Totuşi, de ce nu plec din România ?

Articolul meu o să stîrnească multe zîmbete de dispreţ ; fiindcă sunt sincer. Şi sinceritatea a rămas arma (dar s-ar putea spune şi arta) naivilor!
Păi, ce voi spune în continuare, e mai puţin spectaculos decît titlul . Dar simt nevoia să mă explic în faţa copiilor & studenţilor mei.
1) nu plec fiindcă acum e prea tîrziu ! Am vrut s-o fac la 33 de ani ; aveam ocazia. Nu mi-a reuşit. Acum, că mi-ar ieşi, cred că nu mai are vreun haz...Marele critic de artă Eugen Schilleru a vrut să vadă Parisul, Louvre-ul, Monmartre etc. I s-a permis asta, tîrziu, după 50 de ani. A ajuns la Paris, s-a aşezat în faţa muzeului Louvre şi...a-nceput să privească vizitatorii, bînd cafea după cafea. N-a avut curajul să intre-n muzeu, deşi şi-o dorise o viaţă! „E prea tîrziu să mai cunosc Parisul! Parisul meu!”- spunea Tudor George, într-un sonet pe care i-l dedicase. Aproape că îl înţeleg...
2) Nu plec fiindcă nu mă văd competitiv aici, d-apăi acolo ; fiindcă o viaţă am lucrat cu cuvîntul, am încercat să fac fraze subtile şi să-mi apăr gînduri complicate; pe scenă, la catedră, ori în scris. Nu mai am timp să-nvăţ subtilitatea, într-o altă limbă! Sau mentalităţi noi, ale unui alt popor...
3) Nu plec şi fiindcă nu am siguranţa unui cîştig financiar măcar cît este ăsta de-aici ; unii or să spună că-s comod. Posibil! Alţii or să spună că-s laş ; nu-i exclus! Dar o sumedenie de laşi „au întins-o” ; rămînem şi-aici cîţiva, să-i echilibrăm, nu?!...
4) Nu mai plec şi fiindcă, în fine, am o familie aici. Acolo...nu cred că ar mai fi posibilă. Tîrziu, am priceput că la o familie nu se renunţă.
5) M-am întîlnit recent, undeva în Europa, cu o prietenă cu care, timp de doi-trei ani, ne întîlneam ca să...rîdem. Rîdeam într-una. Ne mîndream chiar, fiindcă ne permiteam să rîdem ! Mi-a mărturisit că n-a mai rîs, de ani de zile. N-ar da bine. I-ar afecta afacerile. N-ar înţelege-o nimeni. Mda...(nici aici nu-s privit cu simpatie de cei fără umor : dar aici nu mai am ce pierde!).
6) Şi ca să vă daţi seama cît pot fi de caraghios, închei cu o confesiune ruşinoasă : de cîte ori plecam din ţară, abia aşteptam să mă reîntorc! Pesemne, unde am învăţat prea tîrziu să văd lumea.

Deci, îi admir pe cei care au reuşit, acolo. Fiindcă au avut, mai întîi, curajul de-a fugi ; şi apoi, curajul de-a învinge. Şansă, acolo, egal curaj.
Îi admir, la fel de mult, şi pe cei care au reuşit, aici ; chiar dacă pentru ultimii, şansă = pur şi simplu, noroc...

(foto: http://romania-club.deviantart.com)