Găsesc în Jean Prevost o subestimare a publicului (nu neapărat de teatru). Exigentul frînc susţine că orice succes imediat al unei opere de artă este rodul unei neînţelegeri. „Opera de artă e admirată din raţiuni străine frumuseţii sale!”.
Să admitem : ce ne facem însă cu capodoperele care nu-s apreciate de contemporani? Situaţia lor e dramatică, nu a celor care au succes...
¤
Aflu că un tînăr regizor a montat, ca examen de clasă (la care însă a fost invitat şi public!) Aşteptîndu-l pe Godot de Beckett. Pînă aici nimic anormal.
Dar din textul celebru, junele a eliminat 3 personaje. Au rămas deci, două. Riscant. Hai să zic, din Apus de soare poţi scoate un sfert din eroi, că nu deranjează ; dar din Beckett, zgîrcit mereu cu distribuţiile textelor sale, e aproape imposibil!
Ce-aţi zice, spre exemplu, de un spectacol Conu Leonida faţă cu reacţiunea din care s-ar scoate eroinele (Efimiţa şi Safta)?...
¤
Cît am stat în Praga, anul acesta, între 28 mai şi 4 iunie, am văzut peste 30 de spectacole cu păpuşi sau marionete. Nici unul nu era jucat la paravan !
Cei care fac numai acest gen de teatru, ar trebui să se-ntrebe de ce.
¤
Am fost întotdeauna reticent faţă de reprezentaţiile care violentau publicul la modul infantil : am văzut cîndva o montare clujeană în care se tăia, pe scenă, la vedere, capul unei găini nevinovate – spectatorii din primele rînduri ţipînd, oripilaţi şi mînjiţi cu sîngele bietei aripate ; am mai fost la un spectacol bucureştean, prin anii 90, în care actorii erau puşi să te agreseze îmbrîncindu-te şi înjurîndu-te, de cum intrai în foyer ; te scoteau tot în brînciuri, de parcă erai Cetăţeanul turmentat, în actul trei al Scrisorii pierdute...Am mai văzut, chiar la Iaşi, o montare în care nu era indicat să stai prea aproape de scenă, din motiv de cal viu : animalul avea un anume tip de...alergie la lumina reflectoarelor, urît mirositoare. Nu de mult, tot la Cluj, o actriţă apetisantă a venit la mine şi m-a îmbiat să-i ating sînul gol : cînd am încercat să răspund invitaţiei, s-a prefăcut că-i ofensată şi mi-a făcut cu degetul, de parcă eu aş fi propus atingerea...
În fine, citesc recent că-n Capitală , la un teatru deschis la parterul unui bloc oarecare, se aruncă pe scenă (şi mai scapă şi spre public), într-una, cu muştar, ketchup, pufuleţi, pepeni, chipsuri, suc etc. Cronicarul recomandă, în finalul articolului „luaţi-vă locuri cît mai în spate!”. Mă rog...
Ideea nu-i nouă şi nici nu cred că poţi fi atent la mesajul unei reprezentaţii, cînd trebuie să te fereşti de jetul tubului de muştar care e îndreptat spre tine ; ori de pumnul vreunui interpret supărat pe burghezii care vin la teatru să se simtă bine. Am semnat şi eu, în vreme, vreo 15 spectacole interactive : dar erau destinate copiilor. Şi aceştia chirăiau fericiţi în sală.
Să-l pui pe Hamlet însă, să te stropească cu ketchup de pe scenă, iar Ofelia să ţi se aşeze în braţe, în sală, mi se pargesturi care nu te pot ajuta să cunoşti mai bine lumea marelui Will. Dimpotrivă...
¤
Şi-nchei la fel de „nostim” : într-un ziar central suntem invitaţi să vedem Hangiţa lui Goldoni, cu Constantin Cotimanis „în rolul principal”.
Pesemne interpretul face vreun travesti ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu