Niciodată n-am crezut că eroina tandemului Ilf Şi Petrov, canibala Elocika, ar putea exista în realitate. Pînă-n 98 cînd, montînd la teatrul din Baia Mare, am întîlnit acolo varianta ei maramureşană. O fată de viaţă, plinuţă, veselă, care te şoca, în prima zi, prin faptul că toate situaţiile cu care intra-n contact se puteau include într-una din cele trei expresii :”Meri în fras’, că n-ai valoare!”, ”Mă, nu vă stricaţi!” şi ”Sunteţi pă zonă?”.
Dacă un coleg îi propunea să îl viziteze, cînd e singur acasă, fata-i băga primul text ; dacă i se cerea să plece cu amicii la băut, trecea la propoziţia numărul doi. Dacă se-ntîlnea cu o cunoştinţă „pe Corzo”, trecea la textul ultim. În trei şabloane literare, domnişoara rezolva un univers.Bravo ei! Era de invidiat…
La antipod…oh, cîte fomei nu mi-au distrus nervii cu flecăreala! Ori cu monotonia inflexiunii! Sau cu sărăcia de informaţii a mesajului!
Am avut în institut o profesoară (om deosebit, altfel!) care vorbea timp de două ore, fără să spună nimic. Cînd mă duceam la cursul ei – rar! –îmi luam mereu de citit ceva uşor, să pot rezista. Am mai cunoscut, la Cumpătu, o duducă imposibilă! Slabă, uscată, vorbăreaţă, lîngă care, de te punea naiba să nimereşti, erai „un om făcut” : te duceai, după, direct la psihiatru ! Singura dată cînd i-a, ţinut companie, timp de cinci ore a făcut, mizerabil, două chestii : a povestit ce boli are şi ce tratamente se impun (am dedus că era campioană mondială la colecţionat diagnostice!) şi a mîncat , neîntrerupt. Am aflat chiar că, dacă într-o zi nu mesteca măcar zece minute, îşi periclita preţioasa-i existenţă (pînă la 45 de ani, cînd se pensionase, nu realizase NIMIC - deşi se afla la Casa de Creaţie, prin soţ!). Şi noaptea se scula, din sfert în sfert de oră, şi înghiţea un fursec! Brrr!!! Frigiderul tipei era plin de ouă pe care era caligrafiat, cu o cariocă mov : luni-14, marţi-15, miercuri-16…De asemenea, în raftul superior, împachetate în ziare, se găseau fripturi şi felii de caş însemnate identic(toate, aduse de-acasă, de la sute de kilometri, de parcă-n Sinaia nu s-ar fi găsit!). Să te ferească Dumnezeu!…
Bărbaţi atît de periculoşi prin locvacitate, nu cred să existe pe lume (excepţie – Florin Piersic). Şi e dovedit, cei mai tăcuţi oameni sunt reprezentanţii sexului tare. Mai ales la beţie. Am mai cunoscut un maşinist, tot într-un teatru din nordul ţării, care, la fiecare premieră, pe la 1 de noapte, se ducea în sala de protocol a instituţiei , unde se afla un bust de bronz al regretatului artist George Calboreanu şi, după ce-l întreba, inutil, ”de ce-ai murit, mă?” îl pocnea cu sticla goală de palincă în cap…(dimineaţa venea, primul în teatru, spăşit şi sfios, şi aduna cioburile).
Am întîlnit „masculi” care, în situaţii similare, strănutau de un număr fix de ori : 11, să zicem. Cînd uncheşul strănuta de 11 ori, baba se ridica şi-l ducea acasă, căci din clipa aceea nu mai era de stat lîngă el…Alţii, mai veseli, în situaţii identice, cîntă : dramaturgul Tudor Popescu, un om excepţional, mă avertizase : ”Cînd intonez Iancule, mare!, chemi taxiul!” Sau, amicul Didu Stăncioi, din Reşiţa, la beţie îşi chinuie companionii cu Căpitane de judeţ…Alţii fac…flotări cu bătaie (sic!) să se verifice dacă sunt, ori nu, ebrietaţi…Sau au arţag şi se iau de primul care le iese-n cale. Ori sunt plicticoşi, repetînd o aceeaşi singură frază.
Ce-i demn de admirat, însă?! Dacă fomeile treze & flecare nu-s impresionante niciodată, bărbaţii „originali” în momentele lor de laconism, au o scuză : ATUNCI, TRĂIESC CU ADEVĂRAT! O oră, două, trei, o noapte!–depinde cît ţine cheful.
Huo, cronofagelor! Cinste alter-ego-urilor ebrietate & descătuşate !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu