Moartea unui artist

Michael Jackson nu mai e. A plecat prea devreme dintre noi.¤ Sau, iertată să-mi fie cutezanţa constatării, poate...prea tîrziu.¤ Zic devreme fiindcă la 50 de ani, un muzician e în formă şi rămîne capabil să dea lumii tot ce e mai bun în el, încă două-trei decenii. Zic devreme , deoarece Michael se pregătea de un lung turneu internaţional şi era dorit de fanii din lumea întreagă.¤ Zic tîrziu, pentru că a ratat retragerea cu torţe. Pentru că-n ultimii ani cînta prea puţin şi apărea în paginile de scandal ale gazetelor, prea mult. ¤ M-a amuzat (pardon de context!) declaraţia lui nea Nelu : ” Am constatat că se simţea bine în lumea copiilor!”. Se pare că exagerat de bine...¤ Oricum, va mai trece ceva vreme pînă cînd un alt muzician va obţine succesul său şi va fi numit Rege...¤ Că tot vorbim de veşti proaste : sunt panicoşi, bre, ori diversionişti, care nu pierd o zi fără să ne anunţe care-s „scorurile” la gripa porcină. A fost depistat al 24-lea caz! Ca să vezi! ¤ E doar 24, nu 240.000, bre! ¤ Dar că sunt 240 de come alcoolice, 2.400 de pneumonii, 240.000 de ciroze, 2.4000.000 de răceli, asta nu îngrijorează pe nimeni! Ăia 24 suspecţi de porcină vor duce ţara de rîpă! Ptiu! ¤ Plus că am vorbit pe net cu o amică din Mexic şi mi-a zis că acolo nimeni nu a auzit de virusul ăsta cu nume de şosea naţională! Hm...¤ Altă tărăşenie, zilele trecute : la tv erau filmaţi nişte peizani speriaţi, care ţineau în mînă bucăţi de gheaţă şi o arătau în cameră, zicînd că grindina a ajuns de mărimea „oului de găină”! Ba chiar o babă se ţinea de basma şi se văita că nişte bucăţi de-alea au lovit-o-n scăfîrlie şi putea să dea cotu’! ¤ Sigur că am toată compasiunea pentru bieţii săteni care se pomenesc cu grindină d-asta, duşmănoasă, pe terenuri şi căciuli : dar ăştia de la tv uneori, vrînd să arate grozăvia unui eveniment, îl supralicitează ducîndu-l spre ridicol.¤ Nimeni nu a zis că bucăţile alea de gheaţă erau bine venite la bufetul sătesc, pentru ăi de comandau whisky...¤ Să mai privim şi partea amuzantă a lucrurilor, năpăstuiţi de profesie! ¤ Iote, amuzantă, deşi ilogică, este reclama aia cu şeful care vine urlînd ca dementul la subalterni şi-n spatele lui, un funcţionar caraghios vrea să-l lovească cu o măciucă de plastic; şeful îl surprinde, îl pufneşte răsul şi iese ceva mai relaxat din birou. Din off se aude :”cel care-l face pe şef să rîdă merită un Golden Brau!” ¤ Scîrţ! Da’ poate merită o bere mai bună, măcar Heineken, ori Peroni, nu? ¤ Cît priveşte spectrul şomajului mioritic, vă dau două soluţii rapide :1) „armata angajează bucătari cu salarii peste ale militarilor”! – era titrată o ştire ; păi, nu vă e clar? Şo’ pă bucătăriile popotelor! Şi fiindcă am aflat că bucătarii cîştigă de trei ori mai mult decît soldaţii, propun să facem armata română numai din bucătari! – că de soldaţi oricum n-avem nevoie, decît cînd sunt inundaţii ; 2) „profitul din cerşit e de 30 lei /oră” – sună o altă ştire.¤ Deci, dacă cerşiţi doar 5 ore zilnic, scoateţi 4.500 de lei pe lună, salariu bun, pentru care nu trebuie studii, ci doar noroc şi moacă de milog.¤ Noi rîdem, glumim, dar de cele mai multe ori scroafa generică e moartă-n coteţ! Spre exemplu, un concitadin a ajuns la spital după ce a fumat...iarbă legală. Păi dacă e legală, cum să ajungă-n spital? ¤ Mai ştii? Ce, cînd bei multă ţuică legală, nu ajungi la UPU? ¤ Da’ fiindcă tot am ajuns în zona de subiecte care atîta place românului, ce ziceţi de cît de frumos şi-au intitulat sătenii din localitatea Runcu festivalul – „Logodna vinului cu ulcica”! ¤ Ca-n Omar Khayyam! ¤ Da’ nu-i prea lungă logodna asta, bre? Eu credeam că au ajuns măcar la cununie ! ¤ Şi fiindcă azi am început c-un star care nu mai e, o să-nchei cu unul care e, deşi nu e star : un rus de 39 de ani care a băut peste opt sticle de votcă – dublul unei doze mortale. L-au găsit în comă, cu peste 4 la mie alcoolemie! ¤ Doctorii l-au admirat pentru rezistenţă, şi l-au felicitat pentru că are...antrenament.¤ Vă e clar că-nchei aici şi mă duc să beau opt sticle de votcă : fiindcă vreau şi eu felicitări...Ţineţi-mi pumnii!

Partidul PROŞTILOR

ORDONANŢĂ : se înfiinţează primul partid UTIL din România – Partidul Proştilor. Asta nu înseamnă că se vor desfiinţa celelalte partide. Proştii formaţiunilor politice similare, pot rămîne acolo. Pentru început, ne bazăm pe propria incapacitate…
DEVIZELE noastre : prostiile-s trecătoare, Prostu-i definitiv ; vara nu-i ca iarna şi Prostu’ nu-i ca deşteptu’ ; sau Prost la prost cunoaşte!; numai împreună vom eşua ; şi, în fine, doar Prostia salvează România!…
PARTIDUL fiind, după cum îl demască şi numele, nedescurcăreţ, rămîne să se verifice zicala ex-prezidenţială „Prost, da’ cinstit!”. Asta nu înseamnă că lovim sub centură, încercînd să-l atragem în rîndurile noastre pe fostul, actualul, ori viitorul preşedinte al ţării : acolo unde muncesc dînşii acum, fac un mai mare serviciu formaţiunii noastre, decît ajutîndu-ne „pe faţă”!…
Suntem REALIŞTI, LUCIZI, OBIECTIVI : deci, nu vrem re-intrare-n NATO, în UE , în a treia dimensiune, ori în excesiv mediatizatul Triunghi al Bermudelor.Vrem colege fără bermude şi tanga; plus… Tanganika, o Europă mai accesibilă şi necreatoare de complexe finan ciare. Celor care au incipienta tendinţă de băşcălizare, le amintim zicala : la barza nătîngă, Dumnezeu face cuib inteligent!
Şi-apoi, minţile noastre-s odihnite, deci periculoase!…
Susţinem egalitatea între sexe, chiar dacă natura, cu unii a fost mai darnică…De asemenea, acceptăm minorităţile sexuale, cu condiţia să nu devină majorităţi!
Vom avea filiale şi atitudini filiale, peste tot. La nevoie, vom dobîndi gloria & complexul lui Oedip! Vom fi ludici, fiindcă Popa Prostu’ e din rîndurile noastre.
Primul congres naţional va avea loc la Caracal, în semn de comemorare a celor răs turnaţi în tragicul accident de căruţă. Viitorul congres va fi ţinut la Brăila, fiindcă acolo a nimerit şi orbul, d-apăi noi!…
Ca mascotă, am ales figura spiritualizată a domnului Brucan : e, dealtfel, primul care nu ne-a subestimat, în decembrie 89!…
Aşteptăm adeziuni , autocritici, demascări & autodenunţuri. Aşteptăm pro vincia. Sfidăm Capitala & Capitalul.
Nu primim sponsorizări, nu numai fiindcă nu ni le oferă nimeni : vrem să avem garan ţia că nu suntem manipulaţi. Nu spălăm bani şi nu spălăm putina : ţara are mare nevoie de noi, ca dovadă că preferă să se lepede de concurenţi! O vom sluji mereu, mizînd pe eternitatea noastră bineintenţionată !
Trăiască lupa pentru Parce!

File dintr-un jurnal teatral

Asist la Gala UNITER. Încerc un dublu sentiment – de mîndrie şi de tristeţe.
Mîndrie – fiindcă în loja Naţionalului sunt , de data aceasta, mai mulţi reprezentanţi ai unor case regale (şi nu foşti secretari de partid, ca-n alte ocazii) ; fiindcă pe scenă urcă mulţi oameni cu prestigiu, cu bani, ori şi cu una şi cu alta şi oferă diplome laureaţilor ; se văd smokinguri şi toalete luxoase; se bea şampanie ; se vorbeşte-n mai multe limbi ; ce mai, această serbare a teatrului e un model de cum ar trebui să arate chiar o... premieră (nu doar o premiere!) de teatru în România lui 2006.
Tristeţea-mi e produsă de o realitate dureroasă şi greu de corijat : mulţi, prea mulţi artişti rămîn, an de an, înafara palmaresului. Mai clar : să zicem că-n ţară se fac, în fiecare stagiune, cincizeci de spectacole bune ( nu e o exagerare, credeţi-mă !) ; să zicem că juriul vede cincisprezece din ele; alege cîte trei nominalizaţi pentru fiecare categorie (cel mai bun spectacol , ...actor , ...regizor, ... scenograf,...text etc.); ei bine, rămîn înafara discuţiei, inevitabil, cel puţin douăzeci de excelenţi actori, cel puţin zece directori de scenă , scenografi , dramaturgi ş.a.m.d.
În schimb, sunt favorizaţi criticii – cei valoroşi pot fi număraţi pe degetele unei singure mîini , şi regizorii radio/tv (care-s aproape aceiaşi, în fiecare an). Din acest motiv, se crează o inechitate : pentru un loc pe podium concurează (teoretic!) o sută de actori, douăzeci de regizori, cincisprezece scenografi, cincisprezece dramaturgi. Dar tot pentru un loc concurează (practic!) numai cinci critici sau cinci regizori ai teatrului radiofonic...hm!
Asta e regula jocului. Din păcate...
¤
Şi ca să nu ne depărtăm de subiect : ce i-o fi apucat pe 50% din premianţii recentei ediţii a Galei să mulţumească, în exces, tuturor rudelor, colegilor, vecinilor, tehnicienilor, portarilor de teatre, nou-născuţilor etc.? Săracă fantezie la discursuri mai au oamenii ăştia, tată!...
Şi o altă ciudăţenie : toţi se fereau de momentul în care Piersic va urca pe scenă. Evident, de teama proverbialei sale flecăreli. Ei bine, avertizat de 100 de ori, charismaticul palavragiu n-a confiscat discursul mai mult de 10 minute. Din păcate, Radu Beligan a depăşit – în laudatio – sfertul de oră şi, dacă nu-l chema Caramitru pe laureat, e de presupus că ar fi bătut jumătatea de ceas...Ca să vezi!
¤
Amicul meu B. se laudă peste tot că deşi spectacolul său e înjurat pe toate drumurile, totuşi, se joacă de patru luni, cam o dată la două săptămîni.
Eu am un spectacol în Iaşi care s-a jucat doisprezece ani, apoi pe motiv de boală şi dublu deces, s-a oprit. Recent, am fost chemat ...să-l refac.
Săptămîna trecută , trecînd pe la teatru, am văzut că era programat de opt ori într-o sin gură săptămînă! Culmea, nu ţin la această reprezentaţie de serviciu. Dar...
Uneori prefer să semnez o montare care se reprezintă de numai trei ori, dar are zece cro nici bune...
Greu să fii mulţumit, în lumea plină de nemulţumiţi a teatrului, nu?!...
¤
Încep să dramatizez (cam liber, ca-ntotdeauna) Soacra cu trei nurori. Ar fi a şaptea ten tativă Creangă. Lucrez cu plăcere, căci am un feeling inexplicabil de longeviv pentru hu muleştean.
La un moment dat mă-ntreb dacă Lorca a citit povestea : fiindcă ce-i Bernarda Alba a lui, decît o soacră terifiantă, aparent(?) – abordată în alt registru - din alt spaţiu şi timp?!...

Prostituate & manele...

Titlul rubricii de azi, draci lectori, mi-a fost sugerat de un autentic filosof al muzicii, celebrul Dan Ciotoi. Am aflat că dînsul este lider al formaţiei Generic.¤ Nu am ascultat niciodată formaţia cu pricina, dar nu-i timpul pierdut ; mai ales că liderul ei, pansează (din franceză, nu din spital) într-un mod şocant: „Aşa cum o prostituată este femeie, şi maneaua este muzică ”!. Hai că m-a spart! ¤ Multum in parvo,cum ar zice un strămoş al lui Ciotoi..¤ Dar ce te faci cu cazurile cînd prostituata...e bărbat? Am putea deduce că atunci, nici maneaua nu mai e muzică. Sau, dacă prostituata e sigur femeie, nu-i la fel de sigur că maneaua e muzică! ¤ Eh, sofisme...Vedeţi, întreg Aliotmanul se împiedică de-un Ciot(oi)! ¤ Alta, la fel de năucitoare : Nataşa Nuştiucumskaia, o femeie de 30 de ani, şi-a făcut himenoplastie şase ani la rînd, de ziua soţului, ca să-l facă fericit.¤ Cum ruşii-s mai mereu machiţi, acesta era mîndru nevoie mare că soţia sa este tot fecioară, de şase ani încoace, într-una. ¤ Gestul fetei mi se pare sublim, numai că medicii i-au interzis să se mai joace de-a virginitatea rediviva, fiindcă la ultima intervenţie era să moară.¤ Acum, Nataşa are de ales între o viaţă de deflorată resemnată şi mîndria islamică a soţului rus .¤ Vedeţi, e ca-ntr-o manea, şi povestea asta...¤ Tot din zona poveştilor incredibile face parte şi tragedia mecanicului de avion ucrainean, care a fost decapitat la noi, de elicea elicopterului căruia-i asigura service-ul. După atîta experienţă, să nu ştii să apreciezi distanţa la care tre’ să stai, departe de elicopter?! Hm...¤ Culmea ironiei e că dacă ucraineanul ar fi fost cu 10 cm. mai scund, scăpa. ¤ Morala? De-acu’ angajaţi pe postul ăsta numa’ piticanii, bre!...¤ Tot un fel de vaiet trist scoate şi Gigi Becali, care tot nu ştie cum va părăsi ţara, să se ducă la Bruxelles unde, teoretic, e europarlamentar.¤ Situaţia nu-i simplă : nu că ţin io cu Jiji, dar dacă l-ai lăsat pe liste, să candideze, acu’ nu-i poţi interzice să plece, nu?! ¤ Altă veste liniştitoare este că urşii ăia care intrau în frigiderul sinaioţilor, au început să fie îndepărtaţi, încet, dar sigur. Deja fo’ şase din ei sunt deportaţi în Argeş, unde e o climă apropiată de cea de la Predeal.¤ Acum, doar o parte infimă din locuitorii Văii Prahovei vor face atac de cord.¤ Teamă mi-e să nu-nceapă să parkinsoneze argeşenii ăia care se vor trezi cu blănoşi în beci...¤ Mai bine era să trimitem urşii în China : că ăia-s aşa de mulţi, încît nu mai conta un-deces, două, acolo...¤ În schimb, cei care merg acum în Făgăraş sunt sfătuiţi să poarte bocanci, ca să nu fie muşcaţi de vipere ( eu aş sugera picioroange, că-s mai sigure)...Şi la mare au apărut nişte păianjeni negri care au înţepătura mortală...¤ Domne’, da locuri turistice fără riscuri nu există, în România? ¤ Io, ca să fiu liniştit, cînd plec în concediu, mă-mbrac în scafandru : urşii se sperie teribil de scafandrii, iar viperele nu pătrund prin grosimea cauciucului, plus că nici gripa porcină nu intră pe gemuleţul ăla etanş...¤ Tot în costum de turist subacvatic ar fi bine să se echipeze şi ăia 115 rromâni din Belfast, care-s căutaţi de nişte xenofobi ţăcăniţi din partea locului.¤ Nu-nţeleg, noi suntem aşa ospitalieri, iar pe glob, unde ajungem, imediat suntem luaţi în şuturi de băştinoşi! Ptiu! ¤ Ce-ar fi să-ncepem şi noi să pumnim liftele care vin aici cu parai şi afaceri? Gata, m-am răzgîndit : trimitem urşii ăia în Irlanda! ¤ Să vadă şi ei cum e ...¤ Să-nchei cu două chestii şi mai jenante : de la ce credeţi că s-au luatără doi gurişti de populară, bre? De la cunoscutul hit Puşca şi cureaua lată. ¤ Aştept momentul în care se vor judeca soliştii noştri pentru Jaga-jaga, Suflecată-cată sau Alunelul...¤ Şi chiar închei cu damblagiul ăla care din New York care timp de şase ani s-a prefăcut că e...mama lui cea decedată, pentru a încasa 115.000 dolari. Huo! ¤ Aţi observat? Spre final am demonstrat că smintiţi sunt şi-n alte ţări: apreciaţi-mi patriotismul! ¤ Mulţumesc anticipat.

Andrei Şerban , regizorul-pedagog (I)

Scriu tîrziu despre destul de comentatul volum al lui Andrei Şerban, O biografie. E o carte importantă pentru oamenii de teatru, deoarece autorul a avut şansa să monteze mult, în multe, incredibil de multe ţări. Spune, la-nceput, că toată viaţa a stat suspendat între două lumi : România şi America, teatru şi Operă, regie şi pedagogie. Sper că va urma o continuare a Biografiei, deoarece regizorul e în plină putere creatoare, şi din 2005 pînă acum, deja a avut destule spectacole, work-shopuri,conferinţe şi ateliere care au incitat lumea...
Vorbind despre cartea sa, autorul ne-a prevenit că nu toate amintirile cuprinse aici sunt fidele realităţii: „Ştiu din teatru că, uneori, tocmai aspectele inventate dau poveştii un iz de adevăr”(p.8). Dar nimeni nu caută documentul în genul acesta de literatură specializată, nu?
În copilărie, a făcut teatru şi a regizat, chiar, spectacole cu liceeni( avea o viziune interesantă asupra lui Caragiale, dramaturg pe care, ulterior, l-a uitat). De-atunci, se pare, datează prima sa observaţie...teoretică : ”Paradoxal, o păpuşă poate avea mai mult suflet decît un actor, care uneori e prea vanitos”(p.21). Sigur că da! Dar şi păpuşarul trebuie să ştie să-i pună-n valoare sufletul. Ceva mai încolo, legat tot de păpuşă, Şerban povesteşte că un mare mînuitor, după ce scotea păpuşile din ladă, le ţinea o vreme lipite de frunte, ca să intre-n el spiritul păpuşii! Frumos!...
Compatriotul nostru a fost marcat, în primul deceniu ulterior plecării din România, de Brook şi Grotowski. Carte se vrea un omagiu indirect adus lor şi celorlalţu oameni de teatru celebri, care i-au deschis ochii asupra înţelegerii profunde a artei spectacolului. A reţinut că Brook spunea: „un actor mediocru se ascunde în spatele măştii ca să nu fie prins, ca şi cum ştie că ocupă locul altuia, prin fraudă” (p.37). Şi mai spune un lucru de bun-simţ, autorul cărţii, pe care în anii 50-60, nu-l pricepeau mulţi :”Nu poţi să fii Iago, dacă-l urăşti, dacă-l priveşti critic, din afară. Pentru a reuşi să-i dai viaţă [ca actor], trebuie să admiţi că potenţial, toţi îl avem pe Iago în noi”(p.72-73). Şi părerea mea e că interpretul musai să fie avocatul, nu procurorul eroului întruchipat. Tot despre histrion, mai atrage atenţia asupra unui pericol, pe care l-am priceput şi eu, încă de la 20 de ani, datorită lui V.Silvestru :”Dacă actorul se complace-n lacrimi, şansa e ca spectatorul să rămînă indiferent”(p.38). Nu zic că e nefiresc să plîngi, pe scenă; dar e greu, teribil de greu s-o faci artistic...
„Niciodată nu am putut să stau în sală, la o masă [ca regizor] şi să comand altora, vorbindu-le la microfon doct şi distant. Dimpotrivă, am căutat pericolul, acţiunea directă, iar faptul că eram pînă-n ultima clipă pe scenă, printre actori, m-a stimulat”(p.42). Da, e modul cel mai viu de-a conduce spectacolul. Dar nu toţi simt nevoia asta. Sau nu toţi văd ansamblul, amestecîndu-se în...detalii!
Un lucru care m-a pus teribil pe gînduri, chiar ma mîhnit, a fost următoarea constatare: ”În cazul lui Liubimov, ce e curios e că atîta timp cît a existat cenzura, el a funcţionat foarte bine. Brejnev l-a făcut să scoată din el tot ce era mai bun, mai creativ. Dar cînd a căzut sistemul, neavînd adversar,a-ncercat să-şi clădească o carieră în Occident. Dar, lipsindu-i motivaţia rezistenţei politice, energia sa artistică s-a diminuat şi talentul lui s-a stins, în timp”(p.52). Cred că e cumplit să fii martorul spectacolului stingerii unui mare talent!...De altfel, tot despre poltic, Şerban mai face o constatare la care subscriu cu ambele mîini : „Teatrul care se declară politic devine la fel de mincinos ca şi subiectul pe care-l demască”(p.52) . Şi cînd mi-amintesc că-n anii 80-90 totul trebuia să fie la noi, măcar teoretic, teatru poltic, circumscris festivalului muncii şi creaţiei libere „Cîntarea României”.
Dar undeva se şi contrazice, cred eu :”rolul artei e să filtreze trivialul vieţii printr-o viziune transparentă, să dea speranţă, nu doar să arate cît de sumbru e totul”(p.53). Dacă n-aş fi văzut Oedip, Purificare sau Tanacu...poate aş fi crezut că teoreticianul e de acord cu practicianul. Brook ar fi zis că „Diavolul în teatru se cheamă plictiseală”. Şerban nu e niciodată plicticos. Dar, cred eu, îi lipseşte, uneori, noima...Şi măsura. Lucru inexplicabil la un artist atît de talentat şi experimentat...
Tot aşa, vorbind despre o montare mai veche a Livezii, regizorul spune :”singurul meu merit e că am respectat indicaţiile lui Cehov şi am încercat să le-nţeleg, concret. Citind şi notele lui Meyerhold, am fost încurajat să dezvolt cu actorii o atmosferă de circ, de vodevil, o formă de teatru exploziv, total, care povestea nu o dramă psihologică, ci o comedie umană”(p.182). Viziunea este valabilă, desigur, dar ea nu e , totuşi, cuprinsă în didascaliile cehoviene ; de altfel, ar fi prea simplu ca un director de scenă din anul 2000 să facă o montare interesantă, doar respectînd parantezele autorului...Şerban se mai alintă, fireşte, fiindcă tot el povestea că nu era de acord cu Moni Ghelerter, cel care credea că dacă faci o distribuţie bună, restul vine de la sine. (va urma)

Andrei Şerban , regizorul-pedagog (I)

