La concerte, expoziţii, chiar cinema...

...O precizare pentru schizofrenii nedeclaraţi : la concert nu vom veni în frac, şi cu perucă zburlită, că lumea tot nu ne va confunda cu Beethoven, ştiut fiind că acesta are, acum, alte preocupări decît exhibiţia în săli de concerte.
La expoziţii nu veniţi îmbrăcaţi în culori deschise şi nu asortaţi tenişi, la smoking, fiindcă dvs. sunteţi privitor, nu pictor, şi vizitatorii trebuie să aibă bani să cumpere tablouri, nu garderobă excentrică....
Iar la cinema nu purtaţi rochia aceea celebră, albă, de deasupra gurii de metrou, a Marilynei Monroe, căci ea avea cu fo’ 50 de kile mai puţin şi era cu 3.800% mai sexoasă; dvs. aveţi însă avantajul c-aţi apucat 70 de cotolani, deci (deocamdată, mamaie) 1:1.
Dacă întîrziaţi la premieră, nu vă faceţi loc printre ocupanţii locurilor, pînă la mijlocul rîndului, că artiştii s-ar putea deconcerta ; şi-n plus, renunţaţi să mai urlaţi, către scenă, „luaţi-o de la căpăt, bre, că pierdurăm începutul!”. Asta nu se va întîmpla, în schimb, s-ar putea ca un interpret/timpanist/sculptor să se enerveze şi să vă pocnească-n tărtăcuţă cu: sabia lui Ştefan, cu băţul de la timpan, ori cu ciocanul de dăltuit piatra, ceea ce nu va fi deloc plăcut...
Dacă mergeţi la spectacol/concert iarna, lăsaţi la garderobă paltonul, căciula, galoşii, borcanul cu gogonele primit de la socrii, sania copiilor, clăparii bunicii, dar nu şi nevasta: oricum, vi se va înapoia la plecare, şi-n plus hărmălaia pe care o va face matracuca îl va împiedica pe interpretul lui Hamlet să-şi omoare unchiul, piesa marelui Will căpătînd astfel un final necorespunzător. La Simfonia a 9-a neterminata, hai, mai merge să se bruieze concertul, că doar de-aia-i zice neterminata!...Dar la de-astea contemporane, mai greu, deoarece autorii fiind în viaţă, au timp şi să finiseze opera şi să mutileze grobienii din sală...
În timpul reprezentaţiilor, nu mai e nevoie să precizez că nu se manîncă, bea şi scuipă semniţe-n chelia slăbănogului din faţă, ori în decolteul grăsanei din spate. Nu se comentează cu glas sonor, nu se încurajează actorii la modul „arde-i una-n meclă, martalogului!”, ori „ alo, aia cu harfa, te urmăresc, ai cîntat doar cinci minute-n tot concertul; iei salariul întreg, fă?”.
Sigur, la cinema, n-avem decît să ronţăim pop-corn tot filmul, că actorii nu se simt deranjaţi, fiind imprimaţi; da’ la teatru şi concert situaţia se complică, mai ales dacă-s plasatori cîţiva ex-bodyguarzi ai lui Becali, mutaţi disciplinar în instituţiile de spectacol...
La fel, la vernisaj nu strigaţi, copilului, „Gigel, adă acuarelele tată, că pe pînză e o tanti indecentă, să-i punem măcar monokini!”...Nu, că pictorul nu ştie multe, şi vă treziţi cu o ramă în jurul gîtului, de o să ajungeţi în istoria pop-artului, una-două! De asemenea, dacă nu înţelegeţi curentul artistic căruia-i aparţine artistul, nu vă lăudaţi, cu voce sonoră, „merci, aşa ştiu şi eu să pictez!”: nu e sigur că ştiţi. Iar la un tablou cu tematică abstractă, nu-ntrebaţi autorul, dezinvolt, „da’ ţigănci cu garoafe la ureche nu ştii să faci, ciumecule?”...
Ăia care vă hliziţi la tragedii, de la galerie (balcon), renunţaţi să aruncaţi cu cocoloaşe de hîrtie în fraierii de la parter; şi nu vă chiombiţi cu binoclul în decolteurile spectatoarelor, de necaz că instrumentul nu bate pînă-n cel al interpretelor...!
Dacă mergeţi la bufet, în pauza de spectacol, nu comandaţi, precum ghiolbanul, „fă-mi repede zece mici şi scoate două beri brumate, mîrlane!”. Bufetul teatrului nu e crîşmă de 1 Mai, şi-n pauză oricum n-ai avea timp să te saturi cu mici şi bere, fiindcă repausul ţine doar zece minute. Unde mai pui că n-ar da bine ca-n timp ce asculţi Wagner, un oligoid să rîgîie aburi de usturoi şi damfuri de bere, oripilînd dirijorul şi instrumentiştii din primul rînd...(va urma).