Cînd eram mic, toată lumea mă-ntreba, prostindu-se (ştiţi cum, genul ăla de lungiri ale vocalelor şi supra-intonări tipice oligofrenilor ; de ce or fi crezînd majoritatea maturilor că ăia mici trebuie interogaţi cu accente de idioţi, n-am înţeles niciodată!) :”Ceeee-o să te faaaaaci cînd o să fiiiiii mareeeee?” La-nceput, răspundeam, sec : „Spion!”. Dar după ce a leşinat un unchi, de spaimă (pesemne, avea conştiinţa încărcată!), m-am hotărît să optez pentru ceva mai paşnic – „musafir!”. Şi trebuie să recunosc că am o vastă experienţă de oaspete profesionist. De-aia-mi şi permit să dau sfaturi...
În primul rînd, dacă o petrecere e anunţată la ora 19, nu te înfiinţa acolo cu o juma’ de oră înainte, ca să apuci mai multe ţuici; da’ nici nu veni după două ore, pretextînd că s-a blocat yala şi a trebuit să cobori pe balcon, înodînd cearceafuri. Ora 19, 15 este cea mai nimerită : nu ajungi primul, dar nici ultimul. Ţin minte că am fost invitat, prin 1988, la inaugurarea unei case. Toţi ne-am prezentat în vizită la ora stabilită ; numai oaspetele de seamă – fata unui ştab – crezînd că i se cuvine orice, a venit cu trei ore mai tîrziu. Lucrul nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă gazdele n-ar fi avut prostul obicei să nu ofere nimic de mîncare, pînă la sosirea ultimului. Drept care, la ora aşezării la masă, toţi musafirii erau mangă, deoarece se băuseră fo’ cinci litri de ţuică, pe burta goală. Petrecerea a fost compromisă : pe la miezul nopţii , unul dintre musafiri se găsea într-un vişin şi zicea că el face fructe neviermănoase, iar un altul, întors cu picioarele-n sus de doi zdrahoni, era lovit cu chelia de parchet , din două-n două secunde, pe motiv că aşa se bate cel mai bine ritmul muzicii (un marş teuton). Gazdele n-au suferit prea prea mult, fiindcă au adormit înainte ca unul din musafiri să vrea să-şi facă un ochi, pe aragaz, fără chibrit. Pompierii au rezolvat incendiul fără probleme...Şi totul, de la o impardonabilă întîrziere a oaspetelui (aşa-zis) de onoare.
De asemenea, trebuie să ştii şi cînd să te retragi de la o agapă : nu e bine să rămîi singur la masă şi să-ţi torni direct în glastră, rîzînd de cei care sforăie în jur ; se zice că cel mai bine e să te retragi cînd întrunirea a atins culmea strălucirii ei ; personal, cred că e păcat să pleci taman cînd totul e o.k. Dar dacă nu e nimic în regulă? Pleci imediat, pretextînd că ai uitat fasolea pe foc, ori că pisica a-nceput să fete şi n-are cine s-o asiste. Păcat c-aţi dat cadoul la-nceput!
Chiar, io zic că trebuie să ne-nvăţăm să oferim cadoul la final, cînd ştim dacă merită. Dacă nu, dăm doar juma’ de cadou – o peniţă de la stilou, doar o floare din buchetul de nouă gladiole, turnăm din şampanie într-un vas al gazdei şi restul o ducem acasă ş.a.m.d.
O altă problemă e să nu fim... distraţi, cînd ne-ntoarcem acasă : să privim bine în stînga şi-n dreapta, să ne-asigurăm că ne-ntoarcem în cuib cu pasărea cu care am venit – chiar dacă, de multe ori, am vrea să alegem pe altcineva, reavăn.
În fine, chiar dacă nu ne simţim flataţi atunci cînd gospodina se duce în bucătărie să spele vase şi scoate aspiratorul , să absoarbă frimiturile de pe masă şi oasele de pe covor, e elegant să ne prefacem că nu observăm brusca hărnicie a femeii, uitîndu-ne la televizor pe un program maghiar, pieptănînd căţeluşa pe balcon, dînd iama în butoiul cu gogonele sau dansînd cu soacra celui ce ne-a invitat, Braşoveanca. Sunt şi gazde care se simt ele jignite cînd vrei să pleci, şi-atunci apelează la subterfugii puerile, gen ascunderea paltonului în beci sau depozitarea pantofilor din hol, în frigider.
După cum vedem, nu e aşa simplu să fii musafir. Dar ceva mă face să cred că spion ar fi cu mult mai complicat . (va urma)
Eu cred ca tot şpion era mai interesant... că din ce-aţi povestit până acu despre mosafiri e tipic românesc. Mai puţin aia cu cuibu şi cu gagica altuia!... În rest, toate bune şi... aştept continuarea.
RăspundețiȘtergere