut cu privirea întoarsă în oglinda realităţii. Dar, conform legilor refracţiei, în oglindă se vede invers”( corect!); “există un principiu al inimilor comunicante – şi el se regăseşte neapărat în teatru!”( frumos spus!). Ş.a.m.d., actorul-eseist ne supune atenţiei şi meditaţiei, cuvinte înaripate, că tot este el obsedat de îngerul lui Nichita...
Sigur că genul acesta de carte, axată pe verdicte – afectuoase, dacă putem spune aşa – dar clar, verdicte, nu poate găsi aderenţa tuturor cititorilor şi creatorilor. La paginile 66-68, spre exemplu, se face un elogiu socialismului, care mie-mi provoacă stări complet diferite; la fel, uneori se rostesc sentinţe ciudate, tip “cînd limbajul regizoral nu are oralitate, asistăm la un spectacol-lectură, cu actorii machiaţi şi îmbrăcaţi în costume”(pag.19: cum bine ştim, spectacolul-lectură se bazează pe oralitate!).
Volumul este scris, repet, cu farmec. Majoritatea ideilor rămâne seducătoare. Iar citatele cu care nu poţi fi de acord, fac lectura… vie! Şi devii şi tu, cititor, tentat de ispita ...oralităţii (adică, începi să dialoghezi cu autorul, aşa cum şi-ar dori).