Scriu tîrziu despre destul de comentatul volum al lui Andrei Şerban, O biografie. E o carte importantă pentru oamenii de teatru, deoarece autorul a avut şansa să monteze mult, în multe, incredibil de multe ţări. Spune, la-nceput, că toată viaţa a stat suspendat între două lumi : România şi America, teatru şi Operă, regie şi pedagogie. Sper că va urma o continuare a Biografiei, deoarece regizorul e în plină putere creatoare, şi din 2005 pînă acum, deja a avut destule spectacole, work-shopuri,conferinţe şi ateliere care au incitat lumea...
Vorbind despre cartea sa, autorul ne-a prevenit că nu toate amintirile cuprinse aici sunt fidele realităţii: „Ştiu din teatru că, uneori, tocmai aspectele inventate dau poveştii un iz de adevăr”(p.8). Dar nimeni nu caută documentul în genul acesta de literatură specializată, nu?
În copilărie, a făcut teatru şi a regizat, chiar, spectacole cu liceeni( avea o viziune interesantă asupra lui Caragiale, dramaturg pe care, ulterior, l-a uitat). De-atunci, se pare, datează prima sa observaţie...teoretică : ”Paradoxal, o păpuşă poate avea mai mult suflet decît un actor, care uneori e prea vanitos”(p.21). Sigur că da! Dar şi păpuşarul trebuie să ştie să-i pună-n valoare sufletul. Ceva mai încolo, legat tot de păpuşă, Şerban povesteşte că un mare mînuitor, după ce scotea păpuşile din ladă, le ţinea o vreme lipite de frunte, ca să intre-n el spiritul păpuşii! Frumos!...
Compatriotul nostru a fost marcat, în primul deceniu ulterior plecării din România, de Brook şi Grotowski. Carte se vrea un omagiu indirect adus lor şi celorlalţu oameni de teatru celebri, care i-au deschis ochii asupra înţelegerii profunde a artei spectacolului. A reţinut că Brook spunea: „un actor mediocru se ascunde în spatele măştii ca să nu fie prins, ca şi cum ştie că ocupă locul altuia, prin fraudă” (p.37). Şi mai spune un lucru de bun-simţ, autorul cărţii, pe care în anii 50-60, nu-l pricepeau mulţi :”Nu poţi să fii Iago, dacă-l urăşti, dacă-l priveşti critic, din afară. Pentru a reuşi să-i dai viaţă [ca actor], trebuie să admiţi că potenţial, toţi îl avem pe Iago în noi”(p.72-73). Şi părerea mea e că interpretul musai să fie avocatul, nu procurorul eroului întruchipat. Tot despre histrion, mai atrage atenţia asupra unui pericol, pe care l-am priceput şi eu, încă de la 20 de ani, datorită lui V.Silvestru :”Dacă actorul se complace-n lacrimi, şansa e ca spectatorul să rămînă indiferent”(p.38). Nu zic că e nefiresc să plîngi, pe scenă; dar e greu, teribil de greu s-o faci artistic...
„Niciodată nu am putut să stau în sală, la o masă [ca regizor] şi să comand altora, vorbindu-le la microfon doct şi distant. Dimpotrivă, am căutat pericolul, acţiunea directă, iar faptul că eram pînă-n ultima clipă pe scenă, printre actori, m-a stimulat”(p.42). Da, e modul cel mai viu de-a conduce spectacolul. Dar nu toţi simt nevoia asta. Sau nu toţi văd ansamblul, amestecîndu-se în...detalii!
Un lucru care m-a pus teribil pe gînduri, chiar ma mîhnit, a fost următoarea constatare: ”În cazul lui Liubimov, ce e curios e că atîta timp cît a existat cenzura, el a funcţionat foarte bine. Brejnev l-a făcut să scoată din el tot ce era mai bun, mai creativ. Dar cînd a căzut sistemul, neavînd adversar,a-ncercat să-şi clădească o carieră în Occident. Dar, lipsindu-i motivaţia rezistenţei politice, energia sa artistică s-a diminuat şi talentul lui s-a stins, în timp”(p.52). Cred că e cumplit să fii martorul spectacolului stingerii unui mare talent!...De altfel, tot despre poltic, Şerban mai face o constatare la care subscriu cu ambele mîini : „Teatrul care se declară politic devine la fel de mincinos ca şi subiectul pe care-l demască”(p.52) . Şi cînd mi-amintesc că-n anii 80-90 totul trebuia să fie la noi, măcar teoretic, teatru poltic, circumscris festivalului muncii şi creaţiei libere „Cîntarea României”.
Dar undeva se şi contrazice, cred eu :”rolul artei e să filtreze trivialul vieţii printr-o viziune transparentă, să dea speranţă, nu doar să arate cît de sumbru e totul”(p.53). Dacă n-aş fi văzut Oedip, Purificare sau Tanacu...poate aş fi crezut că teoreticianul e de acord cu practicianul. Brook ar fi zis că „Diavolul în teatru se cheamă plictiseală”. Şerban nu e niciodată plicticos. Dar, cred eu, îi lipseşte, uneori, noima...Şi măsura. Lucru inexplicabil la un artist atît de talentat şi experimentat...
Tot aşa, vorbind despre o montare mai veche a Livezii, regizorul spune :”singurul meu merit e că am respectat indicaţiile lui Cehov şi am încercat să le-nţeleg, concret. Citind şi notele lui Meyerhold, am fost încurajat să dezvolt cu actorii o atmosferă de circ, de vodevil, o formă de teatru exploziv, total, care povestea nu o dramă psihologică, ci o comedie umană”(p.182). Viziunea este valabilă, desigur, dar ea nu e , totuşi, cuprinsă în didascaliile cehoviene ; de altfel, ar fi prea simplu ca un director de scenă din anul 2000 să facă o montare interesantă, doar respectînd parantezele autorului...Şerban se mai alintă, fireşte, fiindcă tot el povestea că nu era de acord cu Moni Ghelerter, cel care credea că dacă faci o distribuţie bună, restul vine de la sine. (va urma)

