O melodramă treimiistă

Nikita Mihalkov , al cărui film excepţional, Bărbierul din Siberia, tembeliziunea na ţională ne-a făcut surpriza să ni-l ofere nu de mult, spunea că toate peliculele sale sunt me lodrame : dar…cu mesaj!
Nu ştiu cum vine asta; melodrama-i melodramă şi are, prin definiţie, un mesaj; numai că mesajul ei, de multe ori, este …cam de joasă extracţie intelectuală.
Sunt însă şi piese de gen tulburătoare : Piciul lui Chaplin, Cănuţă om sucit de Caragiale, ori Niculăiţă Minciună de Brătescu Voineşti. Există reprezentante ale genului la care oameni de cultură, serioşi, exigenţi, plîng ca nişte pici ai lui Chaplin; sau ai lui Dickens. Una din ele m-a pălit în …luciditate nu de mult; şi ca să nu mă mai obsedeze, o aştern acum pe hîrtie, cititorule, fratele meu, dublul meu, amator în secret, ca şi mine, de prilejuri de înduioşare…
Am un ex-prieten care a fost, ani de zile, aproape două decenii, directorul unui teatru de copii. Teatrul, de cînd am montat eu prima oară în el, acum 25 de ani, avea o clădire mize rabilă: ce mai, numai a teatru nu arăta! De 25 de ani aud că va fi dărîmat. Fiindcă un teatru trebuie să arate bine. Dacă nu elegant – ca Luceafărul, ori evocator - ca Naţionalul, măcar îngrijit şi curat. Teatrul nostru însă era din ce în ce mai paraginit. Pînă într-o zi, cînd s-a luat decizia să nu mai se joace deloc în el, fiindcă viaţa micuţilor spectatori e pusă în pericol.
Apoi, după un an, s-a decis nici să nu se mai repete deloc acolo, fiindcă e în pericol şi viaţa actorilor. Clădirea, pustie, urma să fie demolată.
A apărut de curînd însă , un proprietar, din senin, care cere bani, ca să permită demo larea ei; şi bani nu-s. Deci, clădirea a rămas oarecum în picioare, pînă cînd se ia o altă decizie.” Unde-i melodrama?” – veţi întreba, intrigaţi. Păi nu vă grăbiţi, bre!...
Fiindcă clădirea nu e chiar pustie; ea are un fel de paznic ( un ins uşor handicapat, care doarme jos, la centrală) şi un apărător – un cîine maidanez pe nume Jeniţa. Ambii, în subzistenţa , neoficială, a directorului teatrului. Acesta, de două ori pe zi, le ducea de mîncare : ambii îl aşteptau cu înfrigurare şi-şi demonstrau bucuria revederii. Paznicul mai bea şi o bere, cîinele dădea din coadă şi-şi înfuleca raţia de mîncare pentru cîini, cumpărată de director. Am asistat de zeci de ori la întîlnirile celor trei, realmente emoţionante. Chiar răscolitoare!...
Din păcate, un teatru fără activitate nu are nevoie de personal: ultimul a fost pensionat directorul lui.
Catastrofă! Cine o să-i mai ducă paznicului, de două ori pe zi, pateuri şi bere? Cine o s-o mai alinte pe căţeaua Jeniţa, paznicul de nădejde al unei clădiri inutile? Cine o să-i dea de mîncare de-acum? Bietul fost conducător, cu lacrimi în ochi, se gîndea nu numai la mica lui dramă – pensionarea forţată, ci şi la marea dramă a celor doi …cîini aciuaţi pe lîngă teatrul închis. Ştiţi vreo soluţie? Eu nu o văd.
Iar melodrama relatată, acum constat, nici n-are mesaj, deci lui Mihalkov nu i-ar place. Dar ce, o melodramă trebuie să placă? Rolul ei e să te emoţioneze. Dacă eşti apt de emoţie, nu?!...