Goangele… lui Goangă

Titlul nu caută calamburul cu orice preţ;mi-am amintit de acest mare cântăreţ de operă şi pedagog, deoarece a fost un exemplu paradoxal, amestec de geniu şi gafă, de sublim şi poznă; azi, la atâţia ani de la trecerea sa în nefiinţă, să ne fie permis cu nostalgică ironie, să evocăm şi laturile umoristice ale personalităţii celebrului Petre-Ştefănescu Goangă (care a cutremurat lumea cu vocea sa inegalabilă).
Cel mai mare Rigoletto din istoria Operei române, neasemuitul dascăl şi muzician, inegalabilul anecdotist şi petrecăreţ, a rămas nu doar în istoria muzicii(şi-a spectacolului), ci şi în cea a…gastronomiei! Nu toţi cunosc aplecarea spre bucătărie a cântăreţului şi pofta sa de mîncare pantagruelică. O distinsă slujitoare a operei ieşene, mi-a destănuit, cu ani în urmă, că într-o reprezentaţie a partiturii verdiene, era cât pe ce să fie strivită (la propriu!) de voluminosul Goangă care, căzând peste ea (conform mizanscenei), n-a mai fost capabil să se ridice până cînd nu s-a tras cortina. Într-o altă seară nefericită, pe scena bucureşteană, de asemenea , lăsându-se în genunchi, i-a fost imposibil să revină la verticalitate, cerând ajutor maşiniştilor.
Acestea, s-ar putea zice, ţin de legendă; nu am fost martor ocular. Dar, din jurnalul meu bogat în personalităţi şi-n întâmplari neobişnuite, am spicuit o”felie de viaţă”, zic eu, amu zantă şi…consternantă!
Era pe vremea studentiei. Trăiam (cum am mai spus-o, cu alte ocazii) din publicistică. În”România Literară” colaboram la o rubrică plasată în josul paginii 2,intitulată ”Confluenţe”. Aici au semnat, cât a fiinţat supratitlul, cei mai mari oameni de artă şi ştiinţă ai ţării.
Evident, de cele mai multe ori , ei n-aveau timp să scrie ceea ce le ceream ; mă mulţumeam cu consemnarea gîndurilor pe tema confluenţei dintre literatură şi…obiectul lor de activitate.
Într-o zi, mi-am propus sa-l abordez pe marele Goangă care, pe vremea aceea, nu era doar solist al primei scene de operă a ţării, ci şi pro-rector al Conservatorului din Bucureşti. Maestrul mi-a dat, cu greu, o întâlnire în faţa falcultăţii, într-o zi de vară, pe la ora prânzu lui. Recunosc, eram emoţionat, căci nu ai ocazia să vorbeşti în fiecare zi cu o personalitate de un asemenea calibru.
Mi-a propus să discutăm pe îndelete la o cîrciumioară plăcută, situată între boscheţi înalţi, peste care adia o briză uşoară dinspre lacul Herestrău : restaurantul Bordei. Ne-am aşezat la masă toţi trei: Goangă, eu şi şoferul său cel chinuit (căci artistul îl boscorodea întruna , acuzându-l că nu are grijă de…pofta sa de mîncare).
Atunci am realizat că ipoteticul meu interlocuitor suferea de bulimie!Cumplită boală!
Maestrul a comandat , spre stupefacţia mea, numai pentru el, următoarele : 30 de mici, 4 fripturi, 2 omlete, 2 salate, două sticle de vin, două sifoane, jumătate kilogram de măsline, jumătate de telemea şi o cafea dublă. Eu n-am putut mânca , uluit, de profuziunea meniului : iar şoferul n-a îndrăznit să se atingă nici el de nimic - deoarece ştia ce l-ar fi aşteptat. În concluzie, legendarul muzician a hăpăit totul singur, într-o viteză incredibilă, spre disperarea mea - care-mi vedeam deja articolul compromis şi-a ospătarilor, care nu reuşeau să ţină pasul cu foamea artistului.
Pe plan gazetăresc, a însemnat un eşec. Dar faptul că am fost tolerat la masa lui Petre-Ştefănescu Goangă, în timp ce ”oficia culinar”, mi se pare că a fost o şansă. Pe de altă parte, această amintire mă obligă să mă-ntreb, cu oarecare tristeţe : câţi dintre cântăreţii români de operă ai prezentului , îşi mai permit, zilnic, repetarea acelei mese – obişnuite, pentru Goangă !?…