File dintr-un jurnal teatral

La moartea patriarhului Teoctist, un teolog a scris o tabletă, într-un ziar central. Tableta aceea m-a impresionat & culpabilizat. În ea ni se reamintea povestioara aceea cu călugărul care-şi mîntuise sufletul fiindcă nu-şi judeca aproapele. Nu-l osîndea. Nu-l condamna. Nu-l ponegrea. Nu-l condamna. Să nu poţi face asta, înseamnă să fii o natură cu-adevărat superioară.
Din păcate, noi, în teatru, n-avem acest privilegiu. De la director, pînă la spectator, parcă ne-ntrecem în a judeca pe toată lumea şi a da zilnic, verdicte: condamnăm eroi dramatici, scriitori de teatru, regizori, actori, scenografi, muzicieni, coregrafi. Cînd publicul nu ne aplaudă, îl înjurăm. Cînd criticii nu ne laudă, apelăm la ...(alt gen de) Sfinţi & Dumnezei.
Teatrul e conflict. Biserica – împăcare. Numai monahul de la Rohia lăcrima în finalul Scrisorii pierdute, crezînd că Nae Caţavencu se împacă cu Tipătescu, în timp ce poliţaiul strigă Muzica!...
¤
Găsesc printre miile-mi de fişe care tind să mă-ngroape, în camera de lucru, una care sună utopic : un (încă) tînăr regizor anunţă că va realiza integrala Shakespeare, pe scena unui teatru moldav. Intervievatorul întreabă, cu o prudenţă firească :” Nu e prea mult spus Integrală? Ce ar însemna?” „37 de spectacole, e simplu de înţeles!” – răspunde temerarul director de scenă. „În cîţi ani?” „ În 37 de ani!”.
Frumos proiect. Numai că după ce a montat al treilea text shakespearean, autorul integralei a dezertat, optînd pentru o funcţie de conducere...la Teatrul de Operetă!
Şi bietul Will a rămas, din nou, în România, fără integrală. Păcat! Eu zic că ar fi meritat-o...
¤
Dintr-o revistă recent apărută (Noua literatură, martie a.c.), spicuiesc cîteva rînduri ale unei tinere cronicărese. O fac din respect pentru oamenii de teatru care nu mai sunt tineri ; şi din respect pentru teatrul adevărat, care nu este dependent de mode & timp, tinzînd spre Olimp.
Tînăra atotştiutoare recomandă, mai întîi : „...de la 60 de ani încolo trage obloanele şi ai încredere că cei care vin vor şti să facă ceva”. Sigur că trebuie să ai încredere în tineri – de altfel, nimeni nu i-a persecutat, în ultimele decenii. Dar ce faci cu Rebengiuc, Ciulei, Pintilie, Andrei Şerban, Marin Moraru, Ştefan Iordache, Vali Seciu, Olga Tudorache, Cătălina Buzoianu, Dorel Vişan ş.a., care au ghinionul de-a fi depăşit 60 de ani şi care n-au bunul-simţ de-a trage oblonul?...
Alt verdict dat de juna comentatoare :”În momentul de faţă, teatrul din România plictiseşte!”. Aoleu! Chiar tot? Chiar şi cel al protejaţilor cronicarei ? Chiar şi al celor care nu trebuie să... tragă oblonul? Teribilă veste!...
În fine, vorbind despre un spectacol contestat şi adulat totodată (lucru e posibil în teatru !) ,intervievata explică, doct :”Nataşa din Trei surori face ...pipi în samovar. În contextul regîndirii piesei , era gestul care arăta exact totala sfidare a rafinamentului.Ce poate ţăranca absolută să facă?”...Chiar! Ca să arătăm că o eroină din Cehov e ţărancă absolută, o punem în postura care atît de tare a convins-o pe estetă. Pe considerentul acesta, toate personajele piesei ar putea primi sarcini aberante : Solionîi, cinicul absolut, va mînca progeniturile Nataşei ;Cebutîkin, beţivul absolut, va bea tot ce găseşte în samovar – chiar şi după ce a trecut pe-acolo Nataşa; Verşinin, nefericitul absolut, îşi va tăia gîtul cu briciul ; Olga, singurateca absolută va tăcea toată piesa, „vorbind” numai prin gesturi scurte; Ferapont, sclerozatul absolut se va scăpa pe el, nemaiajungînd măcar pînă la samovar...
E greu cu personajele astea clasice şi cu criticii ăştia contemporani, cînd ating absolutul!