Cum, cit, cum, de ce vorbim la telefon?

...Depinde. În primul rînd, de ce fel de telefon avem – de jucărie, de ebonită, de-acum 45 de ani, fix post-revoluţionar, ori mobil de ultimă generaţie – cu cameră de filmat, reportofon, frigider şi calculator? Şi de cîte ori îl lăsăm pe apelant să sune? Iarăşi, depinde. Şi dacă ne deranjează, ori nu, dintr-o treabă importantă. Şi dacă vocea e blondă, ori gutural-oligoidă. Şi dacă e un telefon de afaceri, ori unul de la soacră. Dacă e greşeală sau farsă tîmpită. Vedeţi, nu-i aşa simplă chestia cu trestia lui Bell!...(mă refer la Bell ăla cu Grahamul, nu la ăla cu whiskyul!).
Personal, sunt un stresat al telefonului. Cînd sună fixul, ştiu că e un arghirofil, ori o rudă înapoiată. Cînd sună RDSul, ştiu că-i nevastă-mea (că numai ea are numărul). Cînd sună mobilul însă...na, că n-am cum să ştiu cine e...Nici chiar cînd mă uit pe ecran, că doar nu-i am pe toţi zăpăciţii în memorie.
Dar cum rubrica mea este una de educaţie şi nu de accentuare a narcisismului, vom purcede la sfaturi (am folosit idiotul cuvînt purcede, deoarece scriu rubrica asta de Ignat, şi mi s-a părut mai în ton cu guiţatul din jur). În primul rînd, cum ştiţi (fiindcă cititorii mei sunt oameni naivi, dar informaţi) nu e mumos să suni şi să-ntrebi, brusc „acolo cine-i, bă?” ; sau :”Costele, nu-ţi preface vocea, că te-am recunoscut, beţivane!” ; nu! Întîi te recomanzi, apelînd la o rebelă inflexiune vocală plină de ex-prestanţă :” mă numesc Spiridon Atîrgoviţoaie, sunt doctorand şi vegetarian, am IBANul RO778996644C0002 şi aş dori să vorbesc cu distinsul instalator de wc-uri Dănilă Papadopoulos–Bărzăune, tatăl a patru fete caste”. Astfel, dovedeşti că eşti bine crescut, sincer, şi-n plus, îl obligi pe apelat să-ţi ia cu 10 lei mai puţin cînd îţi montează colacul, deoarece lui nimeni nu i-a zis vreodată că-i distins ; unde mai pui şi că fetele, de fapt, sunt nişte pramatii ce n-a văzut Ferentariul!...(evident, cînd e vorba de un caz de forţă majoră, puteţi renunţa la perifraze : n-ar avea sens să vă recomandaţi cu asupra de măsură, cînd apelaţi pompierii, Salvarea, Fiscul sau Poliţia ; am avut un unchi care după ce că era bîlbîit, era şi-un maniac al regulilor de politeţe; pînă să apuce să lege, la tel. 112, o frază despre explozia unei butelii, s-a trezit că-n jur erau numai păşuni verzi, Maica Tereza şi, pentru contrast, o mîţă carbonizată).
O altă chestiune agasantă : nu sunaţi cunoscuţii pentru a le cere numerele de telefon ale altor cunoscuţi : eu cînd aud , brusc, „ zii şi mie cît are Pandele pe Orange ?”, mor! Mă astup – cum zic bănăţenii. Nu! În cazuri de-astea iei omul mai pe dedeparte, la modul „cînd mai bem şi noi un şpriţ de ţuică?” sau „ce-ţi face băiatul cel mititel, tot campion la oină?”, ori „s-a făcut bine agreabila ta soacra?” etc. Apoi o aduci cu politichie la genul „l-ai cunoscut pe Tudose, n-a apucat 55, săracul! Prea le punea pe toate la inimă! Dă-mi şi mie telefonul lui, să prezint condoleanţe familiei – aşa dezorganizată cum e ea!”...Că după aia, prostu’ care v-a dat numărul se-tîlneşte cu „mortu’” pe stradă şi dă-n bîlbîială, nu mai e treaba voastră...Ce, parcă gospodinele care fac infarct citind preţul la sticla de ulei, cer apoi daune magazinului?
Un alt sfat preţios : evitaţi să vorbiţi tare, la mobil, în ocazii care cer o oarecare discreţie. Nu-l pot uita pe preotul acela televizat căruia-i suna telefonul în timp ce ţinea slujba, pe buza gropii. Nu se face! Ideea că mortul oricum nu aude conversaţia, nu-i o atenuantă...La fel, te trezeşti în lojă, la teatru, că sună mobilul, strident, taman cînd Hamlet încearcă, zadarnic, să plece într-o lume mai bună. Pentru ca asta să aibă, cît de cît, o logică, ar trebui două telefoane : unul cu sonerie-marş funebru (pentru tragedii) şi altul cu semnal-hohot de rîs – pentru comedii. La drame...dar cine vă pune să mergeţi la drame? Nu-s şi-aşa destule-n viaţă?...
Acu’ vă las, că sună telefonul...

*foto: http://loup05.deviantart.com/art/Telephone-53520398