File dintr-un jurnal teatral

La Rochefoucauld face o observaţie de surprinzătoare fineţe, asupra spectatorului – zic surprinzătoare deoarece nu ştiam că a avut răgazul să se aplece şi asupra lumii scenei : “Poate să ne placă teatrul fără să avem gustul destul de fin ca să-l apreciem ; şi putem avea gustul destul de bun ca să apreciem bine teatrul, fără ca teatrul să ne placă”.
Ca să traduc : publicul Comediei cu olteni (o piesă veche a uitatului Gh. Vlad), public numeros în anii ’70-’80, e clar că n-avea gustul fin, dar venea şi de două-trei ori să vadă hasmodiilea alea cu ţărani hîtri din Oltenia. La antipode, oameni de calitate – Valeriu Cristea, Horia Bernea – declarau că nu merg la teatru, deoarece : dezamăgeşte mereu aşteptările ( V.Cristea); e prea static(al doilea).
Ajunşi aici cu exemplele, vom vedea că fraza moralistului francez nici măcar nu-I un paradox…
¤
Venind la Piatra Neamţ, cu ani în urmă, Andrei Şerban a declarat că acolo e într-un exil …interior: “fiindcă acasă = unde e linişte; ori liniştea e numai în mine însumi”.
De meditat, deoarece uneori, în for(t)ul nostrum interior e un zgomot!...
¤
De mulţi ani – poate 15, poate 20 – n-am mai fost pe un stadion. La insistenţele fiului meu, merg să văd un meci la Iaşi, între Poli şi o echipă străină. Mărturisesc, aveam ceva emoţii : cred că la fel de mari precum cele pe care le simte un fotbalist adus de nevastă la teatru. Mă gîndeam totuşi că atîţia mari literaţi şi artişti au iubit fotbalul, încît oi găsi şi eu o brumă de spectacol autentic, în mult mediatizatul spectacol sportiv.
Deziluzie! M-am simţit stingher, încă dinainte de-a începe meciul : lume multă şi nu de calitate, spărgînd tone de seminţe şi vorbind nepermis de tare, ca să se audă „poantele”. Şi jocul era plicticos (deh, amical!) şi nici nu vedeam bine la una din porţi, şi trebuia să suport urletele celor din jur, care se credeau procurori profesionişti, puşi să ceară arestarea tuturor fotbaliştilor care nu dădeau gol. După ce i-au condamnat pe bieţii mingicari, au trecut la arbitri şi antrenori.
A lipsit spectacolul ; sau, poate nu l-am recunoscut eu. Oricum, nu-i pentru mine genul ăsta de reprezentaţie...
¤
Un profesor de teatru din Moscova spunea că regizorul are nevoie de numai trei lucruri : sănătate, sănătate şi sănătate. Corect!
Dar cerinţa poate fi valabilă şi-n cazul dramaturgilor, actorilor, scenografilor, maeştrilor de mişcare etc.
Şi totuşi, pe vremuri se pomenea des zicala cu scoica bolnavă care face perle. Fiindcă, pe termen scurt, maladia poate căpăta sclipirea geniului.
¤
Ce frumos spune Ioana Pârvulescu într-o revistă :”...Vedem mai des decît s-ar crede zîmbete fără omul aferent”. Cunosc şi eu din ăştia – şi nu puţini. Unii se ascund în spatele scuzei zîmbet profesional.
Să ne-nţelegem : dacă-i profesional, pentru mine nu mai e zîmbet. Zîmbetul musai să comunice o stare, o atitudine, o particularitate. Cei mai mulţi însă se prefac că zîmbesc, crezînd că nu se observă că, de fapt, e vorba de ipocrizie, stinghereală, timiditate, jigodism, libidinoşenie (poate aţi cunoscut, ca mine, şi oameni care rîd fals şi incontinent!).
Ce dor ne e, uneori, de un zîmbet sincer!