Ciofu, Viena si frica boema

Se pleacă mult peste hotare, mai ales în ultimii 14 ani. Aproape că nu există om de teatru care să nu fi văzut, de-a lungul timpului, măcar o ţară străină. Unii au colindat tot globul. Mă rog : chestie de box-office, manageriat, relaţii, mafie & şansă.
Dar nu despre cei ce au văzut pămîntul de la un cap, la celălalt, vreau să vorbesc acum : ci despre cazul unui actor oarecare dintr-un teatru de copii, care abia în 1990 a apucat să iasă din ţară ; şi nu-n Bulgaria, ci taman în Austria! Adică, în Occident.
Omul nostru – să-i zicem Fonfu T. Manole –ajunge el pe la Marginea Vienei şi nimereşte în faţa unei grămezi enorme de vechituri; da’ nu din alea uzate, ca la noi, ci lucruri încă bune, aruncate de stăpîni, din varii motive. Mormanul, deci, nu era păzit : Manole al nostru se aruncă cu voluptate în inima lui şi , disperat( nu aveau decît o oră oprire-n capitala Austriei!)nu se hotăra ce să ia cu el suvenir din (pînă atunci) putredul Capitalism…
În timp ce tocmai pusese ochii pe o frumoasă servietă de piele şi dădea s-o ridice din anonimatul grămezii, Necuratul îl aduce-n zonă pe directorul teatrului ; văzînd ce intenţii are angajatul său, liderul îl admonestează cu oarecare reţinută glacialitate :
-Domnu’ Fonfu, se poate, sunteţi un artist, nu un boschetar! Şi-n plus, reprezentaţi aici spiritualitatea română! Şi-aşa avem un prost renume prin împrejurimi, e bine să fiţi văzut luînd vechituri din gunoaie, ziua-n amiaza mare? Lăsaţi gioarsa aia la locul ei şi reîncadraţi-vă în grupul de vizitatori…
Artistul mormăi ceva sub formă de scuză şi se depărtă, spăşit, de apetisantul gunoi. Directorul mai străbătu cîteva sute de metri, apoi se-ntoarse. Culmea! Fonfu T. Manole era iar în mijlocul mormanului de hîrburi şi studia atent aceeaşi nenorocită servietă. Indispus, directorul teatrului a ridicat tonul, ba chiar a proferat şi unele ameninţări, referindu-se la faptul că era prima vizită în afara graniţelor a histrionului şi, nu este exclus să devină şi ultima.
Manole, oleacă mai convins, a exprimat cu sinceritate regrete pentru neputinţa de-a se abţine în faţa gunoaielor Vienei.
În fine,peste vreo trei ore, după ce au mîncat , s-au urcat cu toţii în autobuzul parcat în centrul oraşului şi au pornit-o spre localitatea care găzduia festivalul internaţional. La marginea oraşului, exact lîngă grămada aceea de gunoaie, şoferul a oprit brusc şi a dat să coboare.
-Ce s-a întîmplat? De ce-aţi oprit aici? – a întrebat, intrigat, conducătorul turneului.
-Păi, ştiţi…- a dat să explice, uşor jenat, şoferul – mi-a zis domnul Fonfu că a văzut aici o servietă taaareee frumoasă , şi ar fi păcat să nu o ducem cu noi, în ţară!…
¤
Spiritualul dramaturg Al.Mirodan răspunde într-un interviu ,la întrebarea „Ce vă caracterizează?”, în tonul său obişnuit :”Teama de frică!”.
Dincolo de redundanţa voită însă, am putea spune că nu există pe lume creator care se ia în serios „iertat” de teama cu pricina.
¤
Citesc în Dilema un grupaj dedicat boemilor. Subiect mereu generos. Am trăit printre ei. Am încercat, într-o vreme, să fiu şi eu boem. Nu mi-a ieşit…
Dar i-am studiat, sute de seri( mai ales la Restaurantul Uniunii Scriitorilor,la Berlin, la Athenee Palace sau la Peştera). Am stat la masă, nu o dată, cu Ahoe, Pîcă, Nuni Anestin, Pucă, Rauţchi, Cozorici, Taşcu Gheorghiu, Mitică Furdui, Al.Protopopescu ,Cornel Dumitraş, Tavi Stoica, Ion Vâlcu, Ion Enache ş.a. Azi, cred că nu e rău să treci pe-acolo ( prin Boemia); dar sigur nu e indicat să te stabileşti în ea …Boema te duce lesne la celebritate : dar vai, aceasta-i a personajului, nu a creatorului!

File dintr-un jurnal teatral

Mă bucur că a apărut, prin grija Floricăi Ichim şi a Doinei Papp, o carte despre cel care a fost importantul om de teatru Dan Micu. Am şi eu, destule amintiri legate de el.
Spre exemplu, prin 75-76, eram împreună la premiera tîrgu-mureşeană a Tragediei omului ( excelent spectacol al lui Harag, cu mulţi actori mari – Bacs, Tanai, Lohinsky ş.a.). După pre mieră – la care s-a ovaţionat 30 de minute! – am mers împreună la un frumos restaurant din centrul oraşului. Cu noi la masă era şi o secretară literară, care ofta şi ne repeta, agasant : „Voi nu-nţelegeţi ce aţi văzut! Nu ştiţi limba, nu pricepeţi TOT ce a fost acolo, pe scenă!”
La un moment dat, stimulat şi de votcile pe care le-am luat, în deschidere, Dan s-a cam zbor şit la unguroaică :” Ete, scîrţ! Nici limba lui Ibsen, ori a lui Cehov, n-o ştim, dar asta nu ne-m piedică să pricepem foarte bine ce-au vrut dramaturgii!”. Just…
Şi o altă amintire, nu prea plăcută : eram la un festival naţional Caragiale, prin 95, parcă ; la Teatrul Mic, condus pe-atunci de Dănuţ, se juca un spectacol cu un text nemţesc, montat de Vlad Mugur; în sală, la un moment dat, a-nceput să pătrundă un inadecvat miros de…carne prăjită. Nu, nu era un clou regizoral : jos, la bufet, cineva tocmai făcea… fripturi( mi-am amin tit de finalul Scrisorii pierdute a lui Ciulei, din 1972) ! L-am văzut, deodată, pe Micu, ţîşnind de lîngă mine şi urlînd, de se-auzea în sală :” Nesimţiţilor! Nu mai puteaţi aştepta pînă după spec tacol?! Vă dau afară!”.
Despre ultima etapă din viaţa artistului, autoexilul la Vâlcea, nu mai vreau să vorbesc, fiind că nu i-ar face nici lui plăcere…
¤
Soţia unui cunoscut actor din Capitală, părăsită de soţ, mă invită acasă , în centrul Capi talei, la o cafea ; îmi arată apartamentul – mare, luminos, cu gust aranjat, impecabil mobilat. O felicit , sincer, pentru casă.
Îmi spune că nu va mai sta mult acolo – e prea mare pentru ea! Şi nu pierde ocazia să-mi atragă atenţia că bărbatul ei ( încă nu-s divorţaţi, oficial!) a plecat din căsoiul acela superb decorat, cu ferestre ce dau pe Calea Victoriei, ca să stea cu iubita într-o garsonieră, într-un pod , unde n-au nici toaletă în cameră !
„ E posibil ?!” – se-ntreabă femeia. Nu-i răspund, să n-o posomorăsc. Fiindcă,vai!, e ! Iubirea transformă o chicinetă, într-un palat. Din fericire…
¤
Ce frumos ne reaminteşte Miruna Runcan , într-un volum recent :” Criticul trebuie să vadă , mai întîi, în debutant calităţile şi în celebritate, defectele”.
Sigur că da! Dar cîţi critici au curajul s-o facă?…
¤
În piesa lui Brecht ,Galileo se plînge : „dacă tot timpul îi învăţ pe alţii, eu cînd mai învăţ?”. Ştiind asta, mai fac cîte-o pauză de două săptămîni, între cursuri : să mai învăţ şi eu. Că, Slavă Domnului, cu învăţatul nu terminăm niciodată…
¤
Ca să vezi ce rol important poate juca vestimentaţia & machiajul în …prostirea trecătorului : am aflat cu stupoare, că statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate, a fost iniţial…a Ioanei D’Arc! Culmea! Cică doar i s-a adăugat, în atelier, o cuşmă, o barbă şi un buzdugan !
Si non e vero, e ben trovatto!

Din lumea celor care (încă) nu cuvîntă...

Ce să mai zic, văd că problema principală a omului a ajuns...animalul! Naşpa’! ¤ Păi numai săptămîna ce trecu se iviră probleme delicate legate de prietenii fără grai ai omului : am mai vorbit despre urşi. Aţi văzut oamenii ceia traumatizaţi, din zona Sinaia-Braşon-Mureş, care parkinsonau în cadru, arătînd cu degetu’ spre moş Martin & moaşa sa. Mai nou, blănoşii nu intră doar în curţi, ci şi-n case. Ptiu! ¤ Cum e să te trezeşti noaptea, să intri-n bucătărie încă moţăind, şi cînd să te-ndrepţi spre frigider, dai peste bestie, care rage fioros fiindcă ai călcat în terciul lui de fasole? Păi nu faci infarct? ¤ Da’ gata, sîmbătă furăm anunţaţi că vin nişte nenea cu tranchilizate şi-i pîndesc, îi înţeapă şi-i vor transporta în munţi, departe de lumea dezlănţuită...¤ Nu cred că va fi foarte simplu, deoarece trebuie inşi abili, camioane ţapene şi bani pentru trambalaj.¤ Mult mai simplu e să transporţi sinaioţii la morgă...¤ Da-nchei subiectul, fiindcă se vor complexa vînătorii, care oricum n-au voie să-mpuşte urşi, de cînd a murit Ceauşescu (că măcar atunci trăgeau, în numele lui!).¤ De ce-or mai plăti cotizaţii la AGVSP? Ca să împuşte popîndăi, stăncuţe şi măcăleandrii? ¤ Partea bună a invaziei– scad preţurile la vile-n Sinaia...¤ Că tot am vorbit de urs, hai să pomenim (şi) de rus :văzui într-o după-amiază, un caz disperat, cu o cetăţeancă subordonată lui Putin. Biata fomeie, avu proasta inspiraţie ca-n drum spre Grecia, să facă o escală pe aeroportul din Timişoara. Tîmpită idee! ¤ Ei bine, în timp ce i se încărcau bagajele în avion, cuşca în care se afla gingaşul ei pudel, s-a deschis şi, potaia a dispărut în imensitatea aerodromului. Rusoaica plîngea pe micul ecran, de ţi se înmuiau organele interne.¤ Ce-i de făcut? Comandantul aeroportului, cu o figură gravă, de judecător al unui lot interetnic de traficanţi de caviar, a declarat reporterului tv că bănăţenii au făcut toate eforturile să recupereze javra, dar aceasta, intrase-n pămînt.¤ Hm...S-o fi călcat f’un avion? ¤ Oricum, hazeaica a declarat că va da aeroportul în judecată. Îi ţin pumnii! ¤ Dar o-ntrebare tot arunc, că n-am ce pierde : ce căuta cu cotarla-n avion? Şi, mai ales, ce căuta la Timişoara, dacă pleca spre Grecia, din Rusia?...¤ E clar, e spioancă. Şi-n cîine avea ascunse documente secrete şi o reţetă de blinele...¤ Să trecem la...lebede : că nici cu astea nu e simplu. ¤ Parcurile bucureştene, văzui la tv, au fost populate cu agreabilele paseri. Evident, păzite, să nu tenteze iar, f’un magraon bulimic.¤ Ce mi-a plăcut, a fost că unul din îngrijitorii lacului pe care baletau silenţioasele, a recomandat vizitatorilor să nu dea lebedelor...gumă de mestecat! Ups! ¤ Recomandarea mi se pare utilă, deoarece, şi eu am avut lebede în cadă, şi am observat că atunci cînd mestecau gumă, se trezeau cu ciocurile lipite (încleştate) ; ori, se ştie, nimic nu-i mai înjositor pentru pasăre, decît să nu-şi poată cînta celebrul ei song de final...¤ Trecem la vaci : am văzut cu silă nişte fermieri care tîrau o biată animală, în faţa ministerului agriculturii, protestînd că trebuie să arunce laptele, fiindcă nu-l cumpără nimeni. ¤ Bun! Ai o problemă, rezolv-o, dar de ce chinui animalul, care-a leşinat în centrul Capitalei? ¤ Şi de ce să arunci laptele, cînd mii de copii şi-ar dori un pahar, şi nu-l au? ¤ Cît priveşte gripa porcină, zic şi eu, ca domnul Astărăstoaie : e cam prea mult tam-tam. Au muritără doar o sută şi ceva de oameni, pe tot globul, de gripa rîmătorului. Ei şi? ¤ De cancer mor de o mie de ori mai mulţi! ¤ Sunt şi-n România 12 cazuri, într-o lună. Dar cîţi au diabet? Ori ciroză? Aud? ¤ Încheind vesel, cum ne e felul : felicitări Urziceniului, pentru performanţă. La mai mare! ¤ Şi nu-l lăsaţi pe Vadim să vorbească-n Parlamentul european – că ne facem de rîs.¤ Pa!

Cu ursu’ la poartă şi Elodia în căutare

Eu nu mai înţeleg ce se-ntîmplă-n România! Am văzut azi, la Ştiri, două veşti năucitoare :
1) la Sinaia, o femeie plîngea de supărare, fiindcă s-a trezit cu ursu-n casă, în aceeaşi zi, de două ori! Ptiu! Şi nu e singura; urşii au prins tupeu, ies pe drum, vor de mîncare într-una, sperie turiştii, sperie locuitorii oraşului, sperie...legile nenorocite ale acestei ţări în care n-ai voie să ucizi un urs, în schimb el are voie să te sperie, lovească, chiar omoare. S-a spus că aceşti criminali trebuie prinşi şi duşi undeva, departe de lume. Bun!
Dar cine-i prinde? S-a precizat, tot la Ştiri, azi după-amiază, că trebuie constituită o comisie; apoi, această comisie musai să supravegheze comportamentul fiarelor, timp de două săptămîni. Abia apoi comisia poate decide mutarea bestiilor blănoase! Şi, pesemne, va mai dura o săptămînă pînă vor fi prinşi infractorii şi deportaţi...
Es timp, locuitorii şi turiştii din zonă stau cu frica-n sîn şi se roagă la Dumnezeu ca fiarele să nu nimerească TOCMAI în casele lor...( cam cum ziceau bucureştenii, în timpul bombardamentelor din ’44, “du-i, Doamne, la Ploieşti!”).
Deci, evitaţi Sinaia, pînă vor fi mutaţi urşii; despre turiştii străini...care străini? Cine-s acei kamikaze care mai vin, pe banii lor, într-o staţiune terorizată de fiare nepedepsibile?...
2) tot azi am văzut grupuri organizate de căutători, porniţi în descoperirea...Elodiei Ghinescu. Iar? Eu cred că cineva, dornic de intoxicare cu senzaţional ieftin, o scoate pe supramediatizata avocată, periodic, ca să facă rating.
Explicaţi-mi, ce rost mai are AZI, această tembelă căutare? Dacă n-a fost găsită timp de un an, credeţi că printr-un miracol, se va descoperi tocmai acum cadavrul nefericitei Elodii? Nu mai scăpăm de această fantomă?

Da’ ce, parcă de urşi scăpăm?! Şi ăştia-s vii, şi lesne depistabili!...
Dumnezeu cu mila!...

Leacuri sigure de prelungire a vieţii!

După o vîrstă, cică e bine să fii precaut. Eu n-am fost niciodată, chiar cînd nu apucasem vîrsta aceea; dar, de ce să mint, de cîteva luni, de cînd am aflat că sunt posesorul unui conglomerat de diagnostice care i-ar face invidioşi pe marii ipohondri ai lumii, mi-am zis că nu strică să ţin diferite regimuri care , după cum aud, merg la sigur.
Am început cu apoterapia. Ăsta e simplu : dimineaţa, înainte de spălatul pe dinţi, bei 6 pahare de apă plată. Dacă poţi să faci asta măcar trei luni, ai scăpat de orice bau-bau! maladiv, inclusiv cancer sau tuberculoză – zice prospectul. Regimul nu era chinuitor. Cu toate acestea, nu l-am putut ţine decît patru zile. În a cincea, am avut o criză de demenţă, am spart paharele şi am aruncat apa pe fereastră. Apoi, am băut o juma’ de pălincă. Pesemne, nu eram pregătit pentru apoterapie...
După ce m-am calmat, am început un tratament şi mai uşor, recomandat de o persoană înţeleaptă, care a tratat mii de pacienţi rurali, cu rezultate urbane : în fiecare dimineaţă, tot pe stomacul gol, într-o lingură măricică, pui jumate oloi de măsline şi jumate, zeamă de lămîie. După o lună de tratament, cică ai ficat de bebeluş. Eu nu m-am putut convinge, deoarece după doar o săptămînă am renunţat, trecînd pe calmante. Naturiste, se-nţelege. Iar despre uleiul de măsline...să nu mai aud. Nu dau vina pe regim, ci pe mine – care niciodată nu-s pregătit pentru ce e mai bun şi sănătos pe lume! Of!...
Într-o seară, pierdut, pesimist, singur pe lume, mă duc la o tavernă prietenoasă, care-mi mai oblojeşte rănile. Acolo, mă zăreşte la un moment dat o amică şi după ce mă priveşte, cu milă, o oră, se decide să mă salveze : mă cheamă la ea acasă dimineaţa, să mă vadă un bio-energo-terapeut celebru, sosit din China, care are un aparat miraculos – îl ţii în buzunar şi toate bolile fug de tine, iar energia-ţi revine şi pofta de viaţă, idem. Curios, dar şi disperat de halul în care ajunsesem, mă duc : străinul mă supune la teste, îmi arată nişte foi colorate, din care reieşea că nu-s bolnav, dar nici sănătos, şi-mi prescrie nişte plasturi, nişte vitamine lichide şi un aparat micuţ, care-mi va regla cîmpurile bio-magnetice, pînă la moarte. Dau o sumă consistentă, dar îmi zic că merită. După o lună, era să mor, în mare, la Neptun. Am renunţat deci şi la aparat, după ce am deşertat un butoiaş de vin alb, rece, sec şi gratis ( că era sponsorizat de un magazin naturist)...
Acum, mai am o speranţă : am citit în Formula As că reţeta longevităţii este cu totul alta : cică tre’ să bei zilnic, ciorbă ...fără foc. Adică, zeamă de varză în care razi diverse legume şi apoi o deşerţi în 7 borcane, o bagi la frigider, şi haleşti cîte un borcan pe zi, dres cu smîntînă şi condimente naturale. Nu e rea ideea. Numai că nu am zeamă de varză.
Rugaţi-vă s-o găsesc, cît mai repede ; pînă atunci, mă dreg cu nişte rachiu de gutui, ţinut 12 ani, în butoi de dud...

