Cartea de teatru: Prin ţara Miticilor

Pe Ioana Pârvulescu o citesc, de mulţi ani, cu plăcere, în România literară. Deci era normal să nu-i ratez nici cartea În Ţara Miticilor, cu-atît mai mult cu cît este dedicată Conului Iancu – autor care mă obsedează, încă dinainte de-a fi alcătuit Micul dicţionar Caragiale (2001).
Autoarea are două calităţi : stil ( limpede şi totodată seducător) ; idei (de asemenea) acroşante. Volumul de la Humanitas este compus din şapte eseuri ; n-am putea spune că fiecare dintre ele prospectează un teritoriu necunoscut – dimpotrivă, şi moftul, şi gazeta, şi relaţia cu copiii, şi exilul au mai fost cercetate, în cărţile antemergătorilor eseistei. Pentru ceea ce eu am numit, cîndva, Caragialia, Ioana Pârvulescu propune sintagma (motivată) Ţara Miticilor. Repet, temele sunt cunoscute caragialeologilor : dar sunt readuse în discuţie cu o anumită prospeţime a viziunii , cuceritoare.
Aduc, în sprijinul afirmaţiei, citate concludente :”Un Dumitru în Ţara Miticilor ar face figură de Gulliver” (p.7); „Copilul e numit Domnul..., dar imediat ce creşte, numele lui se micşorează pînă la diminutiv”(p.8); „Lache şi Mache, un fel de Adam şi Eva ai lumii Miticilor”(p.12); „În fabula epocii lui, Caragiale pare a fi greierele, iar contemporanii săi furnici” (p.27); „Marile bătălii din Ţara Miticilor sunt întotdeauna verbale, cuvîntul moft doboară orice adversar”(p.29); „În viaţa de familie, tatăl e îndeobşte, marea absenţă, de aceea nici un copil din lumea lui Caragiale nu rosteşte cuvîntul tată, ori vreun echivalent drăgăstos”(p.30); „Spre deosebire de Creangă, care a impus imaginea soacrei demonice, martirizată punitiv, Caragiale prezintă soacra inocentă, martirizată inutil”(p.31); „În mod curios, fetiţe nu există în lumea lui Caragiale”(p.37); „Lumea lui Jupîn Dumitrache şi a lui Ipingescu se numeşte Vocea patriotului naţionale.[...]Lumea conului Leonida sună şi ea bine : Aurora democratică. Lumea capitalei unui judeţ de muntenu sună atît bine, cît tare :Răcnetul Carpaţilor.[...] A te face auzit este o calitate în sine.Ea aparţine răcnetelor şi gazetelor”(pp.49-50); „Totul e comèdie, chiar tragedia”(p.70);”Ţara Miticilor – impersonalitate de oglindă.Cum te apropii de ea, se însufleţeşte şi te arată pe tine. Toţi suntem acolo. De aceea, fiecare vede altceva în ea”(p.129). Ar mai fi, în deloc voluminosul op, şi alte observaţii interesante. Dar aş risca să scriu o nouă carte, din frazele acestei cărţi. Important e că volumul ocupă deja, pe rafturile caragialeologiei, locul lui, recent, dar nu lipsit de originalitate. În fond, nu cred că despre marii autori s-a spus, vreodată, ultimul cuvînt...
Sigur că în Caragialia (fie, Ţara Miticilor!) apar multe idei care se ciocnesc zgomotos şi tunetul micilor dispute se aude şi-n exegeze : spre exemplu, nu sunt de părere că-n cazul lui Tipătescu, ori Chiriac, „amorul nu e nici cît o mărgică”(p.9); poate la Rică (scuzaţi rima!), dar tejghetarul chiar suferă, cînd Veta nu-i acordă atenţie. Şi-n cazul prefectului din Scrisoarea...nu avem vreun indiciu că ar deveni frigid, în cazul doamnei Trahanache. Am iarăşi rezerve în cazul lui Spiridon care, zice autoarea, „plînge pe înfundate” din cauza bătăilor jupînului : Spiridon, în viziunea-mi personală, este un simulant, didascaliile comediei nearătîndu-ne contondenţele evocate în monolog. În fine, aş mai avea o rezervă legată de imaginea nopţii caragialiene :”una luminată vesel, zgomotoasă”(p.88) :cred că mai există şi o noapte terifiantă, născătoare de spaime şi deliruri, în proză şi teatru ; Miticii nu-s chiar atît de veseli, din moment ce nenea (Mitică) Anghelache face ce face, în Inspecţiune, iar la hanul lui Mînjoală se petrec lucruri necurate...
Dar cînd se vor pune criticii de acord, în Caragialia? Nevermore! – cum ar zice un anxietat al nopţilor din altă ţară...