Apel la memorie

Cum se vaită toţi de frig în jurul meu,mi-amintesc, printr-un „click!” sadic al resuscitării trecutului, cea mai umilitoare onomastică personală din viaţa-mi, nu lipsită de umilinţe.
Era în’ 86, la Bîrlad. De Sf.Ştefan (pe buletin sunt şi Ştefan). Invitasem în apartamentu-mi de două camere nişte buni prieteni care aveau sobe cu lemne în casă; aveau şi lemne; ergo, aveau căldură, zilnic.
Eu, ca omul ce stătea la bloc, pic de căldură în apartament. Era însă 27 decembrie şi nu vroiam să mă fac de rîs, în acea frumoasă, sărbătorească zi de nume, amplasată între Crăciun şi Revelion.
Am luat de la teatru vreo trei aeroterme; mai aveam şi eu una. Am lăsat gazul deschis toată ziua, şi tot nu era cald. După ce ne-am încins cu ţuici şi cîrnaţi (aduse de generoşii oas peţi) , parcă a devenit suportabilă temperatura camerei. Numai că, pe la miezul nopţii, cineva a observat că iese fum din contor.
Am scos repede toate aparatele din priză. Punînd mîna pe tabloul siguranţelor, m-am fript! Mai era puţin şi luam foc!…
Peste o săptămînă,am plecat la Bucureşti. Casa mea de-acolo era la fel de rece, deşi a veam încălzire cu gaz – deci, teoretic, puteam să dau drumul, oricînd, la foc. Numai că, poate-şi mai amintesc cei trecuţi de 35 de ani, pe-atunci nu era presiune la gaze!
Am vrut să sărbătoresc noul an(cu întîrziere scuzabilă), cu doi vecini : unul din ei făcu se rost -rara avis!- de o pastramă de oaie, care-atît de mult îmi place. Nu am putut prăji carnea! Focul abia pîlpîia ! Vecinul de sus a venit cu o… spirtieră de voiaj! Degeaba! A fost o cină ratată.
La televizor…n-aveai ce vedea…(Chişinăul părea un post ultraoccidental!). De citit … nu găseai cărţi, decît pe sub mînă…Şi chiar cînd erai cufundat în lectură, te trezeai că se lua lumina!
Începuseră să se vîndă bine vechile lămpi cu petrol – numai că nu se fabricau şi sticle de lampă, deoarece –teoretic- ne electrificasem, nu?!
Meseria cea mai rîvnită?Activist de partid – da’ n-apucai! Apoi însă, era cea de măce lar; sau chiar barman, bucătar, carmangiu. Îi dădeai un kil de vin (obţinut greu, tată! ,că pe piaţă se scosese vinifructul şi pelinaşul – poşirci care-aveau …4 grade!) lui Viorel măcelarul, îţi azvîrlea un pachet de carne „degresată”( pentru cei mai tineri : carnea DEGRESATĂ era compusă din doar 60%…grăsime); şi-i plăteai şi de două ori preţul, că altfel zicea că n-are. O cafea bună costa…o chenzină (pe piaţă nu era decîi „nechezol”); eu luam 950 de lei, la două săptămîni; ei bine, un pachet de jumătate Wiener (deci, nu din cea foarte bună!) era 700 de lei! (şi puteai avea ghinionul, cum am păţit eu cu un bişniţar din Iaşi, să fie şi falsificată!).
Un whisky bun era greu de obţinut : plus că avea cam acelaşi preţ cu cafeaua!…
O colonie de marcă? Iluzie!
Să publici o carte bună? Trebuia să debutezi la concurs! Şi-apoi, dacă te nimereai printre cei 1% norocoşi, te costau secretarele editurilor, plus directorii lor, plus tehnoredactorii, jumătate din cît luai pe volum (dar, ca să fiu cinstit, pe vremea aia luai!).
Dacă vroiai să devii actriţă, era aproape imposibil! (erau 160 de candidate pe un loc; da, de 80 de ori mai multe decît azi!).Plecări în străinătate? Greu! (deşi îi aud pe mulţi tipi zicînd că pe vremuri plecau toată ziua-bună ziua ; nu întotdeauna face cinste, con fesiunea…!).
Vroiai să montezi o piesă de suflet? Trebuia să ţi-o aprobe Consiliul Culturii ; şi puteai să n-apuci s-o pui în scenă niciodată…(nu ca azi cînd, de exemplu, Cris Simion, la 27 de ani, a şi semnat şase regii în Capitală; plus că a publicat, iute!, cinci cărţi!).
Morala? Să nu uiţi, nostagice Darie! Să nu uiţi!…