Messenger News

Adauga id-ul " messnews " in lista de messenger! Vezi cele mai importante stiri din tara si strainatate din peste 14 domenii de interes. Nu primesti mass-uri sau buzz-uri. Vezi stirile in dreptul statusul. Update la fiecare 4 minute. Service provided by Messenger News & www.bogdanulmu.eu .
Atentie, acest serviciu este activ doar pentru utilizatorii Yahoo Messenger

Mai trecu un vot...

Domne’, se tot zice că e criză, că lumea n-are după ce bea apă, se reduc salariile pînă şi la fotbalişti, dar prăpădim zeci de mii, dacă nu sute de mii, aiurea, cu votul! ¤ Ne e clar, înainte de ziua cu pricina, că nu se vor prezenta la urne nici măcar 50% din cei cu drept de vot; e sigur că secţiile vor sta, cîte-o oră-două, aproape goale; deci, ce trebuie tipărite atîtea buletine de vot, de ce-i nevoie de atîtea secţii şi comisii? ¤ Concret : duminică nu s-au îndreptat către secţii nici măcar un sfert din cei aşteptaţi. Nu e vesel. Nici rentabil. ¤ Personal, mă duc la vot întotdeauna, cînd am dreptul ( că o perioadă, nu eram în localitatea de reşedinţă). Nu e de laudă, nici de ocară. ¤ Dar, repet, am şi eu un drept, şi nici de ăla să nu profit?! ¤ Am văzut un reportaj, duminică, pe o plajă, la Mamaia : o tipă se bronza şi răspundea reporterei că nu se duce la vot, fiindcă-şi face nervi. E-te, scîrţ! Şi dacă ies candidaţii care nu-i convin, nu se enervează? ¤ Alt cetăţean iresponsabil spunea, mîndru de el, că nu se duce fiindcă nici nu ştie cine-i pe listă : păi dacă s-ar fi dus, ar fi aflat, fiindcă pe buletine-s tipărite toate numele candidaţilor, nu?! ¤ Io propun ca p’ăştia care nu vor să-şi exercite acest drept, să-i excludem de pe listele viitoare, făcînd economie astfel la toner, hîrtie, indemnizaţii pentru membrii comisiei, nervii reporterilor tv & ai telemanilor etc.¤ Ce te faci însă cu ăştia care vor să voteze ...de mai multe ori? Duminică s-au întocmit 60 de dosare penale pentru aşa-zişii turişti electorali. Ptiu! ¤ Deşi, într-un fel trebuie înţeleşi, că la altfel de turism n-au acces...ăsta era singurul pentru care nu dădeau, ci primeau bani.¤ Dacă nu intervenea poliţia, evident...¤ Mda...¤ Ce să mai zic despre vot? La Neamţ cică s-a votat binişor deoarece li s-a promis celor cu pătrăţel pe buletin o ... plimbare cu Telegondola. Ups! ¤ Aşa, da! ¤ Ar putea lua exemplu şi Iaşiul, promiţînd celor ce votează o degustare în cramele de la Cotnari, ori Bucium...Ori un masaj thailandez în sonora staţiune Purcica...¤ Altă trăznaie : un bătrîn din Bacău, care a prins în bucheţelul vieţii abia 104 ghiocei, a făcut tărăboi că nu i-au adus acasă urna mobilă. Veteranul are dreptate! ¤ Dar io îi înţeleg şi pe ăia care răspund de voturi în Bacău : pe de-o parte, nu mai credeau că există pe lume indivizi de 104 ani ; pe de alta, pesemne s-au gîndit că norocosul oricum nu mai e la curent cu politica, şi va vota degeaba cu... Regele Carol...¤ Voi încheia acest capitol, draci lectori, cu un citat zguduitor : „Cînd poporul stă acasă, nu mai avem democraţie!”. Frumos! ¤ Nu, nu e din Iorga, nici din Talleyrand, ci dintr-un urmaş al lor, Adrian Severin (nepotul Anei Pauker), care a rostit aceste vorbe înaripate tot duminică, pe un post tv. ¤ Ca să fiu sincer însă, cea mai mare prezenţă la vot era pe vremea lui Ceaşcă (97% din cei cu drept de vot!): nu fiindcă ar fi fost atunci democraţie, ci pentru că era FRICA.¤ Olecuţă de frică, se pare, n-ar strica nici acum. Că inşii iresponsabili nu cunosc alt mobil...¤ Să trecem la alte chestii vesele : am auzit într-o seară , tot la tv, că două zile ne-am aflat „într-o mini-vacanţă de Rusalii”. Ce bine! Deci, maxi-vacanţa de vară, este precededată şi urmată de cîteva zeci de minivacanţe...Dacă ar exista şi perioadele de MAXI dorinţă de muncă, aproape totul ar fi perfect, pe aceste plaiuri binecuvîntate de oblomovism...¤ Şi-nchei cu două rînduri de felicitări : lui Răzvan Lucescu, fiindcă ne-a prezentat în meciul de sîmbătă o echipă de fotbal cu adevărat naţională (să sperăm că o s-o ţină tot aşa!); şi lui Petre Roman fiindcă a avut îndrăzneala să-şi mai pună o dată pirostriile.¤ Cum s-ar zice, parafrazîndu-l pe Corneille, curajul depăşeşte numărul anilor...¤ Pa!

Vai, nu ştiu limba maternă!...

Eram la Cluj, cu vechiul meu amic, charismaticul actor Sebi Ştefănescu : la un moment dat, nu ştiu ce-i veni, şi mă supuse unui examen care mi s-a părut, iniţial, jignitor – să-i spun, dacă ştiu, ce înseamnă anumite cuvinte, în limba română. Eram convins că ştiu măcar limba maternă, din moment ce o viaţă, m-am folosit de ea. Din moment ce mi-am luat examene grele în această limbă şi am făcut jocuri de cuvinte, am executat jonglerii lingvistice, am glisat pe calambururi şi butade, ba chiar am... inovat, modest , dar cert, vocabularul ei.
Ei bine, dacă nu m-ar fi cutremurat descoperirea, nu aş fi consemnat-o acum, mai ales că biata limbă română nu mai prezintă fascinaţie pentru cei care nu au apucat 35 de ani.
Surpriza mi se pare cumplită, draci cititori de blog & reviste : lucrînd mult cu cuvintele, la un moment dat le deturnăm sensul, ori li-l sărăcim. Unde mai pui că nici dicţionarele nu se ocupă cu seriozitate de sensuri conotative, extensii ale termenilor, ori modificare a conţinutului semantic.
Sebi m-a luat tare, probabil fiind convins că n-am cum să răspund exact (complet) : ce-nseamnă A IMPLEMENTA? I-am răspuns că nu folosesc termenul, dar că e echivalent cu A SE INSTALA. Cînd m-am uitat în dicţionar însă, am descoperit şi alte definiţii : A PUNE-N PRACTICĂ; A APLICA; A REALIZA. Deci, dacă zic că „am implementat un spectacol, ori un borş de peşte”, nu greşesc; dar cine va înţelege ce-am vrut să zic?...
La fel, ce-nseamnă A COROBORA? Ştiam din prima tinereţe, cînd hălăduiam prin redacţiile Bucureştiului, că este acţiunea de comparare a dactilogramei, cu şpaltul (textul tipărit cules de tipograf). Inexact! Dicţionarele spun o cu totul altă chestie – A ÎNTĂRI, A SPRIJINI, A CONSOLIDA, A CONFIRMA etc.
Dar ce poate fi COMPROMISUL? Eram sigur că ştiu, mai ales că l-am practicat, din păcate, ca orice copil al secolului trecut. Nu! Nici măcar asta nu am înţeles! Egal ACORD BAZAT PE CEDĂRI RECIPROCE, ÎNŢELEGERE, ÎNŢELEGERE POTRIVIT CĂREIA PĂRŢILE ÎN LITIGIU SE SUPUN JUDECĂŢII UNOR ARBITRI etc. Ce cedări reciproce?! Ce arbitri?! Cînd trebuia să invoci, anapoda, numele lui Ceauşescu, ori cînd montai o piesă tîmpită de X sau Y, nu era nici un arbitru lîngă tine, să te consoleze. Mă rog, nu mai continui (sau CONTINUU, cum se titrează, mai nou, la TV!) cu exemplele, ca să nu ajung la mileniul trei, cînd compromisurile încă nu mi s-au prescris...
Şi fiindcă tot suntem la acest capitol, vreau să-mi exprim nedumerirea aspra unor/altor termeni pe care dicţionarul îi tratează cu superficialitate : recent, am montat un scenariu după Creangă, în care exista, la un moment dat cuvîntul HUDULEŢ. Termenul era propus chiar de genialul povestitor. În context, am explicat actorilor că echivalează cu făcăleţ, melesteu (era vorba de o ghicitoare din care trebuia să deduci că e vorba de mămăligă – „peste gălbeneală, huduleţ!” – zice humuleşteanul). Ei bine, un tînăr histrion curios, se uită pe net şi-mi dă cu tifla : HUDULEŢ= ”beţişor ce ţine ţeava în suveică. Cuiul din urechile proţapului, la car. Sfîrcel, la război de ţesut”...
Hai că ne-am dat dracu’! Creangă vorbea de mestecatul în mămăligă, nu de mersul cu carul, ori de ţesut covoare!...Dar nici n-avea acces la net, dă-l în sărăcie!
Cum a rămas cu Sebi? Păi, după dispute, analize & elucidări, a zis că vrea să facem un lucru ...LUCRATIV, adică să mergem să bem un vin. I-am explicat că nu e lucrativ, fiindcă nu ne aduce bani, ci dimpotrivă, dăm noi bani pe vin. El a replicat că LUCRATIV mai înseamnă şi folositor. Am fost imediat de acord. Avînd asentimentul antemergătorului întru huduleţe & stacane, Ion Creangă...

La concerte, expoziţii, chiar cinema...

...O precizare pentru schizofrenii nedeclaraţi : la concert nu vom veni în frac, şi cu perucă zburlită, că lumea tot nu ne va confunda cu Beethoven, ştiut fiind că acesta are, acum, alte preocupări decît exhibiţia în săli de concerte.
La expoziţii nu veniţi îmbrăcaţi în culori deschise şi nu asortaţi tenişi, la smoking, fiindcă dvs. sunteţi privitor, nu pictor, şi vizitatorii trebuie să aibă bani să cumpere tablouri, nu garderobă excentrică....
Iar la cinema nu purtaţi rochia aceea celebră, albă, de deasupra gurii de metrou, a Marilynei Monroe, căci ea avea cu fo’ 50 de kile mai puţin şi era cu 3.800% mai sexoasă; dvs. aveţi însă avantajul c-aţi apucat 70 de cotolani, deci (deocamdată, mamaie) 1:1.
Dacă întîrziaţi la premieră, nu vă faceţi loc printre ocupanţii locurilor, pînă la mijlocul rîndului, că artiştii s-ar putea deconcerta ; şi-n plus, renunţaţi să mai urlaţi, către scenă, „luaţi-o de la căpăt, bre, că pierdurăm începutul!”. Asta nu se va întîmpla, în schimb, s-ar putea ca un interpret/timpanist/sculptor să se enerveze şi să vă pocnească-n tărtăcuţă cu: sabia lui Ştefan, cu băţul de la timpan, ori cu ciocanul de dăltuit piatra, ceea ce nu va fi deloc plăcut...
Dacă mergeţi la spectacol/concert iarna, lăsaţi la garderobă paltonul, căciula, galoşii, borcanul cu gogonele primit de la socrii, sania copiilor, clăparii bunicii, dar nu şi nevasta: oricum, vi se va înapoia la plecare, şi-n plus hărmălaia pe care o va face matracuca îl va împiedica pe interpretul lui Hamlet să-şi omoare unchiul, piesa marelui Will căpătînd astfel un final necorespunzător. La Simfonia a 9-a neterminata, hai, mai merge să se bruieze concertul, că doar de-aia-i zice neterminata!...Dar la de-astea contemporane, mai greu, deoarece autorii fiind în viaţă, au timp şi să finiseze opera şi să mutileze grobienii din sală...
În timpul reprezentaţiilor, nu mai e nevoie să precizez că nu se manîncă, bea şi scuipă semniţe-n chelia slăbănogului din faţă, ori în decolteul grăsanei din spate. Nu se comentează cu glas sonor, nu se încurajează actorii la modul „arde-i una-n meclă, martalogului!”, ori „ alo, aia cu harfa, te urmăresc, ai cîntat doar cinci minute-n tot concertul; iei salariul întreg, fă?”.
Sigur, la cinema, n-avem decît să ronţăim pop-corn tot filmul, că actorii nu se simt deranjaţi, fiind imprimaţi; da’ la teatru şi concert situaţia se complică, mai ales dacă-s plasatori cîţiva ex-bodyguarzi ai lui Becali, mutaţi disciplinar în instituţiile de spectacol...
La fel, la vernisaj nu strigaţi, copilului, „Gigel, adă acuarelele tată, că pe pînză e o tanti indecentă, să-i punem măcar monokini!”...Nu, că pictorul nu ştie multe, şi vă treziţi cu o ramă în jurul gîtului, de o să ajungeţi în istoria pop-artului, una-două! De asemenea, dacă nu înţelegeţi curentul artistic căruia-i aparţine artistul, nu vă lăudaţi, cu voce sonoră, „merci, aşa ştiu şi eu să pictez!”: nu e sigur că ştiţi. Iar la un tablou cu tematică abstractă, nu-ntrebaţi autorul, dezinvolt, „da’ ţigănci cu garoafe la ureche nu ştii să faci, ciumecule?”...
Ăia care vă hliziţi la tragedii, de la galerie (balcon), renunţaţi să aruncaţi cu cocoloaşe de hîrtie în fraierii de la parter; şi nu vă chiombiţi cu binoclul în decolteurile spectatoarelor, de necaz că instrumentul nu bate pînă-n cel al interpretelor...!
Dacă mergeţi la bufet, în pauza de spectacol, nu comandaţi, precum ghiolbanul, „fă-mi repede zece mici şi scoate două beri brumate, mîrlane!”. Bufetul teatrului nu e crîşmă de 1 Mai, şi-n pauză oricum n-ai avea timp să te saturi cu mici şi bere, fiindcă repausul ţine doar zece minute. Unde mai pui că n-ar da bine ca-n timp ce asculţi Wagner, un oligoid să rîgîie aburi de usturoi şi damfuri de bere, oripilînd dirijorul şi instrumentiştii din primul rînd...(va urma).