Obsesia unui vers idiot

Cum viaţa-i stresantă, draci concitadini & draci colegi întru tra-la-la, vă e banal că ne trezim cu toţii, uneori, naiba ştie de ce, în zilele în care nimic nu anunţă dezastre psiho-somatice,cu cîte un vers imbecil, înfipt în memorie, ca un piron, ca un pickamer, ca un decret administrativ treimiist. Versul cu pricina se iveşte pe uliţa creieraşului nepregătit, care nu e programat pentru asemenea vremuri tulburi, cînd nu te-aştepţi. El te păleşte, apoi nu fuge : aşteaptă, sadic, să te vadă batjocorit de cei din jur, de soacră & vecinele veninoase, de confraţii sulfuroşi, de şefii obtuzi, de tine însuţi, de istorie ş.a.m.d. În asemenea situaţii, doar medicii de specialitate( care numesc fenomenul viermi de ureche!) şi oligofrenii (care nu-nţeleg nimic din fenomen) te privesc cu calm & simpatie!
Iată, unu’ cu părul alb şi cearcăne negre, îşi smulgea zilele trecute, prin Cişmigiu, peruca, fiindcă nu se putea debarasa de poetica informaţie „Nevestei mele i-a secat al laptelui izvor!”…Se ruga de trecători să-i abată atenţia cu strigături din Oaş,texte din Cimitirul Vesel ot Săpînţa, ţipurituri din Banatul montan, articole din revista Arici Pogonici (anii 1965-1975), nume tîmpite din cartea de telefon…geaba! Versul din El Zorab se înşurubase în subconştient şi refuza să părăsească interiorul tărtăcuţei nefericitului, ducîndu-l în pragul disperării. Nu s-a liniştit decît după ce nişte placizi milostivi, în halate albe, i-au dat cu Dero pe creier, ajutîndu-l astfel să ia viaţa de la început – atîta cîtă i-a mai rămas.
Da’ de ce să vorbesc de necunoscuţi, cînd colegul meu de facultate Ananie Gagu, cînd mă-ntîlneşte la Billa şi-mi ciocneşte cu putere căruciorul, strigă „Ia să-mi dai pe Murgu,vamă!”, rîde dement, apoi plînge deprimat la maximum şi aşteaptă, obişnuit deja, să vină agenţii de pază şi să-l urce în Salvare…Inutil am încercat eu să-i amintesc de boemia vieţii de student, de fătucele cu minijupă şi păr tapat pe care le curta, de profesorii pedanţi & examenele grele…La orice-i spuneam, el se răţoia la mine, belicos :”Ia să-mi dai pe Murgu, vamă!”.
M-am dus la Fisc, să-mi plătesc impozitul pe venitul global : doamna severă care ne-nvăţa cum să trecem sumele, pe ce poziţii, de cîte ori, epuizată şi ea, pesemne, de miile de nepricepuţi care-o solicitau, zilnic, la un moment dat s-a suit pe masa grea, de stejar, din holul administraţiei financiare, şi - a urlat, terifiant :”Ia-l pe ciocoi ca hreanul, şi dă-l pe răzătoare!”.Din cauza dînsei, Statul a pier dut ceva bani, în săptămîna aceea, bieţii contribuabili nemaidorind să intre în locaţia cu imprevizibili recitatori diletanţi…
Nu-i de rîs : de cîteva zile încoace, de cînd am observat fenomenul şi l-am analizat, am început să înţeleg de ce, la un moment dat, psihiatrii o iau şi ei razna, alături de pacienţi. Spre exemplu, cînd nevastă-mea mă cheamă la masă, îi răspund, aberant :”Ăştia din neam de bruneţi, suntem toţi des curcăreţi!” ; la insinuările cotidian/ sulfuroase ale soacrei, replic printr-un anapoda „gura tu de ce mi-o sărutai/ dac’ai vrut uitării să mă dai?!”; iar cînd fiu-meu îmi cere bani de discotecă, îl informez, sec : ”Fratele nevestei unui negustor/ a trecut odată, pe la casa lor!”.
Nu-i bine să ştii versuri din poezii şi cîntece, tată! Viaţa şi-aşa e destul de complicată…