Despre boemii de ieri

Am mai vorbit cîndva despre boemii pe care i-am cunoscut la restaurantul Casei Scriitorilor din Bucureşti. Printre ei, la loc de cinste, distins / căruntul Pîcă, prietenul lui Pucă.
Nu, nu-s personaje din cărţile de copii, nici din desene animate : dimpotrivă! Viaţa lor era tot ce poate fi mai ne-educativ pe lume. Deşi Pîcă avea o prestanţă nativă, un păr alb, lins, cu rat, demonstra o sobrietate derutantă, care te trimitea la efigiile sacerdoţilor din Sadoveanu şi nu la beţivanii monahi ai prozelor lui Damian Stănoiu! ; ei bine, în esenţă, castul Pîcă era un machitor de primă clasă, care de la un număr de sticle încolo( nu folosea paharul, fiind jenant de neîncăpă tor!) devenea imprevizibil. Lîngă el, marele grafician Pucă, cu părul lung, negru şi mereu nespălat, cu barba neţesălată, cocoşat, în pardesiul lui uzat de sezon iarnă/vară, părea un Rasputin timid, făcînd un contrast agreabil. Pucă vorbea rar şi încet, Pîcă urla şi era pus pe scandaluri. Pucă avea realmente, talent, Pîcă se contura mai mult ca personaj, decît creator.
Trebuie să mai amintesc un lucru : pe vremea lui Ceaşcă, era efectiv un privilegiu să ai acces la restaurantul păstorit de doamna Candrea : acolo găseai de toate, mai ales prăjituri exce lente , la preţuri foarte mici. Acolo, dacă te nimereai, invitat de cineva influent, îi vedeai, de la cîţi va metri, pe Jebeleanu, Breban, D. R. Popescu, Blandiana, George Macovescu, Ivasiuc, Preda, Bă ieşu, Fănuş Neagu, Păunescu ş. a.
Să ajung însă unde mi-am propus : într-o seară, o familie distinsă şi tare iubitoare de poeţi, ajunge, printr-o ”fericită” întîmplare, la restaurantul de pe Calea Victoriei. După ore de pri vit & consumat, neinspiraţii laici îl invită pe Pîcă să recite, la ei acasă, aproape, la un whisky bun. Boemul, auzind că e vorba de whisky şi simţind că oricum, în curînd, va fi rugat să părăsească ( ca-n fiecare seară!), mai devreme localul acceptă. Colocviul părea că se continuă blajin, deşi trecuse uşor de miezul nopţii.
Ghinionul tuturor părţilor însă avea să capete, curînd, concreteţea unui căţeluş alb, flo cos, deloc terifiant, un fel de bidinea cinetică, surdinizat lătrătoare, care, ca orice cîine cu intuiţie, nu-l suferea pe musafir, hămăindu-l. Venerabilul poet, a băut liniştit o sticlă, a cerut să fie destu pată încă una, apoi, pe la orele 2 – 3 din noapte, s-a săturat să fie lătrat de micuţul animal şi a ca tadicsit să-i vorbească :
- -Auzi, javră, habar n-ai să latri! Învaţă de la nenea Theodor ! – şi invitatul s-a pus pe …onomatopee ; imita un fel de lătrat zgomotos, înfricoşător, care panica gazdele şi consterna, pe bună dreptate, cîinele.
Animalul, observînd că ceva nu e-n regulă, în seara aceea, în arealul pe care-l păzea, o ficial, n-avu de ales : înfipse colţii lui micuţi în glezna ( încercată a) beţivanului.
- A, nu ştii nici să muşti?!…Să te-nvăţ tot io, mă băiete!…
Şi, pînă să se dumirească gazdele, poetul îl ridică pe urmaşul lui Bubico la înălţimea buzelor lui unsuroase şi, vai!, îl muşcă cu sete. Căţelul , înnebunit de durere, începu să se-nvîrtă pe covor, schelălăind cumplit. Femeia, leşină ; bărbatul se înroşi de furie, iar Pîcă, simţind că se apro pie, IAAARRR???!!!, ora închiderii, mai bău un whisky şi plecă demn, precizînd :
-Paharul acesta, ultim, a fost pe post de antitetanos! La bună vedere !

Ce n-aş da să mai existe azi, în localul de la parterul Uniunii Scriitorilor, perdanţi cu un asemenea simţ histrionic!...