Un colectiv de universitari clujeni (coordonat de Liviu Maliţa), ce se gîndi? Ia să susţină un grant cu subiectul ăsta! Şi l-au făcut. Volumul – Viaţa teatrală în şi după comunism – a apărut nu de mult, la editura EFES din Cluj.
Am citit cartea cu frisoane, cîrcei sau sarcasm : alteori, cu placiditate, suspin amar , ori anxietate. Niciodată, cu amuzament. Mi-am amintit de zilele grele datorate cenzurii – şi ca regizor, şi ca scriitor. Deşi, cu ruşine mărturisesc, nu am făcut parte din rîndul dizidenţilor, ori al persecutaţilor opresiunii comuniste : 90% dintre montările & cărţile mele, nu au avut probleme. De altfel, în prefaţă ni se spune că nici opul de faţă nu este vindicativ :”cuminte, el se mulţumeşte să consemneze nişte mărturii, revelatoare prin simpla lor prezenţă”.
Dar cartea napocană mai este utilă, fiindcă tinerii noştri colegi habar n-au cu ce se mănîncă ...vizionarea cu comisie ideologică, spre exemplu, a unui text scris de D.R.Popescu – membru-n stafful Puterii de-atunci. Ea adastă asupra piesei Mormântul călăreţului avar, spre alt exemplu, încercînd să descopere cauzele interzicerii piesei & spectacolului, într-o perioadă în care acribia politrucilor nu avea percutanţă. „Cenzorul luminat şi artistul culpabil – iată semnul brutal al unei normalităţi pe dos”(inspirat grăieşte domnul Maliţa, în prefaţă). Fiindcă, se vede şi din carte şi din amintirile noastre (ale celor care trăitam cu cenzura-n casă!), membrii comisiilor de vizionare nu erau întotdeauna oligoizi : cei culţi, fie se erijau în complici ai creatorului incomod, fie închideau ochii cu atîta zgomot, încît te obligau să rămîi dator Instituţiei, practicînd temenele bizantine.
Altă schimbare de forţe observată de cercetători: în clipa în care în loja teatrului, se afla un greu al interdicţiilor, adevărata scenă devenea loja, nu scîndura pe care evoluau histrionii (cît de bulgakovian îmi sună asta, acum)!
Urmează dosarele de spectacol : Mormîntul călăreţului... (Braşov & Bulandra), Tulburarea apelor (Cluj), Conu’ Leonida...(Piatra Neamţ), Dimineaţă pierdută (tot Bulandra), O scrisoare pierdută ( Craiova), Mizantropul (Bulandra). Am văzut o parte din ele ; am cunoscut sistemul.Şi vreau să reamintesc doar cîteva ciudăţenii apărute pe traseul piesei către public, traseu bine vegheat de oamenii de ordine ai cenzurii.
Dincolo de cenzorii obtuzi, ursuzi, fricoşi, mai catolici decît Papa,existau şi inspectori – centrali, ori locali – care dezvoltau cu „suspecţii” relaţii de prietenie : teatrul dădea o masă, omul centrului închidea ochii. Alteori, se putea vorbi chiar de complicitate! ( fiindcă şi culturnicii îl urau, în sinea lor, pe Ceauşescu!). Mai exista o solidaritate sală/scenă.
S-au văzut cenzori/diletanţi sau cenzori/prudenţi. Cenzori luminaţi şi creatori vinovaţi. Am constatat că multe dintre interdicţii porneau din interior – actorii jigniţi şi comediene frustrate cerînd urgent anchetă...Critici sîrguincioşi puneau, fără să-şi dea seama, paie pe foc ( exigenţa lor căzînd, nu o dată, în reproşuri ...cu reflexe politice). Mai există în carte un episod absurd, kafkian aş zice, în care o capodoperă (Tulburarea apelor de Lucian Blaga) are nevoie de cîteva decenii spre a-şi croi, în fine, drumul spre rampă. În fine, ciudată mai e şi dispariţia caietelor cu procese-verbale de la vizionări, în majoritatea instituţiilor de spectacol trecute în revistă.
Despre cenzura de după 1989, în numărul viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu