Critici –măcelari

Nu ghiciţi despre ce este vorba în episodul meu de azi, chiar dacă v-am întins o mână de ajutor! Credeţi că vreau să vă vorbesc despre un exeget dur? Nu. Ar fi prea simplu. Şi chiar banal.
Cazul pe care vi-l aduc în faţa voastră astăzi ţine de bizareria vieţii noastre literare şi nu numai. E unic în istoria generaţiei mele. Şi merită, deci, un pic de atenţie…
Prin anii 70, când intram în viaţa literară şi artistică, l-am cunoscut pe un quasi-conorăşean, pre numele lui A.I. Scria bine, făcuse o facultate serioasă şi se căsătorise cu o ieşeancă (pe care, ciudat, n-am mai întâlnit-o, de peste 25 de ani!) şi făcuse un copil. Publica des, în cele mai bune reviste literare; avea şi multe rubrici de specia litate la Radio Bucureşti. Totul părea să-i meargă „uns”.
Cu toate acestea, peste patru-cinci ani acest laborius-afirmat a dispărut, brusc, din lumea literară. Prin ’80 chiar uitasem de el. Până într-o zi, când mă duc, în cartierul meu din Bucureşti (Piaţa Domenii) la un magazin de carne. Acolo nu văd nu numai rafturile goale, ci şi un tip în halat alb (măcelarul!) cu o figură teribilă de cunoscută. Am o bună memorie; totuşi, nu ştiam de unde să-l iau pe blonziul înalt, cu perciuni ; mi se părea că şi el se uită lung, la mine. Deci, probabil că ne-am mai cunoscut.M-am plimbat prin piaţă multă vreme, frământându-mă această stupidă am nezie; cine era măcelarul acela care mi se părea atît de cunoscut şi care, sincer să fiu, nici nu putea fi înregimentat în partidul amicilor mei, deoarece, până-n’90 inte lectualii (adică, oameni săraci) nu-şi permiteau să aibă relaţii atât de ”înalte” … (măcelarii vânzând numai de sub tejghea, celor cu bani). Fiindcă am început neinspirat această amintire , desigur, o să ghiciţi acum că este vor ba despre criticul A.I. El era măcelarul din piaţă! Descoperirea m-a uluit pur şi simplu! Nici nu ştiam cum să-l abordez(îl jigneam oare, ecunoscându-l?), ri să mă prefac că nu-l recunosc (mă va acuza de conformism?) Pe de altă parte mă simţeam complexat în faţa lui, deoarece ştiam că este mai puternic decât mine, având o marfă vandabilă, ”la mare preţ”, nu flecuşteţe literar/teatrale, pe care nu dădea nimeni doi bani…
Să nu mai lungesc vorba : ne-am recunoscut ”pe faţă”; mi-a şi vândut două kile de carne (când i-am zis că n-am prea mulţi bani, s-a strâmbat şi mi-a creat senzaţia că-mi face un favor, dar unul ne -repetabil). Pe când începusem să depănăm amintiri, a intrat în magazin fostul mare portar de fotbal Voinescu, cu o sarsana uriaşă şi-a cumpă rat, tot ”prin spate”, nu mai puţin de zece kilograme de carne!…Am plecat repede, ruşinat…
Peste vreo două luni, m-am dus iar în piaţă ; am dat ocol timid şi circumspect măcelăriei. A.I. m-a văzut şi mi-a făcut un semn de nabab, gen ” hai, fie, vino, dacă tot ai şansa să mă cunoşti”!…Am intrat cu un pas stângaci: ştiam că doar poliţaii, securiştii , activiştii şi cîrciumarii sunt serviţi, în mod frecvent pe sub tejghea!
Omul meu era bine dispus; mi-a arătat un butuc de măcelar de vreo 60 de cm. diametru, înalt cam de un metru. Şi, mângâindu-l, a susurat: ”De-acuma-s cineva! Am butucul meu! AL MEU! L-am luat din banii mei, nu ai unităţii! Sunt mare, cu frumosul meu butuc!”…
Şi şi-a culcat capul pe el, sorbindu-i, cu nările fremătînde, tainicele arome…
Sincer să fiu, nu înţelegeam prea bine importanţa social/economică a butucului în viaţa fostului critic literar ; probabil însă că, datorită lui putea tăia carne mai multă şi, deci, vinde de trei-patru ori mai mult ; fapt, într-adevăr, plin de semnificaţii, dacă ne amin tim că atunci , prin ’80-’85 produsul se dădea, ”la negru”, de două ori mai scump! Mi-a mai vîndut, ca la milogi, un kil de carne, şi mi-a atras atenţia că-mi ia un bacşiş derizoriu, numai pentru al nu-l bârfi între foştii lui confraţi, pe la restaurantul Casei Scriitorilor – unde-ţi spusesem că mă opresc, des.
Peste vreo trei luni, m-am dus iar în piaţă ; nu mai era. L-am întrebat pe un alt măcelar ce-i cu el. Jumătate rău, jumătate ironic, carmangiul mi-a şuierat :”Nu te sfătuiesc să mai întrebi de acela!”…Apoi,tacticos, a început să taie cotlete cu o bardă ascuţită, vai!, pe butucul …colegului meu de cenacluri & tabere literare şcolare. Am dedus că A.I. fusese arestat; ori avea necazuri de alt gen.
Mă rog, viaţa literară-i fleac, pe lîngă jungla celor cu bani, a celor care aveau pu terea, prin carne, într-o perioadă în care nu exista, practic, carne pe piaţă, iar omul de rînd stătea la cozi, de la trei noaptea, la” adidaşi” şi coaste afumate!
N-am mai trecut prin Piaţa Domenii , alte trei luni. De-atunci, să tot fie vreo douăzeci de ani, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu acel critic literar promiţător, eşuat într-un măcelar cu contract determinat. Un poet din Iaşi mi-a spus că-l cunoaşte şi că lucrează acum la un partid renumit.Nu mai scrie critică, nici nu vinde carne : editează materiale propagandistice.
Oricum, în politică, îi vor folosi învăţămintele din ambele lui meserii. Şi din experienţa răscolitoare a umilinţei de-o viaţă şi a „supremaţiei” de o clipă…